Horia Sima
Infiintarea Partidului Natiunii
In dimineata de 22 Iunie, citesc în ziare ca s-a înfiintat noul partid. M-am bucurat sperând sa fie ceea ce propusesem eu în discutiile anterioare cu perma - nentele Statului. Regele Carol anunta desfiintarea "Frontului Renasterii". O ma- nifestatie publica era prevazuta pentru dimineata aceleiasi zile. majestatea Sa Regele va primi omagiul populatiei din Capitala.
Urmarind cu atentie textul publicat în ziare, am constat cu amaraciune ca noul partid era o imagine deformata a conceptiei mele. Mai întâi titlul era pur si simplu ridicol. Natiunea e o totalitate care nu poate fi reprezentata decât prin ea însasi si nicidecum de un fragment al ei. In loc sa ramâna la formula propusa de Generalul Coroama, "Frontul Natiunii", desteptii de la Palat au dat drumul la "Partidul Natiunii", ceea ce închidea în sine o contradictie de termeni. "Frontul Natiunii" avea avantajul ca evoca tocmai întregul national si nu o parte a ei.
O alta idee nefericita a fost proclamarea Regelui ca sef al noului partid. Era o degradare, o diminuarea prestigiului regal. Regele poate promova înfiintarea de partide, dar nu poate lua conducerea unui partid.E un non sens. Daca esti re- ge, nu poti sa fii sef de partid, caci din acest moment ai renuntat la prerogativa de sef suprem al natiunii. Atunci mi-am adus aminte de audienta mea la Rege, de ceea ce mi-a spus el în ultimul moment: "dar trebuie sa stiti ca eu voi fi seful vostru". Cine stie? Probabil ca vroia sa imite pe Hitler, care era sef de partid si sef de Stat. Dar la Hitler concentrarea celor doua functii în aceeasi persoana era naturala, deoarece el se ridicase de jos, din popor si de la partid, pentru ca sa cu- cereasca apoi magistratura suprema a Statului. Dar procesul invers nu se putea realiza. Un rege reprezinta o dinastie si un tron. El trebuie sa ramâna permanent deasupra partidelor si sa nu intre în lupta politica.
In sfârsit, am fost rau impresionat si de faptul ca noul partid era înzestrat cu un sistem punitiv. Toti functionarii Statului erau obligati sa intre în noul or- ganism si orice alta activitate politica era interzisa. Se prevedeau sanctiuni con - tra acelora care s-ar fi organizat sau manifestat politic în afara de cadrul legal. Amenintarea populatiei cu pedepse ucidea tocmai spontaneitatea noului partid, capacitatea lui de a cuceri masele, efectul binefacator pe care l-ar fi avut în opi - nia publica, aratându-i-se ca într-adevar e ceva diferit de "Frontul Renasterii" de trista memorie. Cum adeziunea legionarilor era asigurata si cum legionarii repre zentau în acel moment marea majoritate a populatiei, nu era nevoie sa se proce- cedeze dupa vechiul calapod, reamintind poporului ca se afla sub regim de dic - tatura. Taria regimului trebuia sa se bazeze pe adeziunea voluntara a cetatenilor si nu pe temerea ce le-o inspira sistemul de represiune.
Nu am întâlnit în text nici o diferenta la schimbarea uniformelor. O lacuna foarte grava. Uniforma e un semn distinctiv al unei formatiuni politice si daca se omite schimbarea ei, atunci înseamna ca "Frontul Renasterii" nu si-a schim - bat decât titulatura.
In dimineata aceleiasi zile am asistat pe Calea Victoriei la manifestatia organiza- ta de guvern pentru a aclama pe Majestatea Sa Regele ca sef al noului partid. Multa lume. Regele în masina mergând la pas, saluta multimea de pe trotuare. Pentru întâia oara iesea în public fara sa se teama de vreun atentat. Avea o fata zâmbitoare si linistita. Dar majoritatea celor ce-l salutau erau functionarii de la ministere care primisera ordin sa se aglomereze de-a lungul Caii Victoriei. Alt- fel ar fi decurs ceremonia daca noi, legionarii, am fi mobilizat populatia capitalei pentru a fraterniza cu Coroana.
Am fost tinut în totala ignoranta. Regele si oamenii lui au luat ideea mea cu noul partid, dar i-au dat o alta interpretare care anula tocmai valoarea ei con- structiva. Eram suparat si nelinistit. Chiar în dupa masa aceleasi zile m-am dus la Urdareanu pentru a-i cere explicatii. Aveam acum acces liber la Palat, fara sa mai trec pe la Siguranta sau pe la Ministrul de Interne. M-am prezentat col. Rusescu, rugându-l sa ma anunte Ministrului Palatului. Am fost primit imediat. Cu toata franchetea i-am explicat erorile savârsite la constituirea noului partid si i-am exprimat parerea mea de rau ca nu am fost consultat în prealabil. Bine în- teles, nu am atins chestiunea Regelui, ca sef de partid, dar m-am legat de titlul noului partid, de penibila impresie provocata de adaosul sanctiunilor si de omi- siunea noii uniforme. Functionarii Statului au iesit pe strazi îmbracati în vechea uniforma. "Sarcina mea este deosebita de îngreunata acum,caci de la iesirea mea de la Siguranta pâna astazi am vorbit legionarilor permanent de o noua era poli- tica".
Urdareanu s-a aratat extrem de contrariat mai ales când am protestat contra sanctiunilor prevazute. El nu putea concepe regimul fara de sanctiuni. I-am ex- plicat ca nu este nevoie sa se recurga la ele, când marea majoritate a poporului este chemata sa participe la noul partid.Adeziunea poporului reprezinta cea mai sigura pavaza a regimului.
Din discutia cu el am înteles ca Urdareanu îsi dadea seama de gafa cu partidul natiunii, dar, în alte privinte, intentionat au procedat astfel. Ei voiau sa utilizeze miscarea ca componenta a noului partid, dar fara sa-i acorde o importanta prea mare. De aceea am fost pus în fata faptelor împlinite.
– D-le Sima, poate sa ai dreptate în anumite puncte, dar acum partidul este lan- sat. Nu mai putem reveni. Voi comunica Majestatii Sale Regelui obiectiunile d-tale. Acum ceea ce e urgent si important,este adeziunea legionarilor la noul par- tid. D-ta sa faci un apel.
– Domnule Ministru, eu nu ma sustrag de la obligatiile luate. Mâine veti avea apelul cu semnaturile ce le voi putea obtine. Eu v-am comunicat lucrurile aces - tea exclusiv din dorinta de a servi pe Majestatea Sa Regele si pentru ca noul par- tid sa aiba succes din primul moment. Va rog sa reflectati asupra obiectiunilor mele si sa introduceti modificarile semnalate. Nu e târziu. In special sa fiti atenti la procedura de selectie a cadrelor partidului. Nu uitati nici uniforma.
Regele facuse un gest spectacular cu desfiintarea "Frontului Renasterii", dar se oprise la jumatatea drumului, aplicând cu zgârcenie consecintele dizolvarii vechiului front. In loc sa fie larg si generos, as acum cerea situatia momentului, pentru a arata tarii ca sa rupt de trecut, pare ca se speriase de propria lui îndraz- neala si acum cauta sa frâneze tranzitia spre era noua. Dupa ce facuse sacrificiul de a darâma o coloana a regimului, acum se precupetea în chestiuni de detaliu, care nu compensau ruptura savârsita în regim.
Miscarea nu avea decât de câstigat din dizolvarea "Frontului Renasterii". Prestigiul ei crescuse,caci opinia publica îsi dadea seama ca Regele facuse o con- cesie substantiala miscarii.
Cu înfiintarea noului partid, regimul trebuia sa-si ia un nou avânt, dar lansarea n-a izbutit, pentru ca Regele însusi îsi sabotase propria lui initiativa.
Un gest istoric al Profesorului Codreanu
Situatia mea era extrem de grea dupa ce se publicase în ziare textul cu întemeie- rea noului partid. El nu raspundea asigurarilor ce le dadusem camarazilor mei, si anume ca schimbarea ce se pregatea la Palat va primeni atmosfera politica a tari. De la Palat am alergat sa ma sfatuiesc cu Profesorului Codreanu.
I-am explicat termenii întelegerii fixate cu Palatul si ce-a iesit din ea. De alta parte, nu puteam acum sa dau îndarat, la zece zile dupa eliberarea mea de la Siguranta, caci ar sari în aer destinderea si s-ar produce grave tulburari în tara. Cartea cu partidul trebuie jucata pâna la capat. Trebuia sa fac apelul cerut, indi- ferent de câte semnaturi voi obtine pe el. Nu voiam sa ramân descoperit de Rege, zicându-se ca nu mi-am îndeplinit angajamentele.
Profesorul m-a ascultat si apoi, ca luminat de o idee, fara sa-i fi cerut nimic, a venit cu urmatoarea propunere senzationala.
– Uite ce cred eu. Trebuie sa mergi înainte. Si ca sa te ajut, eu voi fi primul care sa semnez apelul. Toti ceilalti legionari vor semna dupa mine. Mai mult decât atâta. Redactez eu însumi acest apel. Intr-o jumatate de ora e gata.
Nu stiu cine mai eram. Profesorul ne-a lasat singuri si a trecut într-o odaie ala - turata. Ne-am uitat lung unul la altul. Eram coplesit de bunatatea si întelepciu - nea Profesorului. Imi lua piatra de pe umeri si se însarcina el sa o poarte o pos - tata, ca sa ma scoata la liman. Si când ma gândeam ca acest gest îl facea în favoa- rea aceluia care îi omorâse fiul...
Profesorul îsi daduse seama ca nu era vorba de noul partid si nici de mine, ci de însasi unitatea miscarii, care ar fi fost grav zdruncinata si capacitatea ei po- litica anulata, tocmai în acele momente cruciale când era chemata sa joace un rol hotarâtor în viata neamului. Aparitia compacta a miscarii era mult mai impor - tanta decât actul desavârsit. Fara îndoiala, Profesorul si-a adus aminte de cuvin- tele Capitanului, care spunea ca "chiar în iad daca ati merge, si daca sunteti uniti, veti iesi si de acolo".
Profesorul a revenit si ne-a citit apelul. Era conceput scurt, ostasesc si chiar cu o nota de patetism. Continea esentialul, încheind cu importanta acestei acti - uni pentru salvarea patriei.L-am batut la masina si profesorul Codreanu si-a pus întâiul semnatura pe el. Am alergat apoi ca o furtuna prin toata Capitala ca sa obtin semnaturi.N-am întâmpinat nici un refuz. Figurile reprezentative ale mis- carii au raspuns în bloc la apelul meu. Semnatura Profesorului Codreanu rupse- se si ultimele îndoieli. Spre seara eram la Urdareanu cu apelul semnat. Când a vazut semnatura Profesorului Codreanu a ramas profund impresionat. Imediat s-a dus la Rege, pentru a-i citi textul cu semnaturile.
– Majestatea Sa Regele este foarte multumit de aderenta masiva a legionarilor la noul partid. Crede însa ca la finalul apelului lipseste ceva. Acolo unde se vorbes- te de unirea tuturor fortelor pentru mântuirea Patriei, ar fi bine sa adaugam "si a Regelui".
– Foarte bine, Domnule Ministru.
Am acceptat parerea lui Urdareanu, desi mi-am dat seama instantaneu ca era vorba de o eroare din punctul de vedere al Palatului. A-l contrazice, ar fi în- semnat ca ma opun Regelui. Adaosul era nepotrivit, caci se interpreta situatia Regelui ca amenintata, ceea ce nu-i aducea nici un beneficiu.
A doua zi, 23 Iunie, textul a fost publicat în ziare, sfârsind cu formula "pentru mântuirea Patriei si a Regelui".
Apelul meu i s-a rezervat un loc de frunte în ziare. A aparut la gramada, în mijlocul tuturor scrisorilor si telegramelor trimise Regelui cu prilejul proclama- rii lui ca sef al noului partid. Am interpretat aceasta trecere a apelului meu în masa celorlalte adeziuni ca o dorinta a Palatului de a nu da prea mare relief par- ticiparii legionare la constituirea noului partid.
Petrascu este adus la Bucuresti
Dupa ce ne-am pierdut la Latunas,Petrascu a apucat spre sud,cu gândul sa ajun- ga la Oravita, în timp ce eu mi-am cautat scaparea pe axa est-vest.
A umblat ca si mine toata noaptea si a cazut în mâinile autoritatilor în comuna Ticvanii Mari, în conditiuni asemanatoare cu ale mele. Intrând într-o casa ca sa ceara o bucata de pâine, gospodarul, în loc sa-l miluiasca, a alarmat satul. O ceata de oameni înarmati cu furci, sape si pusti s-au luat dupa el, l-au ajuns pe aratura si dupa ce l-au batut zdravan, l-au adus ca un trofeu la Primaria Comunei. Aici notarul l-a închis într-o camera parasita, a pus la usa si la fereas- tra paznici si a avizat jandarmii.
Auzind de iminenta venire a jandarmilor, Petrascu a facut o încercare disperata ca sa scape. S-a urcat în podul primariei si de la o înaltime de sapte me tri a sarit pe o ferestruica. Din nefericire, n-a putut sa cada în picioare, pe pamântul tare, ci într-o latura si si-a rupt diafragma. Si-a pierdut cunostinta si când s-a trezit, era într-o caruta, tinut în genunchi, cu mâinile legate la spate si pazit de jandarmii din sat si de oamenii care l-au capturat.
A fost dus mai întâi la postul de jandarmi din Cacova si de aici transportat cu o ambulanta la Spitalul din Oravita. Medicii l-au supus imediat unei operatii urgente, caci pierduse mult sânge.
Operatia a reusit, dar nu putea face nici o miscare pâna la vindecarea ranii. La câteva zile, a aparut un ofiter de la Consiliul de Razboi din Bucuresti pentru interogatoriu. Dar cum nu putea nici vorbi de slabiciune, dupa câteva întrebari, a fost lasat în pace. Paza, foarte aspra la început, s-a îmblânzit mai târziu, în pas cu evenimentele externe si interne, încât a putut sa fie vizitat si de sotie.
In 14 Iunie afla de la maiorul de jandarmi, Catana, ca am fost eliberat. Nu-i venea sa creada. I se parea o imposibilitate. In 18 Iunie, o alta veste uluitoare: Horia Sima a fost primit în audienta de Rege. Cum se întremase binisor, a che - mat pe maiorul Catana si l-a rugat sa-l duca la Bucuresti, caci vrea sa-si lamu - reasca si el situatia.
In 21 Iunie Petrascu ajunge în Capitala. A fost gazduit chiar la Inspectoratul de Jandarmi, unde Generalul Bengliu s-a întrecut cu atentiile. In dimineata de 22 Iunie, afla din ziare de înfiintarea Partidului Natiunii. Pa când comenta cu ofiterii evenimentul, apar si eu în pragul usii. Informat de sosirea lui, m-am dus la Siguranta si am cerut sa fie si el pus în libertate.
S-a dat ordin telefonic la Inspectoratul de Jandarmi si acum ma duceam sa-l iau. M-am apropiat cu sfiala de el. Stiam de greaua operatie ce-o suferise. Era pa lid si tras la fata. Se misca cu grija, temându-se parca sa nu i se desfaca din nou abdomenul înainte de plecare, a venit sa ne salute Generalul Bengliu, cu întreg statul lui major. A fost extrem de curtenitor, dar nu s-a retinut sa azvârle o sa - geata contra Capitanului, pe care îl considera responsabil de gresita orientare a noii generatii. Cum nu puteam sa-i raspund cum trebuie, am deviat discutia spre actuala situatie a tarii, care reclama unirea tuturor fortelor pentru salvarea ei.
Iesind din cladirea odioasa a Inspectoratului de Jandarmi, unde s-au planuit atâtea crime contra legionarilor, Petrascu parca înviase, parca era un alt om. Eu ma obisnuisem cu libertatea,dar lui i se parea ceva ireal.Cum e aceea sa poti um- bla pe strada fara teama de a fi urmarit? Starea normala a vietii i se parea ceva anormal. Am luat o masina si l-am condus la Hotelul Imparatul Traian, iar eu am pornit în goana spre alte treburi.
Ce se întâmplase cu restul echipei? Petre Dumitriu, care se sacrificase în gara Vladimirovat pentru noi, a avut soarta lui Borobaru si Vârlan. Dupa o bataie zdravana, a fost tinut închis la Alibunar, de unde a fost scos mai târziu pentru a fi predat autoritatilor românesti. Eugen Teodorescu si Ion Boian, avizati de Petre Dumitriu, dupa o noapte de umblat, au ajuns la Vladimirovat, dar nu ne-au mai gasit la locul indicat, caci noi fugiseram. Atunci s-au decis sa se întoarca în Germania. S-au dus la Belgrad si au obtinut pasapoarte pentru straini de la Consulatul german.
Dar ca sa treaca frontiera, mai aveau nevoie si de viza sârbeasca. Eugen Teodorescu si-a luat inima în dinti si s-a prezentat la politie, cerând sa i se aplice viza de iesire. Cum era de asteptat, a fost arestat pe loc si dus la închisoare, pt. a fi predat autoritatilor românesti. Pe când era la închisoarea din Belgrad, profita de un moment de neatentie ai paznicilor,evadeaza si porneste pe jos spre Româ- nia, trecând cu bine frontiera. Ion Boian vazând ca Eugen Teodorescu nu mai iese afara de la politie, a banuit ca i s-a întâmplat ceva rau si a luat-o singur spre România si nu s-a mai oprit pâna la Bucuresti. Pe amândoi i-am revazut la hote lul Imparatul Traian. Cum nici Boian si nici Eugen Teodorescu nu aveau situa- tia legalizata, traind în clandestinitate, m-am dus cu ei la Nicki Stefanescu. S-au prezentat la Siguranta, unde au fost stersi de pe lista urmaritilor si li s-au elibe - rat carnete de biroul populatiei.
Ce s-a petrecut la Berlin
Evenimentele din tara n-au ramas fara urmari asupra Grupului Legionar din Berlin, care a trecut prin grave framântari, pentru ca, în final, însasi unitatea lui sa fie zdruncinata.
Am vorbit în prima parte a lucrarii de despartirea mea de Papanace. Cu o zi înainte de plecarea mea la Berlin, Papanace si-a schimbat brusc atitudinea, sfa - tuindu-ma sa renunt la expeditie. Nu m-am abatut de la hotarârea mea, ci am plecat spre frontiera fara sa-mi iau ramas bun de la el. Când s-a aflat de prinde- rea mea, a fost mare tristete între legionari, si mai ales între camarazii din "Grupul 17".
– Vezi, spunea Papanace celorlalti, i-am spus lui Horia Sima sa nu se duca. Acum va fi împuscat si cine stie câti cu el. Pentru cine stie cât timp, Legiunea nu va mai putea întreprinde nimic.
Chemând apoi la sine pe legionarii din "Grupul 17", i-a îmbarbatat, cerându-le ca daca se va afla de moartea mea – ceea ce el considera o certitudine – sa nu se împrastie, ci sa continue lupta în acelasi spirit de eroism si sacrificiu. Pentru a perpetua amintirea celor cazuti în tara, a propus ca grupul sa poarte în viitor numele de "Grupul Horia Sima".
Grupul legionar din Berlin a avut de suferit si o admonestatie din partea politiei germane. Chemati cu totii la Gestapo, comisarul Meneking le-a facut o aspra morala ca nu si-au tinut angajamentul de a nu parasi nimeni teritoriul ger man fara de aprobarea lor. A amenintat cu "die sch?rfste Massnahmen". Dupa cele întâmplate, nu este exclus sa fie arestati si internati în KZ.
Atmosfera de la Berlin era trista si apasatoare. Din zi în zi se astepta sa se afle, fie prin radio fie printr-un calator ocazional, stirea executarii noastre. Tragica veste nu mai venea însa. Nu stia de ce. Deodata, în aceasta atmosfera de înmor - mântare, cade ca un trasnet vestea eliberarii mele. Peste câteva zile, alta stire tot atât de senzationala. Horia Sima a fost primit în audienta de Rege. marea majo - ritate a legionarilor s-au bucurat. Afara de Papanace. Pe care l-a prins o sfânta furie, ca nu i s-a împlinit pronosticul. Nu numai ca Horia Sima nu fusese execu- tat, dar fusese ridicat în vazut tuturor, al tarii si al strainatatii, pe un piedestal politic. Si atunci a început sa judece: "De vreme ce nu a fost omorât, contra ori- carei evidente, înseamna ca este ceva suspect la mijloc. Horia Sima n-a stiut sa moara ca Iordache Nicoara, ca Belgea si alti sefi din prigoana. Ca sa-si salveze viata, a facut tovarasie cu asasinii Capitanului".
Dar reflexiile lui nu le-a tinut pentru sine, ci a început sa le raspândeasca în grup, otravind atmosfera. La unii,lipsiti de perspicacitate,calomniile lui au prins, la unii mai putin, iar la acei din "Grupul 17", care ma cunosteau, aproape deloc. In mod normal trebuia sa astepte rezultatele finale ale expeditiei si nu sa se pre- cipite din primul moment cu acuzatiile lui. O expeditie, o lupta, poate sa sufere anumite accidente. Una este a fi pe teren, si cu totul altceva este a judeca aceleasi lucruri de la distanta. In cazurile acestea, trebuie sa deschizi un credit unor ca - marazi care n-au rasarit din neant în miscare, care si-au câstigat galoanele lup - tând zi de zi.
Era unicul caz cunoscut în miscare când un camarad nu se bucura ca un alt camarad a scapat cu viata dintr-o grea întreprindere.Eliberarea noastra repre - zenta o sansa , o posibilitate, care putea sa se întoarca în favoarea miscarii. Deci, înainte de a se apuca de aceasta agitatie, trebuia sa astepte sa vada cum se des - fasoara raporturile dintre miscare si Rege si nu sa se napusteasca din primul moment asupra noastra cu invective si acuzatii.
Papanace stia ca eu nu pot nici sa tradez si nici sa fac pacte care sa faca ceva rau neamului si miscarii. Expeditia la care ma angajasem, o proiectasem împre - una cu el. Atunci ce voia? Era furios, probabil, ca nu i-am urmat sfatul sa ramân la Berlin, unde ne-am fi înmormântat politiceste. Era furios, probabil, ca nu i s-a îndeplinit pronosticul cu certitudinea ca vom fi executati. Daca ar fi judecat pu – tin, si-ar fi dat seama ca fusesem crutati, pentru ca nu mai puteam fi omorâti, ca împrejurarile internationale nu mai permiteau continuarea regimului de te - roare. Asta era explicatia reala si nu "certitudinile" pecare le debita Papanace.Cel mai bun leac pentru el ar fi fost sa fi venit cu noi, sa fi trecut prin ce-am trecut noi, sa fi fost fugarit sute de kilometri, pâna ce am cazut în mâinile dusmanului, si atunci sa vorbeasca de tradare. Dar a sta în afara de raza primejdiei, la 2.000 km distanta, si pentru a-ti permite sa acoperi de insulte pe camarazii care se ga - sesc pe front, cred ca nu are nimeni autoritatea morala. Dupa ce ai participat la Batalie, poti sa faci critica bataliei, dar din incinta ei si nu de la partea sedentara. Ceea ce facea Papanace, era o agitatie iresponsabila.
Sacrificiile facute de grupul 17 nu le-a înteles si nu si-a dat seama ca noi, cei plecati, prinsi si apoi eliberati, reprezentam ultima rezerva a Legiunii. Fara de noi, alt curs ar fi luat evenimentele. Mai târziu m-am convins ca ceea ce facea Papanace, agitatia desfasurata între camarazi, nu era rezultatul unei izbucniri temporare si necontrolate, ci se încadra într-un alt plan. Era pur si simplu de rea credinta.
O noua delegatie legionara la Berlin
In cursul discutiilor mele cu Nicki Stefanescu, Moruzov si Urdareanu,mi s-a ce- rut sa trimit din legionari la Berlin pentru a explica grupului de acolo întelege - rea stabilita si pentru a-i invita sa se întoarca în tara. De fapt se repeta situatia anterioara. Dupa realizarea destinderii si eliberarea legionarilor din lagare, Palatul a cerut grupului cu care ducea tratativele sa intre în legatura cu exilatii de la Berlin, pentru a-i determina sa-si schimbe atitudinea.
Am ales pentru aceasta noua misiune pe Constantin Stoicanescu, care mai fusese si în primele delegatii, si pe Traian Borobaru, care facusera parte din "Grupul 17", si care putea marturisi toate peripetiile prin care trecusem. Li s-au facut imediat pasapoarte de Siguranta, au obtinut repede viza germana si au ple- cat. Nu stiu exact ziua, dar în tot cazul era înainte de înfiintarea "Partidului Natiunii" si de publicarea apelului meu pentru înscrierea în noul partid.
Când au ajuns ei la Berlin, atmosfera în grup era deja otravita de Papanace, încât discutiile au fost foarte grele. Papanace l-a luat de sus pe Stoicanescu, dân- du-i lectii de ortodoxie legionara unui om suferit doi ani de lagar si care a avut în cursul întregii lui detentiuni o purtare exemplara, refuzând orice declaratie. Papanace era furios ca n-am fost ucis de Carol, ca n-am avut soarta celorlalti, ca traiesc si chiar mi s-a dat circulatie politica, fiind primit în audienta de Rege. In zadar i-a explicat Stoicanescu ca eliberarea mea se datoreaza acelorasi cauze care au provocat si destinderea, ca situatia generala din Europa i-a impus Regelui sa se înteleaga cu miscarea, pentru a-i înlesni apropierea de Berlin. Noi nu puteam face altceva, deoarece tara era amenintata la hotare si nu ne puteam sustrage obligatiei de a ajuta pe Rege sa iasa din impasul extern. Totul depinde de buna noastra credinta si de inteligenta noastra de a nu ne lasa manevrati de Palat. Stoicanescu nu putea sa descifreze enigma lui Papanace, care, la primele întâl - niri din aprilie, fusese extrem de întelegator fata de situatia speciala a legionari - rilor din tara si necesitatea de a fi ajutati de la Berlin, iar acum refuza sa asculte aceleasi argumente.
Stoicanescu a mai avut nenorocul ca sa prinda apelul meu pentru formarea noului partid tocmai în Germania. El nu semnalase apelul, ci l-am pus eu pe lista, asa zicând "din oficiu", pentru ca lipsa lui, într-un moment delicat, când îndeplinea o importanta misiune la Berlin, s-ar fi putut interpreta altfel la Palat. Când a fost întrebat de Papanace daca stie de apelul meu pentru intrarea legio - narilor în noul partid, Stoicanescu a tagaduit si cu toata sinceritatea. Intr-o zi vine Papanace cu ziarul desfacut:
– Ei, ai spus ca nu ai semnat apelul. Uite ca esti aici.
Stoicanescu a ramas perplex. El întelegea motivele pentru care l-am pus pe lista, dar, ca mandatar al meu la Berlin, îi turnam plumb în aripi. Eu nu stiam la ora aceea nimic de atitudinea prapastioasa a lui Papanace, ci, dimpotriva, îl cre- deam capabil sa faca efort generos de întelegere a realitatilor din tara. Altminteri as fi procedat altfel. Abia dupa întoarcerea lui Stoicanescu si Borobaru, am aflat de agitatia sterila a lui Papanace.
Toate încercarile lui Stoicanescu de a-l face pe Papanace sa-si schimbe atitudinea, dând o mâna de ajutor actiunii întreprinse de noi în tara, au fost za - darnice. Reflectând obiectiv, si-ar fi putut da seama ca nu i se cerea nimic altce- va decât ceea ce facuse mai înainte, adica sa adopte fata de noi aceeasi atitudine de expectativa binevoitoare ca în precedentele cazuri, daca nu voia sa se întoarca în tara, pentru a colabora la noua faza politica în care intrase miscarea. Papanace s-a azvârlit într-o directie diametral opusa curentului general din tara, cu toata pasiunea firii lui temperamentale, nerecoltând în final decât o amara deceptie.
In mod normal si daca ar fi fost un cap politic, asa cum se pretindea, trebuia sa secundeze în mod inteligent actiunea noastra din tara si nu sa o saboteze. El stia ca în tara sunt destui oameni cuminti care nu se vor lasa niciodata angrenati în jocul Palatului, daca nu se urmarea altceva decât compromiterea miscarii.
In ce priveste punctul doi al misiunii lui Stoicanescu, întoarcerea în tara a legionarilor de la Berlin, eu însumi am trimis vorba camarazilor din "Grupul 17" ca sa se înapoieze mai mult de 2-3 elemente, iar restul sa ramâna ca o ultima re - zerva.
Stoicanescu si Borobaru s-au întors la Bucuresti cu impresii deplorabile asupra lui Papanace, îngrijorati ca acesta va antrena pe linia lui si alte elemente. Eu eram atât de nelinistit de situatia din Berlin, deoarece în tara se formase un bloc legionar puternic, care nu putea fi zdruncinat nici din afara si nici dinaun- tru. Am tras obloanele asupra cazului Papanace, hotarât sa nu-l mai deranjez cu nimic si nici sa-l mai informez asupra actiunii din tara. Era inutil si primejdios, caci s-ar fi folosit de informatiile date pentru a-si organiza mai bine sabotajul.
In drum spre Brad
Dupa publicarea apelului meu în ziare, în 23 Iunie, nu se mai întrezarea nici un eveniment politic important la orizont care sa ma retina la Bucuresti, încât m-am gândit sa profit de aceasta pauza ca sa-mi vad sotia.
Mi-am luat ca însotitori pe Eugen Necrelescu si Ilie Colhon. Cu acelasi tren, din seara de 23 Iunie, a plecat spre familia lui la Sibiu si Nicolae Petrascu. Pe drum, am avut tot timpul la îndemâna ca sa ne povestim unul altuia pataniile prin care am trecut, apoi sa analizam situatia miscarii dupa acordurile cu regele Carol. Petrascu era înca sub impresia operatiei ce-o suferise si a recentei lui eli- berari, încât judeca lucrurile cu oarecare teama. Sa nu fie o cursa ce ne-o întinde Regele, spunea el, si ma privea cu îngrijorare. Eu, mai optimist, eram convins ca vom depasi criza ce s-a ivit în relatiile noastre cu Palatul când cu for marea par - tidului Natiunii si ca, pâna la urma, regele însusi va întelege ca sa aplice cu stric- tete programul stabilit. Era singura cale de împacare a lui cu natiunea. Oamenii nu trebuie fortati sa intre în noul partid si nu trebuie amenintati cu represalii, dupa calapodul Frontului Renasterii, caci atunci îsi pierde semnificatia înnoi - toare, iar uniforma trebuie neaparat schimbata.
La Copsa Mica ne-am despartit, Petrascu luând trenul spre Sibiu, iar eu continuându-mi calatoria spre Deva. Acum nu ma mai gândeam decât la sotie si cum o voi gasi dupa doi ani de separatie. Dupa fuga mea de la Lugoj, ea a parasit acest oras si s-a retras în sânul familiei ei de la Brad,la mama si fratii ei.Nu auzi- sem decât lucruri foarte vagi despre ea. Stiam ca fusese permanent urmarita si chiar era sa fie împuscata când cu masacrele din Septembrie 1939. Siguranta îsi închipuia ca voi încerca sa iau legaturi cu sotia mea si, pe aceasta cale, supunân- du-o unei obligatii severe, voi putea fi capturat. Dar, eu, dupa intrarea mea în clandestinitate, mi-am fixat ca norma sa evit orice legatura cu sotia si cu toate rudeniile mele, stiind din alte experiente cât de funeste sunt celor urmariti.
De la Deva am luat autobuzul spre Brad (pe vremea aceea nu exista înca linie ferata) si am ajuns pe la amiaza în localitate. In locul modestei case unde locuia familia ei, am gasit o casa noua, mult mai mare, cu etaj si cladita în stil modern. Nici nu cutezam sa intru în ea. Ma gândeam ca s-au mutat. A lor nu putea sa fie. Am banuit ca trebuia sa fi fost construita de Societatea "mica". Intr-adevar, cum am aflat chiar din gura lor, fratele sotiei mele, Eugen Florea, ca vechi functionar la Societate si în cadrul programului social al întreprinderii, a beneficiat de noua locuinta. Lumea din Brad vorbea ca aceasta casa s-a construit cu banii ce i-as fi trimis eu din Germania, bani încasati de la Hitler! Insasi Siguranta a cazut victi- ma acestui zvon si a facut cercetari.
Când am ajuns noi, sotia mea nu era acasa. Se angajase si ea la Societatea "Mica" ca sa-si câstige existenta si nu se întorsese înca de la birou. Cum eu nu anuntasem pe nimeni ca voi sosi, de teama sa nu tulbur spiritele din localitate, am fost primit de mama si fratii sotiei mele cu sentimente îndoite. Desi se anun- tase la Radio audienta mea la Rege, aceasta stire extraordinara i-a reconfortat si nu le-a risipit nelinistea. Trecerea de la o stare la alta era prea brusca, rasturna - rea radicala a relatiilor dintre mine si autoritati li se parea ceva imposibil. Doi ani toti membri acestei familii au fost obiectul unor urmariri continue si acuma li se parea de domeniul închipuirii ca acelasi om, pentru care suferisera atâtea descinderi, perchezitii, batai si amenintari, sa devina centrul de interes al tarii întregi. Le intrase frica în oase, cum zice Românul. De abia atunci, când am luat contact cu provincia, mi-am dat seama ce teroare inspiram tuturor.
Autoritatilor în primul rând, care pusese premii fabuloase pe capul meu, dar si legionarilor si întregii populatii. Autoritatile îsi descarcau furia lor nepu - tincioasa, vazând ca nu ma pot prinde, asupra populatiei, lovind în dreapta si stânga, fara nici o alegere. Nu mai rationau. Vedeau peste tot numai comploturi. Orice informatie, oricât de inofensiva,era tratata nu metode radicale.Orice atin- gere cu mine avea efecte mortale. Vai de persoana care, printr-o împrejurare oa- recare, ma cunoscuse sau îmi facuse un neînsemnat serviciu! Era un candidat la moarte. Nu interesa de ce natura era acest contract, ce gravitate implica, ce grad de culpabilitate. Un simplu curierat sau gazduire aveau aceleasi efecte ca si par- ticiparea la un complot.
Teroarea absurda dezlantuita de autoritati a avut ca efect ca numele meu devenise "tabu". Nimeni nu-l mai pronunta de teama sa nu fie interogat si schin giuit, pentru a da declara ce relatii întretine cu mine si daca nu face parte dintr-un complot.
Casa noastra de la Brad era permanent supravegheata. Fusesera deplasati agenti de la Centru pentru aceasta treaba si pentru a nu fi identificati, se schim- bau din când în când. Dar cum oraselul era mic, era imposibil sa nu fie recunos- cuti dupa câteva saptamâni. "Asta e pentru Viluca", soptea lumea pe strada, ara- tând spre agent.
Când s-a întors sotia de la birou si m-a vazut, n-a putut rosti nici un cuvânt. Mi-a cazut în brate si a izbucnit într-un plâns convulsiv. Spaima se amesteca cu bucuria. Când si-a revenit m-a întrebat doar atât:
– Acum, o sa fie bine?
– Da, sper. Dar când rosteam acest cuvânt gândul meu era departe. Pentru un legionar niciodata nu poate sa fie bine,în sensul omenesc al cuvântului, în lumea în care traim. Noi suntem eternii martiri ai istoriei, suntem eternii martiri ai tu- turor regimurilor. Nu e loc pentru legionari în lume. Ei sunt martorii unei lumi în care spiritul însusi este prigonit si atunci ei, ca reprezentanti ai unei vieti spi- rituale, nu pot decât sa sufere permanent.
Dupa doi ani, ne revedem. Dar ce ani! Eu în lupta cu un regim, cautat de o armata de agenti si jandarmi, iar ea suferind povara acestei urmariri neconte - nite. Tremura ca varga. Ii era si ei teama de mine. Poate sa dureze aceasta situa- tie? Si daca se schimba, începând o noua prigoana,nu va fi iarasi trasa la raspun- dere pentru aceste momente de fidelitate?
Am facut experienta terorii ce-o împrastiam si asupra legionarilor din localitate. Aproape nimeni din Brad nu a avut curajul sa ma viziteze.
Unii se uitau peste gard ca sa ma zareasca, dar se fereau sa intre în curte. In casa familiei sotiei mele nu mai venea aproape nimenea, de teama sa nu fie apoi chemat la politie si interogat. De teama sa nu se creada ca au transmis soti- ei mele nu stiu ce mesaje. Pâna se dovedea ca banuiala era falsa, trebuia sa sufere groaznice schingiuiri.Si atunci preferau sa o ocoleasca. O singura fiinta a refuzat sa rupa legaturile cu ea în acesti doi ani de calvar: Gratiana Tanase, licentiata în farmacie si functionara si ea la Societatea "Mica".
In provincie, evenimentele se repercuteaza mai grav, mai dramatic. In Capitala nu exista aceasta atmosfera.Din prima zi a eliberarii mele,am putut vor bi degajat cu toti camarazii. Nimeni nu se speria de contactul cu mine. In pro - vincie, teroarea ia forme mai acute si are efecte mai durabile. Oamenii se dez - meticesc mai greu, pentru ca nu înteleg mersul general al evenimentelor. Cu ra- re exceptii, ei gândesc imediat si nu descifreaza decât cu întârziere sensul adânc al unor schimbari.
Eugen Necrelescu si Ilie Colhon, cu firea lor robusta si optimista, mi-au fost de nepretuit ajutor pentru a dezgheta atmosfera din sânul familiei mele. Râdeau si îsi manifestau zgomotos încrederea în viitor, încât au contribuit mult la destinderea spiritelor.
Rechemat telefonic la Bucuresti
Imi facusem planul sa ramân la Brad cel putin doua zile. Dar n-am avut parte nici de acest ragaz. In dupa amiaza aceleiasi zile când noi sosisem, vine un agent al politiei locale si îmi comunica ca Domnul Colonel Bengliu, Prefectul judetu- lui Hunedoara, doreste sa aiba o convorbire telefonica cu mine si în acest scop ma roaga sa merg la Primarie, unde mi se va da legatura. Colonelul Bengliu nu era altul decât fratele Generalului Bengliu, seful suprem al jandarmeriei.
Ce-o mai fi si asta? Sotia mea sa îngalbenise, crezând ca roata infernului s-a pus din nou în miscare. Acesta sa fie "binele" despre care îi vorbeam? Eram si eu contrariat, caci cu o zi înainte lasasem lucrurile în ordine la Bucuresti si chiar anuntasem Siguranta ca ma deplasez la Brad. Ce sa fie? Probabil ca se întâmpla-se ceva la Bucuresti, de o gravitate exceptionala, care reclama prezenta mea. Insotit de Colhon si de Eugen Necrelescu, am pornit spre Primarie. Telefonul a raspuns imediat. Colonelul Bengliu mi-a comunicat ca Colonelul Cires, seful de cabinet al Generalului Bengliu, ma roaga sa ma întorc imediat la Bucuresti, pentru o chestiune importanta. Misterul persista. De ce ma cheama Bengliu si nu Siguranta sau Palatul?
Bengliu era un simplu agent executant. Nu apartinea "permanentelor" si nu juca nici un rol politic. I-am comunicat Prefectului ca voi pleca din Deva a doua zi dimineata si ca seara voi fi la Bucuresti. Mi-a multumit politicos si conversatia s-a închis.
I-am spus sotiei mele ce continea mesajul primit de la Bucuresti si ne-am hotarât sa paraseasca serviciul si sa ma însoteasca la Bucuresti, pentru a o scoate din atmosfera îmbâcsita de la Brad.
In seara de 25 Iunie, coboram cu sotia mea si cu cei doi camarazi pe peronul Garii de Nord din Bucuresti. Asteptam sa fiu întâmpinat de Colonelul Cires, pentru a mi se comunica vreo veste sau vreo întâlnire proiectata. Nu era nimeni dintre autoritati. In schimb am avut surpriza sa dau cu ochii de Noveanu si Bidianu. De unde stiau acestia ca eu sosesc cu acest tren? Dupa ce ne-am salutat, ne-am despartit fara sa-mi spuna ceva deosebit si fara sa stiu pentru ce am fost rechemat la Bucuresti!
Mai târziu am descoperit firul afacerii. Printr-un prieten comun, Noveanu mi-a facut propunerea ca eu sa ramân cu sefia spirituala a miscarii ei, iar el sa ia conducerea ei politica. Un fel de împartire a sferelor de atributii. Asadar,Novea- nu era acela care provocase întoarcerea mea grabnica la Bucuresti. In acest scop s-a folosit de linia Gabriel Marinescu-Generalul Bengliu. A aranjat la inspecto - ratul de Jandarmi sa fiu rechemat la Bucuresti – ca si cum ar fi dorinta înaltelor instante politice de la Bucuresti – si odata ajuns aici, sa intre imediat în conver- satie cu mine pentru a-mi pune problema. Prezenta sotiei mele i-a încurcat pla- nurile, deoarece nu ma puteam desparti de ea în acel moment când nu stiam unde sa tragem. A renuntat sa faca demersul atunci, amânând pe alta data clari- ficarea relatiilor dintre noi. Fara îndoiala ca i-a parut rau, deoarece în acel mo- ment putea sa prevaleze de nelinistea ce mi-o provocase brusca mea rechemare la Bucuresti de catre Bengliu, de unde puteam sa trag concluzia ca propunerea lui Noveanu era agreata si chiar încurajata de Palat. Era o presiune ce se exercita asupra mea.
Când m-am întâlnit cu Nicki Stefanescu si Moruzov si le-am povestit întâmplarea, acestia s-au jurat ca ei nu stiau nimic de chestiune si ca nici Palatul nu este amestecat în ea.
Era o intriga care s-a tesut în spatele lor, la nivelul executivului, si la care au participat Gabriel Marinescu, Generalul Bengliu si Noveanu.
I-am comunicat camaradului care venise cu propunerea ca voi reflecta asupra ei. Odata cunoscând dedesubtul afacerii, nu aveam nici o graba sa ma întâlnesc cu Noveanu sau sa-i dau vreun raspuns.
Din punct de vedere al doctrinei legionare, propunerea lui Moruzov nu se putea sustine cu nici un argument valabil. Mai întâi, cine eram noi ca sa ne îm- partim sefia Legiunii? De unde detineam puterea si cine ne îndreptatea sa luam o atare hotarâre? Sa admitem ca as fi acceptat sugestia lui. Ce ecou ar fi avut în miscare?Cine garanta ca miscarea se va alinia în spatele nostru si nu va cauta al- te formule?Toate se decid în miscare ierarhic,afara de sefia suprema, care trebu- ie sa fie acceptata, care trebuie sa se bucure de consimtamântul marii majoritati a legionarilor. Nu e vorba de o alegere,ci de o consacrare. Rând pe rând si în vir- tutea meritelor cuiva, masele legionare adera la noua conducere.
In al doilea rând, sefia miscarii nu poate fi împartita. Ea e ceva unitar; e o comanda ce se executa unitar. Chiar Comandamentele legionare din prigoana au un sef care decide în ultima instanta. Nu poate exista unitate jos si anarhie sus. Principiile cuibului se aplica cu rigoare si la sefia Legiunii. Seful Legiunii este tot un fel de cuib, cu o raza de actiune pe tara.
In sfârsit ceea ce uita Noveanu, era ca un legionar adevarat nu se preocupa niciodata de sefie, ci cum rezolva problemele Legiunii sau cum ajuta cu aportul lui la rezolvarea lor.Eram asaltati de evenimente: destindere, colaborare cu rege- le, noul partid, încadrarea în Axa, schimbarea aliantelor, apararea frontierelor, etc. Miscarea legionara era solicitata sa ia atitudine în atâtea si atâtea chestiuni vitale pentru soarta neamului nostru. De felul cum ne vom afirma în acele mo - mente,depindea si viitorul Legiunii. Facem un pas gresit si vom fi înmormântati de istorie. Sefia o va lua, nu cel ce râvneste la ea, ci cel mai vrednic. Pe noi trebu- ie sa ne preocupe cum raspundem evenimentului, care e reactiunea noastra spe- cifica în cutare sau cutare problema care se pune neamului nostru?
De altminteri, chiar a doua zi, 26 Iunie 1940, s-a petrecut ceva care a eclipsat atât întemeierea noului partid cât si episodul cu "sefia": s-a dezlantuit crivatul bolsevic din stepele rusesti si ne-a smuls o parte din trupul tarii.
Rapirea Basarabiei si a Bucovinei de Nord
In noaptea de 16-17 Iunie 1940, Francezii depun armele si în 22 Iunie semneaza armistitiul cu Germania.Armata engleza se refugiaza pe insula. Hitler e stapânul Europei.România,atasata sistemului de aliante franco-englez, ramâne suspenda- ta în aer. Nu dispunea de nici un punct de sprijin pe continent, devenind un fel de tara a nimanui, unde îsi disputau influenta Rusia si Germania. Asa cum pre - vazuse Capitanul, se pulverizase toate constructiile de politica externa imaginate de Titulescu si continuate de Regele Carol. Nu mai existau nici Mica Intelegere si nici Intelegerea Balcanica. Polonia disparuse de pe harta Europei, iar Societa- tea Natiunilor murise de moarte naturala. Cât priveste marile democratii occi - dentale, în care si-au pus conducatorii României toate sperantele, nu ne mai puteau fi de nici un folos, deoarece ele fusesera eliminate de pe continent. Franta fusese doborâta, iar Anglia va supravietui cataclismului gratie imperiului sau si ajutoarelor masive ce le va primi de la Americani.
Regele Carol a sperat pâna în ultimul moment ca ofensiva germana se va împotmoli undeva pe frontul de Vest,cum a fost în primul razboi mondial. Daca armata germana s-ar fi angajat adânc în Franta, atunci regimul s-ar fi putut sal- va, câstigând un pretios timp pentru a continua politica de duplicitate de pâna acum fata de Puterile Axei, pâna ce va sosi momentul unei interventii directe. Fulminanta victorie germana a provocat panica la Bucuresti. In graba s-au între prins actiunile necesare pentru a realiza schimbarea urgenta a aliantelor. In ca - drul acestei rasturnari de perspectiva în politica externa, trebuie înteleasa si apa- ritia mea în politica României: eliberarea mea, audienta la Rege, formarea Parti- dului Natiunii si celelalte acte ce vor urma.
Abandonarea vechiului sistem de aliante, care nu ne mai putea folosi la nimic, care nu ne mai putea garanta nici o brazda de pamânt, devenise o necesi- tate stringenta sub presiunea evenimentelor. Nu aveam de ales decât sa ne azvâr lim în bratele Rusiei, ceea ce ar fi repugnat constiintei unanime a tarii, sau sa ne cautam salvarea la Puterile Axei. Dar apropierea de Berlin si Roma nu se va mai putea realiza cu libertatea de manevra ce-o aveam între anii 1934-1938. Daca în acest interval ne-am fi alaturat Puterilor Axei, am fi obtinut o garantie globala a frontierelor românesti atât la Est cât si la Vest. Acum România, ca sa fie primita în noua ordine europeana, trebuia sa plateasca pretul relei credinte în relatiile cu Reichul german si cu Italia. Atât sub Titulescu cât si dupa plecarea acestuia, politica externa a României a fost permanent ostila Reichului si daca s-au facut Berlinului concesiuni pe plan economic, acestea n-au avut alt scop decât sa in - duca în eroare guvernul german asupra realelor intentii ale Regelui Carol.
Au fost exclusiv concesiuni de ordin tactic, destinate sa prelungeasca starea de coexistenta cu Statele revolutiilor nationale pâna ce se va ivi oportunitatea de a participa si România la o actiune militara de zdrobire a acestor State.
In timp ce însa Regele Carol si guvernele lui se dadeau la aceste manevre daunatoare intereselor tarii, harta Europei se schimbase. Intervenise pactul de neagresiune între Germania si Rusia, razboiul din Polonia, care ne-a lipsit de sprijinul acestui pretios aliat într-o lupta de aparare a frontierelor de rasarit contra Rusiei Sovietice, apoi intrarea Ungariei si Bulgariei în gratiile Berlinului si Romei, dupa aceste capitale s-au convins ca nu mai pot astepta nimic de la România. Ultimul si cel mai grav act de provocare al Germaniei de catre Regele Carol si ministrul sau de externe, Gafencu, a fost primirea garantiilor englezesti, inoperante si ineficace din punct de vedere românesc, si care nu serveau în fond la altceva decât la completarea sistemului de încercuire al Reichului, pus în apli- care de democratiile occidentale.
Hitler si Mussolini, refuzati cu brutalitate de nenumarate ori de România, s-au angajat acum sa satisfaca pretentiile teritoriale ale Rusiei,Ungariei si Bulga- riei.
In loc sa fi intrat în Axa cu toate onorurile si cu toate frontierele intacte, atunci când ni sa facuse oferta si chiar ni se solicitase staruitor ajutorul, pentru a îndigui primejdia comunista, acum ne prezentam la Roma si Berlin ca niste în - vinsi. Caci asa eram în realitate.
Sistemul de aliante în care ne-am cramponat pâna în ultimul moment ne-a fost fatal, echivalând cu un razboi pierdut. Acum cerseam asistenta lui Hitler, dar acesta între timp îsi fixase anumite preferinte, câstigase noi prieteni (Rusi, Bulgari, Unguri), pe care trebuia sa-i satisfaca cu bucati din trupul României în- vinse.Pe frontul de Vest a fost învinsa si România,care,pâna în ultimul moment, a sabotat initiativele Reichului si planuia chiar sa-i sara în spate, daca s-ar fi ivit un moment oportun.
In lumina acestor consideratii, trebuie sa întelegem de ce Italia si Germania au cerut României sacrificii atât de grele pentru a fi primita ca aliata a lor. Ei nu puteau face alta politica decât aceea propriilor lor interese si nu a unui Stat care excelase pâna atunci prin acte de ostilitate si perfidie, din cauza conducerii înstrainate.
Multi ignoranti ai situatiei de atunci imputa Germaniei, ca sa nu mai vorbim de cei de rea credinta, pierderea Basarabiei si a Bucovinei de nord în Iunie 1940, când în realitate raspunderea cade asupra Regelui Carol si a guvernelor care s-au succedat la cârma tarii în timpul domniei lui. Ce putea sa faca Germania daca toate ofertele ei de colaborare cu România au fost respinse cu brutalitate si când guvernele ei se alaturasera coalitiei antigermane, formata din democratiile occidentale si Rusia?Prin pactul de neagresiune cu Sovietele,Hitler a vrut sa sca- pe din strânsoarea politicii de încercuire,dirijata de la Londra si Paris, eliminând Rusia din acest joc.
Dar pentru a îmblânzi fiara bolsevica, ea trebuia hranita cu ceva si concesiile ce trebuia sa le faca Hitler nu puteau fi decât în Europa Orientala. Basarabia a fost predata Rusiei Sovietice în cadrul acestei operatii întreprinse de guvernul german pentru a neutraliza momentan colosul din rasarit, pâna ce se va termina conflictul cu Polonia. Decizia lui a fost funesta atât pentru tarile din rasarit cât si pentru Germania însasi, dar aceasta judecata priveste posteritatea si nu momen- tul când el a întins mâna lui Stalin, pentru a-si împarti sferele de influenta.
Asa a crezut el bine ca pot fi aparate interesele Germaniei în acel moment si pentru a duce la bun sfârsit acest plan, nu se putea împiedica de România, dupa cum n-a ezitat sa sacrifice nici Statele Baltice.
Era datoria României sa-si apere propriile ei interese, tinând seama de noile relatii de forta. Dar Regele Carol si clica lui nu numai ca nu au prevazut nimic, adoptând politica externa noii situatii europene, dar chiar si dupa încheierea pactului de neagresiune germano-sovietic au continuat politica de duplicitate fata de Reichul german; odata cartile jucate, odata acest pact intrat în vigoare, România nu mai putea pretinde sa fie aparata de Germania. Era o tara inamica, o tara care desi nu intrase în razboi, apartinea de fapt coalitiei antigermane.
România voia sa se bucure acum de ocrotirea Marelui Reich German, dar Hitler trebuia sa se gândeasca în primul rând la tovarasii lui de drum, Rusia, Ungaria, Bulgaria, si nu la acea tara care i-a sabotat permanent planurile.
Daca România ar fi aderat la Puterile Axei înainte de începerea razboiului, Germania nu avea nici o nevoie sa se înteleaga cu Stalin. In acest caz si Polonia ar fi fost mai accesibila unei întelegeri cu Germania si atunci cu întreaga Europa Orientala, din Finlanda pâna în Balcani, reunita într-un bloc solid cu Reichul german, s-ar fi azvârlit asupra Rusiei, nimicindu-o. In mod indirect, Regele Carol este responsabil de încheierea pactului germano-sovietic, prin sabotarea constienta a tuturor proiectelor germane în Europa rasariteana. Regele Carol era angajat adânc în conspiratia comunista, era partizanul secret al Rusiei, ca si Titulescu, si toata politica lui externa tindea, cu flexibilitate perfida, la sabotarea politicii externe a Reichului. Exasperat de rezistenta româneasca, Hitler a facut pasul fatal de a întinde mâna lui Stalin.
Ultimatumul rusesc si Consiliul de Coroana
Stalin însusi a fost surprins de repeziciunea cu care s-au desfasurat operatiile militare în Franta si de neasteptatul succes al lui Hitler. Si el nadajduia într-o prelungire a conflictului care sa epuizeze Germania, împiedicându-o sa ia initiativa unei campanii în rasarit.
La momentul oportun va reveni la vechile lui aliante si se va azvârli contra Reichului ca un uragan, cu fortele lui intacte, pe care începuse sa la concentreze la granita de vest. Acum însa, dupa prabusirea democratiilor occidentale, trebu- ia sa fie extrem de prudent pentru a nu atrage asupra Rusiei capacitatea de dis - trugere a colosalei masini germane de razboi. Stalin va face uz de concesiunile consemnate în protocolul secret, dar cu moderatie, fara a întinde prea mult coarda, pentru a nu provoca mânia lui Hitler. Sovietele ocupasera jumatate din Polonia, înghitise Tarile Baltice si ajunsesera la o tranzactie cu Finlanda, care consimtise sa-i cedeze anumite teritorii. Acum venea rândul României sa sufere consecintele pactului de neagresiune Berlin-Moscova.
Planul initial al lui Stalin era infinit mai ambitios decât anexarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Daca armata germana s-ar fi angajat adânc în Franta, atunci Stalin câstiga libertate de manevra în sud-estul european si prima victima ar fi fost România. El râvnea sa patrunda mult mai adânc în România, dupa modelul polonez. Cu grosul armatei germane concentrate pe frontul de vest, Hitler nu s-ar fi putut opune pretentiilor lui Stalin. Fulminanta victorie germa- na pe frontul de vest i-a ruinat aceste proiecte, determinându-l sa ia din trupul României numai atât cât noua situatie îi permitea.
Stalin stia ca Hitler nu ar fi tolerat apropierea Rusilor de puturile petrolifere si ca orice penetratie dincolo de Prut automat ar fi provocat reactiunea germa - na. Protocolul secret germano-rus prevedea "dezinteresul Germaniei în chestiu- nea Basarabiei", ceea ce însemna ca ocuparea Basarabiei nu va constitui obiect de litigiu între cele doua puteri. Profitând însa de faptul ca dupa încheierea armistitiului cu Franta, grosul armatei germane se gasea în Vest si nu se putea teme de o interventie imediata a ei, Stalin si-a luat permisiunea sa treaca peste prevederile protocolului secret si în ultimatumul dat României sa reclame si Bucovina de Nord.
Stalin calculase just. Hitler nu putea risca în acel moment un conflict cu Rusia pentru o chestiune atât de minora pentru interesele generale ale Reichu - lui, desi luarea Bucovinei de Nord încalca limitele de expansiune aleRusiei, fixa- te de acord cu Reichul în protocolul secret. Hitler s-a resemnat sa primeasca lo- vitura joasa ce i-a fost administrata de Stalin si a sfatuit guvernul român sa ac - cepte armistitiul, dar, în sinea lui, a fost bruscat de acest gest, care era un preaviz al adevaratelor aspiratii bolsevice. Stalin nu se multumea cu linia Prutului, ci urmarea sa acapareze o mai mare parte din România. Nu este exclus ca în acel moment de ruptura a întelegerii sa-si fi dat seama Hitler de fragilitatea acordu - lui germano-sovietic si sa-i fi trecut prin minte ca un fulger necesitatea de a eli- mina acest pericol potential.
Ultimatumul sovietic a fost predat guvernului român în 26 Iunie 1940. In ultimatum era cuprinsa si Bucovina de Nord, care niciodata nu apartinuse Rusiei. In nota trimisa guvernului român, Molotov justifica revendicarea Buco - vinei de Nord ca o "compensatie pentru faptul ca România a tinut Basarabia douazeci de ani sub ocupatie". Se acorda României un termen de patru zile pt. a evacua cele doua provincii de trupe. In 27 Iunie s-a tinut un Consiliu de Coroa- na, care a acceptat ultimatumul rusesc. Trecuse abia o luna de când la Chisinau Regele Carol tinuse un discurs bataios, în care spunea ca "nu va ceda nici o braz da de pamânt din trupul tarii". In cursul acestui Consiliu, principalul responsa- bil de dezastru, Regele Carol, s-a pretat la un simulacru de rezistenta, pronuntân du-se contra ultimatumului, când stia prea bine ca orice încercare de a se opune Sovietelor era inutila si ca însusi guvernul german recomanda Suveranului sa cedeze, când l-a consultat pe Fabricius, Ministrul Reichului la Bucuresti. Iorga l-a secundat pe Rege ridicând un energic protest, tot atât de zadarnic, contra pre- tentiilor sovietice, iar la sfârsitul Consiliului a strigat cât îl lua gura: "Traiasca Regele care n-a vrut sa cedeze".
Atitudinea Regelui era groteasca, contrastând cu tragedia prin care trecea tara. Rusii intrasera deja în Basarabia si începusera masacrele si violurile când în Consiliului de Coroana se juca comedia asta cu un Rege adoptând o poza martia la, dupa ce instruise în prealabil pe Tatarascu, seful guvernului, sa accepte ulti - matumul rusesc, când fusese el însusi care, prin actele lui de politica interna si externa, pregatise dezastrul. Ultimatumul rusesc nu era decât consecinta modu- lui deliberat ce a atentat la securitatea externa a tarii, de când se urcase pe tron. Iar în interiorul tarii cine putea sa-si asume raspunderea unei rezistente contra navalitorului, urmând exemplul eroic al Finlandei? Un guvern servil?
Nu se gasea nici o forta politica capabila sa organizeze o rezistenta "a outrance", în afara de Legiune, care însa era tinuta departe de putere.
Vinovat din toata aceasta trista afacere iesea Gheorghe Tatarascu, presedintele de consiliu din acea vreme.Acesta dându-si seama de situatia peni- bila în care a fost pus de Rege, care îl transformase în tap ispasitor, dupa pleca - rea lui de la putere a publicat o brosura justificativa cu titlul "Evacuarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord". In aceasta brosura el atribuia pierderea celor doua provincii unei politici care a fost reprezentata de toti factorii politici ai tarii si care permanent a fost orientata spre Anglia si Franta. El vroia sa-si acopere propria vinovatie si sa împarta întreaga patura conducatoare, cu toate partidele si guvernele care au condus România între anii 1919-1940. Cu aceasta brosura, Tatarascu nu numai ca se apara pe sine, dar vroia sa diminueze si vinovatia Regelui.
Gheorghe Tatarascu afirma în acest memoriu ca politica ce s-a soldat cu pierderea Basarabiei si Bucovinei "nu a fost nici politica unui singur om (aici se referea la Rege) si nici a unui singur guvern (aici se referea la el). Politica noas - tra externa a fost o politica nationala".
"Intre guvernele care s-au perindat la cârma tarii, au existat diferente de pro - gram si de pareri de politica generala, dar n-a existat nici o deosebire si nici o divergenta importanta care ar fi pus în discutie orientarea noastra de politica externa. Istoria noastra politica din ultimele doua decenii a cunoscut diverse programe de politica interna si politica sociala, dar nu a recunoscut decât o singura politica externa" (Gh. Tatarascu, Evacuarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, p.6). In continuare fostul presedinte de consiliu reproduce declaratiile de politica externa ale diverselor guverne românesti, începând din anul 1919 pâna la guvernele Patriarhului Miron Cristea si Armand Calinescu. toate aceste decla ratii exprima atasamentul României pentru Liga Natiunilor si pentru aliatii apuseni.
"In tot acest interval de timp, continua Gheorghe Tatarascu, de la razboiul mondial pâna astazi, n-a existat nici un guvern si nici un om care purta raspun- dere, care sa fi cerut respingerea sau nimicirea aliantelor noastre. Dimpotriva, a existat o unanimitate de sentimente care cerea adâncirea si amplificarea acestor aliante. Extinderea sferei de actiune a Micii Antante, extinderea sferei de actiune a Intelegerii Balcanice erau probleme care au atras atentia guvernelor noastre, dar si a guvernelor Statelor aliate noua" (Gh. Tatarascu, Evacuarea Basarabiei si Bucovinei, p.14).
Expunerea lui Tatarascu este foarte justa si are perfecta dreptate în ceea ce sustine. De la razboi încoace toate partidele politice si toate guvernele care s-au succedat la cârma Statului au dus o politica externa, fara exceptie, acea orientata spre Anglia si Franta. Ceea ce trece sub tacere însa Tatarascu, este ca victoria lui Mussolini în Italia si mai ales dupa ajungerea lui Hitler la putere în 1933, confi- guratia politica a Europei suferise schimbari profunde. Europa de la 1933 nu mai era Europa de la 1920, când domina Franta pe continent. O conducere inte ligenta si dedicata binelui poporului trebuia sa tina seama de modificarea balan- tei de forte în Europa si sa adapteze România noilor exigente de politica externa. Ceea ce nu s-a facut, si aici ai gresit toate partidele si toate guvernele. El judeca fals lucrurile sau intentionat fals, când solidariza actul de cedare al Basarabiei si Bucovinei de Nord cu toata politica României de la razboi încoace.
Inainte de 1933 nu exista o amenintare reala pentru echilibrul european, dar dupa 1933 guvernantii români trebuia sa tina seama de ascensiunea puteri- lor Axei si sa actioneze în consecinta. Rolul jucat de Regele Carol în pregatirea dezastrului României nu poate fi comparat cu al partidelor; el e mult mai culpa- bil, caci a actionat în alte timpuri, când era necesara o alta politica externa decât cea dusa de partide în prima decada. De la 1933 încoace si mai ales de la 1938 înainte, au fost decisivi pentru soarta României. Regele nu poate fi asimilat cu oarecare sef de partid sau de guvern, în raspunderea ce-a contractat-o fata de istorie, deoarece a domnit în perioada când s-au framântat destinele Europei si se simtea suflul unei noi conflagratii.
Regele nu numai ca n-a acordat atentia cuvenita marilor rasturnari din Europa, dar în mod deliberat le-a ignorat pentru a servi politicii de încercuire si distrugere a Statelor iesite din revolutiile nationale. Dar aceasta politica, înfeu - data comunismului mondial, nu putea duce decât la catastrofa României, cum foarte bine ne-a avertizat Corneliu Codreanu înca din 1936: "daca vor birui Puterile Axei, noi vom pedepsiti pentru tradarea civilizatiei europene si crestine, iar daca vom birui puterile întunericului, noi vom fi cotropiti si bolsevizati".
Profetia lui s-a împlinit în vara anului 1940. Biruind Puterile Axei pe continent, noi a trebuit sa platim cu grele sacrificii teritoriale rascumpararea criminalei politici interne si externe a Regelui Carol, iar, în 1944, când si-a luat revansa coalitia bolsevici, si-a pierdut independenta nationala si noile generatii sunt în pericol de a-si pierde si sufletul.
Tara pe drumul bolsevizarii
In grelele ceasuri ale retragerii armatei române din cele doua provincii rapite, poporul român a trebuit sa sufere cele mai mari ofense si umilinte fara sa poata reactiona. Timpul sa evacuare în ultimatumul rusesc era asa de scurt încât nu se putea executa o retragere ordonata a armatei si a autoritatilor.
Si nici acest interval de patru zile nu a fost respectat, caci chiar din prima zi trupe motorizate sovietice au trecut Nistrul si au taiat calea a numeroase unitati românesti. Armata româna din Basarabia ajunsese într-o situatie extrem de grea caci de o parte fusese surprinsa de inamic, când nimic nu parea sa tulbure pacea la Nistru, iar pe de alta parte primise ordin de la Bucuresti sa nu raspunda ata - curilor.
A urmat o retragere dezordonata, realizata fara nici un plan, ca o armata învin- sa. Multe unitati românesti au fost depasite de tancurile sovietice ei dezarmate.
Mari cantitati de arme si material de razboi au cazut în mâinile bolsevicilor. Populatia evreiasca si-a manifestat atunci în toata cruzimea adevaratele ei senti- mente fata de Români. Cu armele lor scoase din ascunzisuri au început sa traga în soldati, au taiat liniile de comunicatie si daca prindeau vreun ofiter, îl omorau si apoi îi profanau cadavrul.
Regele Carol privea impasibil la acest spectacol demoralizant, fara sa ia nici o masura de aparare a trupelor, al caror comandant suprem îi placea sa se întitu - leze. Efectele au început sa se simta si în interiorul tarii.In marile orase industri- ale Iasi, Galati, Bacau, Bucuresti, evreii si comunistii au început sa se agite, ras - pândind stirea în populatie ca invazia sovietica nu se va opri pe Prut. S-au întoc- mit liste de fruntasi legionari si personalitati din toate partidele care trebuia sa fie retinute si împuscate din primul moment când vor aparea "eliberatorii".
Sentimentul de Siguranta al zilei de mâine disparuse din sânul populatiei, ca urmare a actiunii subterane a retelelor evreo-comuniste.
Ceea ce era mai grav, era ca aparatul Statului, cu guvernul tarii în frunte, asista pasiv la acest proces de destramare al tarii. Nu se poate imagina altfel aceasta stare de indiferenta decât ca actiunea de subminare a moralului popula- tiei era încurajata chiar de la Palat. S-au întâmplat cazuri de reactiune ale unor ofiteri în retragere cu unitatile lor contra bandelor evreo-comuniste care îi ata - cau. Ei bine, acestora li s-a ridicat comanda pentru ca au depasit ordinele primi- te si au fost trimisi în judecata Curtilor Martiale. Stranie logica de Stat!
Am trait aceste zile de confuzie si am fost martor al panicii ce-a cuprins populatia. Din Moldova, mii de persoane s-au refugiat la Bucuresti pentru a sca- pa de invazia bolsevica, care parea iminenta, si numeroase familii înstarite din Capitala au trecut muntii, la Brasov si Sibiu.
Ca sa acrediteze aceste zvonuri si sa mareasca si mai mult nelinistea în interiorul tarii, Sovietele dupa ce au ajuns pe Prut, au provocat numeroase inci - dente de frontiera, culminând cu ocuparea regiunii Herta, care n-a apartinut niciodata Rusiei. Nici la aceasta grava încalcare a însisi termenilor în care fusese redactat ultimatumul rusesc, Regele nu a reactionat. Multiplicarea acestor inci- dente au dat un nou impuls agitatiilor comuniste, sub privirile binevoitoare ale Palatului. In caz ca ar fi izbucnit revolutia în România, capii comunisti aveau intentia sa se constituie în guvern si apoi sa ceara protectia Moscovei, ceea ce ar fi permis Sovietelor sa-si trimita trupele în România, motivând cu existenta unei întelegeri între doua guverne.
O alta masura nefasta luata de guvern si care indica cât era de strain de aspiratiile tarii a fost ordinul ce l-a dat sa fie demobilizati toti soldatii originari din Basarabia si Bucovina de Nord, lasându-le libertatea sa se întoarca acasa. Cum toti îsi aveau vatra si agoniseala dincolo de Prut, au preferat sa se înapoie-eze. In modul acesta, peste 200.000 de români originari din aceste provincii au trecut Prutul, unde îi asteptau detasamentele N.K.V.D.-ului, pentru a-i deporta. Asa îsi îngrijea România de fiii ei! O întreaga armata de oameni valizi a fost ex- pediata în Rusia, fara sa li se explice ce soarta îi asteapta, caci nu ajungeau acasa cum îsi imaginau, ci populau direct lagarele mortii din Siberia.
In dupa masa zilei de 26 Iunie, când se aflase de ultimatumul sovietic, eram la Hotelul Imparatul Traian,unde venisem sa ma întâlnesc cu niste legionari din provincie. Tema principala de discutie era Basarabia. Toate celelalte probleme cazusera pe planul doi.
Priveam nauciti unul la altul, fara sa putem articula o judecata linistitoare. Toti ne întrebam ce va mai urma dupa aceea,caci ne dadeam seama ca pierderea celor doua provincii nu era decât preludiul unor nenorociri pentru a sfâsia harta României Mari. Am convins pe oamenii nostri sa ramâna uniti, caci în aceste ceasuri grele pentru neam, singura lui nadejde a ramas Legiunea.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu