Orizonturi Rosii (23)

Mihai Pacepa

Amintirile unui general de securitate

Guita cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo
[ Picatura gaureste piatra nu prin forja, ci cazind des. ]

Convorbirile din aceasta carte au fost scrise din memorie de general-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sint tot atit de exacte pe cit pot fi orice convorbiri neinregistrate, reamintite.


CAPITOLUL XXIII

De indata ce seful executivului organizatiei pe care o conduc mi-a raportat ca sosise in tara Silvo Gorenc, care deja aterizase la Bucuresti, venind cu un avion special iugoslav, am plecat sa ma intilnesc cu el. Venirea lui, atit de precipitata, trebuia sa aiba un motiv cit se poate de serios.
— La kilometrul 12, i-am ordonat soferului. Gorenc fusese pus acolo pentru ca era o casa conspirativa pe care el deja o stia si, de asemenea, deoarece se afla in imediata apropiere a aeroportului pe care a aterizat.

O VIZITA LA TITO
Pe Silvo Gorenc il intilnisem cu citiva ani mai inainte, pe insula Brioni, unde l-am insotit pe Ceausescu in una din nenumaratele vizite pe care acesta le-a facut lui losip Broz Tito. Dupa ruperea legaturilor dintre Belgrad si Moscova, Iugoslavia a devenit o tinta permanenta a tatonarilor DIE. Imediat dupa invazia sovietica in Cehoslovacia din anul 1968, Ceausescu a ordonat si supervizat o operatiune DIE, prin care aceasta facea Iugoslaviei o propunere secreta de colaborare, iar la inceputul anilor '70 a fost semnat un acord de cooperare intre cele doua servicii de spionaj. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Ceausescu m-a luat cu el la Brioni. Un alt temei pentru care il insoteam era acela ca ma numise de curind in functia aditionala de secretar de stat in Ministerul de Interne, cu sarcina de a pregati toate vizitele pe care avea sa le faca in viitor in strainatate.

Pe timpul dineului oferit luni, de Tito, la resedinta sa din Brioni, eu am stat intre doi oficiali iugoslavi, in dreapta mea se afla Luca Banovici, secretarul federal al Afacerilor Interne, care spunea mereu despre sine ca ar fi cel mai vechi si mai apropiat prieten al lui Tito. in partea stinga il aveam pe Silvo Gorenc.
— Dupa ce luam masa, a spus Banovici, tovarasul Tito il va invita pe tovarasul Ceausescu pe iahtul sau personal la o cafea si un coniac. Dumnealui, a spus aratind catre Gorenc, si cu mine ne vom afla acolo. Tovarasul Tito ar dori sa fiti prezent si dumneavoastra. Vom fi numai noi. Nu va mai participa nimeni altcineva. Tovarasul Tito doreste sa puna bazele unei cooperari la nivel de servicii de spionaj. Asa ca fiti pregatit.
Dupa ce am ajuns la bordul iahtului, Tito l-a condus pe Ceausescu intr-un imens salon de oaspeti, confortabil si racoros, intesat cu flori exotice si cu cosuri cu fructe.
— Simtiti-va aici ca la dumneavoastra acasa. Vom merge impreuna pe punte oricind sinteti gata pentru asta, a spus Tito plecind.
Luindu-ma de brat, Banovici ne-a impins pe mine si pe Gorenc spre o masuta de rachita impletita de pe puntea centrala si a comandat coniac, in jurul nostru se vinzoleau zeci de oameni, toti imbracati in uniforme specifice, cu cravata alba. Erau ocupati sa monteze pe puntea superioara o masa mare, rotunda, pe care o amplasasera pe mijloc, altii curatau pete imaginare de pe podea, lustruind de zor balustradele, iar unii stateau pur si simplu, fara sa faca ceva.
— Nu va temeti. Sint toti ofiteri de securitate, mi-a spus Banovici prin intermediul interpretului sau.
— Iar eu de asemenea, a adaugat interpretul din proprie initiativa.
În foarte scurt timp Ceausescu a urcat din salonul aflat la un nivel inferior pe puntea pe care ne aflam noi, unde a inceput sa se plimbe nervos de jur-imprejur. În timp ce trecea pe linga masa noastra l-am auzit mormaind ceva in directia mea, in legatura cu „nenorocitu lor de aer conditionat".

Atunci cind si-a facut din nou aparitia, Tito era imbracat in alb din cap pina in picioare, cu exceptia unui batic negru pe care-l avea la git, si tinea in mina un pahar in care avea o bautura cu cubufi de gheata, ca si cum ar fi vrut sa pozeze intr-o revista mondena, pentru un articol despre viata aristocratiei. Ceausescu, cu costumul sau cenusiu-inchis si ajustat pe corp, cu pantofii lui de un negru lucios, si cu sireturile negre din piele groasa, arata ca o ruda saraca invitata doar sa viziteze iahtul luxos. Pe timpul acela, Ceausescu, ce nu capatase puterea decit de opt ani, se uita la Tito ca la un idol al sau, ca la conducatorul comunist stralucii si sclipitor care timp de 24 de ani, fara sa imparta puterea cu nimeni, a reusit sa-si faca un nume si un renume international. La acea data, relatiile dintre ei erau excelente. Abia mai tirziu, cind au inceput sa se cunoasca mai bine si cind Elena a fost evident surclasata de eleganta festiva a Lovankai, sotia lui Tito, relatiile lor personale au inceput oarecum sa se deterioreze.
— Pot sa va iau haina, tovarase Ceausescu? a spart Tito gheata. Si cravata. Vreau sa va simtiti aici exact ca acasa. Ce doriti sa beti ?
Lui Ceausescu ii placea sa bea, avea un soi de vin preferat, alb-galbui, precum si un soi de coniac foarte aromat, fara sa se dea in laturi de la sampania Cordon Rouge, pe care o prefera Elena, dar aproape niciodata nu bea in public, unde se straduia din rasputeri sa-si faca un portret de ascet, bautor numai de ceai. Din aceasta cauza, dar mai ales deoarece stia deja foarte bine ca Tito are obiceiul sa le cam bea, a luat o hotarire ferma:
— Un pahar cu apa minerala. Nu prea rece, a raspuns Ceausescu.
— Asta nu este prea incurajator, a incercat Tito sa glumeasca.
L-a luat pe Ceausescu de brat si l-a asezat la marea masa rotunda din mijlocul puntii principale, apoi a facut semn cu mina, chemindu-ne si pe noi acolo, adica, in afara de mine, pe Banovici, pe Gorenc si pe interpret. Pe unul dintre degetele sale sclipea un inel cu un diamant imens, pe care nu il avusese la mina in timpul mesei. Dupa ce servitorii-agenti au asezat pe masa cafelele, coniacul, apa minerala, tigarile si trabucele, Tito a inceput sa vorbeasca.
A pornit prin a lauda initiativa lui Ceausescu de a stabili relatii de cooperare intre cele doua servicii de informatii si spionaj.
— Ar trebui, draga tovarase Ceausescu, sa impingem lucrurile ceva mai departe, astfel incit colaborarea serviciilor noastre sa nu se reduca numai la un schimb de informatii. Va trebui sa-i conducem si pe o cale care sa duca, de asemenea, la derularea unor operatiuni comune... Cooperarea dintre agenturile noastre de spionaj din strainatate este de cu totul alta natura fata de conlucrarea serviciilor noastre de securitate din interior - si nu poate fi vorba aici de amestecul in treburile interne ale fiecaruia dintre noi.
Tito nu numai ca a deschis discutia, dar a si pastrat initiativa de-a lungul intregii intrevederi. Vorbea coerent, folosind propozitii scurte.
— Amindoi vrem sa construim o industrie militara in tarile noastre. Noi spunem ca facem asta pentru a ne proteja independenta, iar acesta este un motiv destul de temeinic pentru o declaratie oficiala. Dar stim amindoi si intre noi putem sa o spunem fara ascunzisuri, ca a construi comunismul este foarte costisitor si ca avem nevoie de multa valuta forte. Noi, a spus Tito, incluzindu-i cu un gest si pe ceilalti doi oficiali, am ajuns la concluzia ca singura care ne-ar putea asigura un venit sigur de valuta forte este o industrie de armament foarte moderna.
S-a oprit pentru un moment, luind o sorbitura zgomotoasa de cafea.
— Am hotarit sa devenim exportatori de avioane militare in tarile lumii a treia.
Tito a inceput sa explice ca noua lui industrie aeronautica se baza in intregime pe informatii tehnologice obtinute prin spionaj industrial si pe importurile mai mult sau mai putin ilegale de echipament occidental, la care tarile comuniste aveau interzis accesul oficial.
— Nu bucuram amindoi de o pozitie internationala privilegiata, datorata atitudinii noastre publice fata de Moscova. Este de cel putin zece ori mai usor pentru fiecare dintre noi sa punem mina pe secretele militare ale Occidentului decit pentru sovietici.
Tito a propus apoi ca serviciile romane de informatii din strainatate sa i se alature in efortul sau de a pune bazele constructiei de Avioane militare de lupta, asta pentru inceput.
O ora mai tirziu Ceausescu a acceptat un pahar de coniac.
— Pentru eterna noastra prietenie. Pentru avioanele de lupta ROM-YU, a toastat el.
— Pentru prietenia noastra. Totusi, n-ar suna mai bine YU-ROM? a spus Tito, plusind pentru inca un punct pe care avea sa-l cistige in ziua aceea.

Dupa aceea, compania YUROM a devenit o parte vitala a relatiilor de colaborare dintre cele doua servicii de informatii. Dupa un an, intelegerea a fost extinsa, incluzind si ministerele apararii din cele doua tari, acord prin care s-a hotarit infiintarea unei organizatii militare comune de cercetare, avind ca scop construirea a sase prototipuri. Cind primul avion de lupta YUROM s-a prabusit in timpul zborurilor de incercare, in martie 1978, cooperarea dintre cele doua agentii de informatii s-a intensificat, in loc sa slabeasca.

Discutia a continuat dupa o pauza, in timpul careia Tito l-a condus pe Ceausescu peste tot ca sa-i arate iahtul. Cei doi presedinti s-au intors vizibil infierbintati si incintati de proiectul noii lor cooperari.
— Acum, ca sintem parteneri, a inceput Tito cu voce joasa, as vrea sa mai ridic o problema, deloc de neglijat. Am informatii de netagaduit ca se pune la cale asasinarea mea, pregatita de niste emigranti de origine iugoslava. Astazi sint eu la rind, dar miine vine si rindul dumneavoastra, tovarase Ceausescu.
Cu toate ca privirea mea era atintita asupra lui Tito, l-am putut simti pe Ceausescu foindu-se ingrijorat in scaunul sau. Tito a continuat:
— Cred ca dumneata, tovarase Gorenc, esti cel care ar trebui sa povestesti totul.
Potrivit celor spuse de Gorenc, citiva emigranti iugoslavi puneau la calc infiintarea unui grup national separatist indreptat impotriva lui Tito. El a mai declarat ca presupusul conducator al noii operatiuni impotriva lui Tito era emigrantul iugoslav Vladimir (Vlado) Dapcevici, care fusese unul dintre colaboratorii lui Tito in timpul celui dc-al doilea razboi mondial si imediat dupa terminarea acestuia, in anul 1948 fusese condamnat in Iugoslavia, pentru a fi mai apoi eliberat, in 1956, dupa care a emigrat, stabilindu-se la Bruxelles si devenind cetatean belgian.
— Luca, vrei sa il aduci aici pe seful serviciului de securitate personala, te rog, i-a spus Tito lui Banovici, parind ca vrea sa accentueze pozitia oficiala a acestuia.
Dupa citeva minute si-a facut aparitia la masa noastra un ofiter cu parul alb. Acesta purta o uniforma de general bine croita, cu rinduri de fireturi aranjate pe pieptul vestonului.
— La ordinele dumneavoastra, tovarase presedinte, s-a adresat el lui Tito.
— Salut! Spune-i tovarasei Lovanka sa fie gata pentru cina la ora noua.
Dupa ce generalul a plecat, Tito a spus:
— Stiti care este numele lui ?
Vazind expresia perplexa a lui Ceausescu, presedintele iugoslav a continuat:
— Dapcevici este numele lui. Este fratele lui Vlado Dapcevici. Trebuie sa-l neutralizez pe fratele lui. Am nevoie de fratele lui aici ca sa-l fac sa destainuiasca numele tuturor celor care s-au dat de partea cealalta, pina la unul.
Tito a continuat sa explice ca Vlado Dapcevici nu va mai incerca niciodata sa puna piciorul pe pamintul Iugoslaviei, iar ca rapirea lui din Belgia s-ar putea dovedi dificila, caci in jurul lui se afla intotdeauna o garda de corp. Asta ar putea, pe deasupra, sa genereze tensiuni politice indreptate spre personalitatea lui Tito.
— Vroiam sa va rog, tovarase Ceausescu, sa-l ademeniti in Romania, sa-l arestati in mod secret si dupa aceea sa ni-l trimiteti noua. Asta ma va face sa ma simt dator fata de dumneavoastra intreaga mea viata. Banovici si Gorenc pot si sint gata oricind sa rapeasca din Occident orice persoana sau persoane pe care le veti indica dumneavoastra, sau chiar sa le asasineze acolo. Nu trebuie sa ridicati nici macar un deget.
L-am vazut pe Ceasescu foindu-se in scaunul sau. Întotdeauna a vrut sa existe miini straine cu care sa scoata castanele din foc, mai ales cind era vorba de oponenti politici din Occident.
— A va ajuta pe dumneavoastra, tovarase Tito, inseamna sa ma ajut pe mine insumi, a inceput Ceausescu. Serviciile dumneavoastra secrete ar trebui sa-l ademeneasca pe Dapcevici in Romania si apoi sa-l luati in secret la Belgrad. Nu voi vedea si nu voi auzi nimic, insa nu vreau sa pun eu insumi mina pe acest individ, Dapcevici.

TOASTURI PENTRU NOUA PRIETENIE
— As vrea sa va multumesc din adincul inimii mele, tovarase Ceausescu. Eram convins ca ma veti intelege, a spus Tito ridicindu-se si imbratisindu-l pe Ceausescu. Nu trebuie sa ne batem acum capul cu amanuntele operatiunii. Oamenii nostri vor trebui sa puna totul cap la cap, a incheiat Tito, aratind spre Banovici, Gorenc si spre mine. Apoi a cerut coniac pentru toata lumea, rugindu-l pe Ceausescu sa bea cu el „pentru noua noastra prietenie".
Tito a dat coniacul peste cap si a facut semn chelnerului sa reumple paharele tuturor.
— Pentru cooperarea noastra secreta si munca noastra comuna, a toastat Ceausescu ca raspuns, golind paharul dintr-o sorbitura si cerind apoi inca unul. Hai sa bem in cinstea serviciilor noastre secrete!
Lui Tito i-a placut acest joc:
— Si inca un pahar pentru fiecare dintre baietii nostri, a toastat el, aratind cu degetul spre Banovici, Gorenc si spre mine.
Cind acest ritual a luat sfirsit, ochii lui Ceausescu scinteiau. A inceput apoi cu o voce foarte joasa, dupa ce a tras zgomotos aer in piept:
— D-dorogoi t-tovarisci losip Broz!
Rusa este singura limba straina pe care Ceausescu o stie cit de cit, si se foloseste de ca in cadrul cercurilor celor mai intime in semn de cel mai mare respect. Dupa ce a ajuns in acest punct a pocnit din degete in directia interpretului si a continuat in limba romana:
— Observ ca serviciile de informatii din strainatate sint tot atit de importante pentru dumneavoastra cit sint si pentru mine.
Apoi Ceausescu a inceput sa explice, cu voce scazuta, ca incepind cu anul 1972 el a preluat personal controlul asupra DIE, facind unele schimbari nu numai in componenta acestuia, dar si in misiunile pe care le avea, schimbindu-le oarecum orientarea. A mai povestit ca DIE, pe care a inceput s-o conduca in 1972, avea mai putin de l.000 de ofiteri si era organizat dupa sistemul KGB. Nu asta a fost ceea ce a schimbat, a mai spus el, ci pur si simplu a mai adaugat 2.000 de ofiteri care sa indeplineasca ceea ce el considera a fi cea mai importanta misiune a agenturilor comuniste de informatii in lumea de astazi: „construirea comunismului cu ajutor, bani si tehnologie capitaliste, prin intermediul operatiunilor de influenta."
— Influenta este ceea ce facem noi cel mai bine, l-a intrerupt Tito, uitindu-se fix la cei doi oficiali ai sai.
— Trebuie sa admit ca sinteti mai buni din punctul acesta de vedere. Admir felul in care serviciile dumneavoastra au atras bunavointa politica a Occidentului, banii si tehnologia acestuia, imi place portretul pe care vi l-ati facut in Occident.
Era cit se poate de clar ca Ceausescu atinsese unul din punctele cele mai sensibile ale lui Tito. Cu miscari incete, Tito a luat un trabuc cubanez din cutia care zacea pe masa si, ostentativ, l-a aprins folosind o bricheta Dunhill de aur. Apoi si-a golit ceremonios paharul de coniac, tinindu-l delicat cu degetele sale lungi si roze si lasind la vedere inelul cu diamant, dupa care s-a intors spre Ceausescu :
— Aveti dreptate, draga tovarase. Asta este partea la care ne pricepem cel mai bine.
— Asta asa este, cu siguranta, a spus Ceausescu impulsionindu-l.
— Nu am fi putut obtine nimic din Occident raminind mereu in trena Moscovei, a continuat Tito, iar fara banii si tehnologia Occidentului nu ar mai putea fi faurita societatea comunista in tarile noastre. De aceea noi trebuie sa negociem cu capitalismul in felul nostru propriu.
— Lasind Occidentul sa inteleaga ca noi sintem diferiti si nu vrem sa-i luam scalpul, a adaugat Ceausescu.
— Se numeste „Triunghiul lui Tito". Am statuat trei principii de baza: sa zimbesti prieteneste catre Occident, sa iei de la acesta maximum si sa ai grija sa nu te contaminezi de capitalism. Iar oamenii acestia - Tito a aratat spre colegii lui iugoslavi - au construit si consolidat o intreaga tactica si strategie, bazindu-se pe aceste precepte. Tito a facut o pauza in care a mai golit un pahar. Dar asta nu este ceva despre care sa vrem sa vorbim cu voce tare, cel putin nu aici, pe acest iaht, si nu trebuie spus nimanui, nici incet, nici macar in somnul cel mai adinc. Hai sa-i lasam pe oamenii nostri sa lucreze impreuna. Ei stiu tot ce trebuie sa faca si stiu si sa ramina cu gura inchisa.
Tito a mai cerut apoi iar „coniac pentru toata lumea" si a tinut un nou toast „pentru noua noastra cooperare."
Ne-am intors pe tarm tocmai la timp pentru cina oficiala, iar Ceausescu a avut pe drum mersul cam impleticit. Rolls Royce-urile lui Tito ne asteptau. Unul pentru el si unul pentru Ceausescu.
Dupa cina, Ceausescu a spus:
— Fiecare presedinte are cite un iaht. Nixon are. Tito are si el. Asa ca vreau si eu unul. Si un Rolls Royce.

Dupa aceea, un iaht personal si o limuzina Rolls Royce au devenit pentru Ceausescu o importanta problema de prestigiu. DIE a reusit sa-i faca rost de Rolls - care au fost pina la urma doua, o limuzina si unul decapotabil - dar dintr-un fel de retinere neobisnuita pentru Ceausescu, le-a folosit in general in interiorul granitelor resedintei sale. Nu-mi aduc aminte decit de o singura iesire pe care sa o fi facut cu aceste masini. Iahtul a intrat, bineinteles, tot in .sarcina DIE. În 1976 s-a primit ordinul sa inceapa in Romania construirea unui iaht prezidential, bazat pe planurile obtinute de DIE prin spionaj; proiect care ajunsese intr-un stadiu destul de inaintat la vremea cind eu am rupt relatiile cu Bucurestiul.
La inceputul anului 1985 mass-media din Grecia a anuntat ca romanii erau in negocieri secrete cu guvernul grec pentni cumpararea iahtului „Christina", care urma sa devina iahtul personal al presedintelui Ceausescu. Vasul velier de 325 de picioare fusese iahtul privat al multimiliardarului Aristotel Onassis. Dupa moartea acestuia, vasul a fost donat guvernului grec de catre fiica maga-miliardarului, Christina, si folosit de stat pentru plimbari de agrement. Fiind probabil iahtul cu cea mai mare publicitate din lume, de pe vremea cind Onassis o chema la bord pe Jackie Kennedy ca sa-i faca curte, avind si o bogata istorie, in care figurau nume de personalitati marcante care fusesera invitate sa-l viziteze, de la Winston Churchill, Maria Callas, „Christina" reprezenta pentru Ceausescu, in mod inedit, un mijloc de a-si spori gloria personala, de a intra, pe ceasta cale, in rindul numelor care erau legate de istoria vasului. Linia sa eleganta, semineurile lapis-lazuli, saloanele luxoase, precum si prezenta la bord, pe puntea superioara, a unui hidroavion de culoarea canarului, balustradele acoperite cu piele de balena i-au produs fndntare Elenei, fara indoiala.

O RAPIRE LA CEREREA LUI TITO
Pe 30 iulie 1975 Drasko Jurisici, un alt secretar federal adjunct din Iugoslavia, impreuna cu Gorenc si cu un mic grup de persoane oficiale au sosit pe neanuntate in Bucuresti, in patru limuzine Mercedes. Acestia aduceau de la Tito un mesaj verbal pentru Ceausescu, in care se spunea ca iugoslavii reusisera sa-l ademeneasca pe Dapcevici in Romania, unde va ajunge, impreuna cu Stoianovici, garda sa de corp, de asemenea de cetatenie belgian, pe data de intii august, pentru a-i vizita pe Svetislav si pe Djordje Markusev. Cel din urma era un iugoslav emigrat, acum cetatean roman. Amindoi locuiau in Bucuresti, si erau, chipurile, membri activi in miscarea impotriva lui Tito. Cererea presedintelui iugoslav ca Dapcevici sa fie arestat de Securitatea romana si sa fie predat autoritatilor din tara vecina, transferul urmind sa aiba loc la granita, l-a infuriat pe Ceausescu. Pentru el Iugoslavia era „prea liberala" ca sa fie in stare sa pastreze un secret.
— Eu stiu si nu vreau sa stiu de nici un Dapcevici, a insistat el. Iugoslavii sint bineveniti si nu au decit sa si-l ia, dar trebuie să faca asta cu propriile lor miini. Tot ce pot eu sa fac este sa inchid ochii.

Informat asupra acestei decizii de catre Drasko Jurisici, prin intermediul unei linii telefonice speciale, Tito, care nu vroia sa-l lase pe Ceausescu sa capete astfel un ascendent asupra sa, a refuzat sa autorizeze o operatiune iugoslava pe pamint romanesc, adresindu-i-se personal presedintelui roman. In cele din. urma Ceausescu si-a dat aprobarea, bazindu-se pe promisiunea solemna a lui Tito ca iugoslavii vor pastra tacere absoluta in ceea ce priveste implicarea Romaniei. Pentru a putea pastra si mai bine secretul, pentru orice eventualitate, Ceausescu a ordonat ca rapirea sa fie organizata de o unitate anti-terorista apartinind de DIE, si nu de Securitatea interna. Numai sase au fost romanii, intre care se numara si Ceausescu, care aveau informatii complete asupra acestei operatiuni si care ii cunosteau identitatea lui Dapcevici. Conform ordinelor lui Ceausescu, echipa operationala avea sa actioneze „orb" asupra „celor doi teroristi sirbi" si nu trebuiau sa scoata nici un cuvint in limba romana de fata cu cei doi, astfel incit sa se poata permite dezinformarea ca operatiunea a apartinut in intregime iugoslavilor.
Rapirea a fost programata sa aiba loc pe 7 august, cu o noapte inainte ca Dapcevici si Stoianovici sa plece din Bucuresti, conform planurilor lor. Trebuia infaptuita in timpul plimbarii pe care cei doi urmau sa o faca intre casa lui Markusev, unde fusesera invitati la masa, si hotelul in care fusesera cazati. Pe la ora zece seara Dapcevici si Stoianovici, insotiti de Markusev, au iesit din casa, insa din pricina unei ploi abundente au trebuit sa ia un taxi. Aceasta a schimbat planurile noastre, rapirea urmind sa aiba loc la Hotelul Dorobanti, in camera lui Dapcevici, unde stationau deja citiva baieti din echipa DIE. Încercind sa se opuna arestarii, Markusev a primit o lovitura in cap care i-a fost fatala, iar Stoianovici a fost si el lovit destul de serios. Dapcevici si Stoianovici, impreuna cu lesul lui Markusev au fost dusi in casa conspirativa a DIE de la „km 12" din Baneasa, unde astepta echipa iugoslava.
Ceauscseu, care a coordonat personal intreaga operatiune de-a lungul noptii, a convenit ca iugoslavii ii puteau lua pe Dapcevici si pe Stoianovici numai impreuna cu trupul neinsufletit al lui Markusev, care „suferise un atac de cord" si numai daca aveau sa-i duca pe toti trei mai departe cu propriile lor masini. Atunci cind Jurisici a obiectat, Ceausescu a intrat in legatura directa cu Tito. La scurt timp dupa aceea, captivii au fost dusi spre Belgrad in masinile lui Jurisici si Gorenc, insotiti numai de doi romani: colonelul Marcel Popescu, medicul-sef al DIE, si de Ion Sablici, un interpret. Dupa ce s-a intors din Belgrad, Popescu a raportat ca i-a facut pe drum lui Stoianovici o transfuzie de singe, dar ca acesta a fost aruncat imediat dupa aceea intr-o inchisoare iugoslava, unde a murit la putin timp, in urma unei hemoragii datorata lipsei de asistenta medicala. Mai tirziu, in aceeasi noapte, Ceausescu a ordonat ca doi agenti secreti DIE sa paraseasca Bucurestiul, urmind sa plece in dimineata urmatoare spre Bruxelles, folosind biletele de avion cumparate de Dapcevici si Stoianovici, precum si pasapoartele acestora, si sa se intoarca cu doua pasapoarte false vest-germanc, sub nume diferite.
Atunci cind au venit primele solicitari pentru lamuririi disparitiei lui Dapcevici, primite din partea familiei acestuia si a Crucii Rosii Internationale, Ceausescu a ordonat sa se faca o „investigatie completa". La citeva zile dupa aceea, Ministerul de Interne a raspuns ca, in conformitate cu actele oficiale pe care le detine, Dapcevici si Stoianovici au intrat in Romania pe intii august, parasind Bucurestiul pe data de opt, aceeasi luna, la bordul unui avion de pasageri, dind si numarul zborului respectiv. Bazindu-se pe marturia depusa de unul dintre portarii hotelului Dorobanti, prin care acesta declara ca, intimplator, un grup de canoisti iugoslavi a parasit hotelul indreptindu-se spre Iugoslavia chiar in noaptea disparitiei lui Dapcevici, Ceausescu a ordonat ca DIE sa deschida o actiune de dezinformare „protectoare", in cazul in care complicii sirbi nu erau in stare sa pastreze secretul. Trebuia raspindit zvonul ca s-ar fi putut ca Dapcevici si Stoianovici sa fi fost rapiti de canoistii iugoslavi, in timp ce doi alti iugoslavi au parasit oficial Romania folosindu-se de pasapoartele si biletele de avion care apartineau celor doi.
Presa occidentala a acordat foarte multa atentie misterioasei disparitii a cetatenilor belgieni Dapcevici si Stoianovici, fiind formulate multe si variate ipoteze, inclusiv rapirea lor de catre iugoslavi, insa nu a reusit nimeni sa ajunga la informatii ceva mai precise, in Bucuresti, sotia lui Markusev a anuntat disparitia sotului ei la Ministerul de Interne roman. Singurul raspuns pe care l-a primit a fost acela ca s-au facut investigatii serioase asupra disparitiei lui Markusev, insa acestea nu au dus la nici un rezultat.
Bagajele apartinind lui Dapcevici si Stoianovici gasite in camerele hotelului Dorobanti au fost cercetate cu mare atentie de catre DIE. Ascuns in interiorul unui perete dublu al unuia dintre geamantane se afla un carnetel de notite, care continea mai multe sute de nume. La citeva zile dupa aceea i-a fost inminat personal lui Gorenc. Ceausescu era informat cu regularitate de catre Tito ca, in baza materialelor furnizate de romani si a interogatoriilor ulterioare, iugoslavii au reusit sa aresteze ori sa lichideze in mod secret pe multi dintre „dusmanii tarii lor", in conformitate cu acordul comun la care cele doua tari au ajuns, pe data de 26 decembrie 1975, agentia iugoslava de presa Taniug a facut cunoscut in mod oficial ca Vlado Dapcevici a fost arestat pe teritoriul iugoslav, in timp ce desfasura anumite activitati cu caracter ostil. Era prezentat ca un cetatean iugoslav ce urma sa fie trimis in judecata la Belgrad de indata ce cercetarile deschise pentru cazul sau aveau sa fie terminate. Nu s-a amintit nici un cuvint despre cei doi oameni care au murit in timpul operatiunilor de arestare. În iulie 1976, Dapcevici a fost condamnat pentru inalta tradare si activitati de spionaj si trimis in inchisoare pentru 20 de ani. Într-un mesaj verbal, Tito l-a asigurat pe Ceausescu ca Dapcevici nu va parasi inchisoarea viu. Operatiunea comuna Dapcevici, asemenea tuturor actiunilor bilaterale de influenta comunista, diversiune si spionaj, a ramas unul dintre secretele cel mai bine ascunse atit in Romania cit si in Iugoslavia.

La inceputul anului 1978 Ceausescu a cerut sa fie rasplatit pentru operatiunea Dapcevici prin ademenirea lui Faust Bradescu la Belgrad. Bradescu este un oponent politic al regimului de la Bucuresti, cetatean francez care traieste la Paris si care a inceput o „actiune subversiva de propaganda ostila", introducind in Romania in mod ilegal diferite materiale. Ceausescu, care nu dorea sa fie prins de francezi asupra faptului, planuise sa-i puna pe iugoslavi sa-l rapeasca pe Bradescu. Un comunicat de presa, pregatit din ordinul lui Ceausescu, in care se declara ca Bradescu „a fost arestat pe teritoriul Romaniei in timp ce indeplinea anumite activitati ostile",, era gata pentru a fi publicat, aceasta urmind sa se intimple la citeva luni dupa rapirea lui. Mai fusesera pregatite, de asemenea, declaratii contrafacute, pe care era pusa semnatura falsificata a lui Bradescu, si pe care romanii urmau sa pretinda ca le-au obtinut in timpul, interogatoriilor din Bucuresti, in care acesta acuza CIA si Serviciul Secret Francez de Informatii, SDECE, ca ar complota impotriva guvernului de la Bucuresti, planuind asasinarea lui Ceausescu. Toate aceste documente erau gata si nu asteptau decit sosirea lui Bradescu, puteau fi apoi datate si date publicitatii ori folosite pentru santaj politic, dupa cum ar fi fost nevoie. Oricum, Bradescu a rezistat tuturor incercarilor care s-au facut pentru a-l ademeni in Iugoslavia.

LA CASA CONSPIRATIVA DE LA KM.12
Cind masina a oprit in fata casei conspirative i-am auzit vocea entuziasta si zgomotoasa a lui Gorenc, care a venit sa ma intimpine la usa de indata ce masina a intrat in curte.
— Este atit de bine sa te intilnesti cu vechi prieteni si sa revezi locuri cunoscute, a spus el imbratisindu-ma si lovindu-ma cu palmele pe spate, dupa un vechi obicei sirbesc.
Bineinteles ca era familiarizat cu casa. Aici fusese cartierul sau general in timpul rapirii lui Dapcevici.
Mesajul lui Tito, pe care Gorenc i-l aducea lui Ceausescu, era de fapt un raspuns la o cerere anterioara a presedintelui roman, care ii ruga pe iugoslavi sa ajute la eliberarea lui Aldo Moro. În acest mesaj se spunea fara ocolisuri ca sirbii n-au fost in stare sa-i influenteze pe conducatorii Brigazilor Rosii ca sa-l elibereze pe Moro, si ca fusese deja luata o decizie in sensul „pedepsirii exemplare" a acestuia.
— Stiti, a spus Gorenc, noi sintem in relatii excelente cu conducerea Brigazilor Rosii. Eu am vorbit personal cu unul din membrii acestei conduceri, in numele tovarasilor Tito si Ceausescu, iar azi-noapte am primit de la ei, in sfirsit, un raspuns final. Iata de ce sint aici, gata sa raspund tuturor intrebarilor pe care tovarasul Ceausescu ar dori sa mi le puna.
Sprijinul militar si financiar secret acordat Brigazilor Rosii era una dintre misiunile de baza pe care Serviciul Secret iugoslav le avea de indeplinit, pentru subminarea stabilitatii politice a Italiei, vecina Iugoslaviei, apartinind de NATO. Potrivit celor spuse de Banovici si Gorenc, implicarea iugoslava in Brigazile Rosii isi are originea intr-o actiune inceputa la mijlocul anilor '60, atunci cind serviciile secrete au infiltrat un grup marxist in rindurile studentilor de la Universitatea din Trento orientind in mod secret indoctrinarea politica a acestora. În anul 1970 grupul a luat numele de Brigate Rosse si a organizat atentate cu bombe la diferite fabrici si antrepozite din nordul Italiei. Gorenc a subliniat in mod repetat si cu mindrie „legatura iugoslava" cu noul val terorist din Italia. Aceasta putea fi vazuta si pe stema Brigazilor Rosii - care avea ca simbol o stea rosie cu cinci colturi, identic cu cel ce apare pe steagul iugoslav, la care se adauga o pusca-mitraliera - precum si in telul pe care singure si-l proclamau, subminarea statului italian si deschiderea, netezirea drumului pentru revolutia proletara.
I-am telefonat lui Ccausescu chiar de la casa conspirativa, iar acesta s-a hotarit sa-l primeasca pe Gorenc imediat.
— Foarte rau, a spus Ceausescu dupa ce Gorenc a terminat de relatat mesajul. Ajutindu-l pe Moro sa fie eliberat, am fi dat o lovitura de maestru, exemplara pentru influenta comunismului in lume.
În orice caz, Ceausescu nu s-a aratat socat, nici macar impresionat de ceea ce a auzit. Pentru el, ca si pentru Tito, Moro era mai degraba un conducator capitalist imputit, care insa ar fi putut sa-i ajute atit pe ei cit si Partidul Comunist Italian sa faca pasi spectaculosi in directia Occidentului.
— Tovarasul Tito v-ar sugera sa trimiteti o telegrama de condoleante Partidului Comunist Italian atunci cind moartea lui Moro va deveni publica. Din considerente de ordin politic, a adaugat Gorenc.
— Nu-i rau, a spus Ceausescu cazind pe ginduri. Apoi l-a sunat imediat pe Andrei:
— Sa aveti pregatita o telegrama de condoleante, pentru cazul in care Moro moare. Inclusiv una pentru Longo.
— Foarte inspirat, l-am putut auzi pe Andrei remarcind cu admiratie la celalat capat al firului.
La citeva minute dupa aceea, Ceausescu s-a ridicat de pe scaun spunind:
— Gata cu jelitu si hai la munca.
Apoi a zimbit, adresindu-i-se lui Manea, in timp ce- iesea din birou:
— Ma duc sa joc popice la Snagov.
M-am intors impreuna cu Gorenc la casa conspirativa, unde Pop ne pregatise un dejun care sa para cit mai oficial, avind in vedere ca am fost serviti de ospatari cu cravata" neagra. Acestia erau de fapt ofiteri DIE antrenati special pentru a deveni chelneri, urmind sa fie trimisi in strainatate intr-un viitor apropiat.
Atunci cind bea, Gorenc este departe de a fi un taciturn. A trancanit aproape tot timpul si, ca intotdeauna cind se intilnesc doi ofiteri de informatii, subiectul principal au fost afacerile de spionaj.
— Va mai aduceti aminte de restaurantul Dubrovnic pe care serviciul meu l-a deschis in Viena? Cel in care agentii nostri secreti lucreaza ca ospatari si unde am plantat cite un microfon la fiecare masa? Locul unde am dat inca din fasa de complotul prin care vroiau sa invadeze litoralul nostru cu materiale subversive, localul in care am reusit sa identificam o gramada de emigranti nenorociti care au fost recrutati de serviciile occidentale?
Fara sa mai astepte raspunsul meu, Gorenc a continuat sa se laude:
— Restaurantul acesta s-a dovedit a fi unul dintre cele mai fantastice experimente! Acum detinem controlul asupra unei intregi retele de restaurante din Austria si Germania Federala. Vrem sa ne extindem acum si in Franta si Italia, si avem in plan sa ajungem si in Statele Unite.
Gorenc a facut aici o pauza ceva mai lunga, cit sa-si termine supa, dupa care a lasat sa-i scape un rigiit zgomotos. Apoi a continuat:
— Occidentul este pe cale sa fie napadit de o sumedenie de restaurante Dubrovnik si de fete balcanice; vor aparea peste tot. Ar trebui sa incercati si dumneavoastra cu citeva restaurante romanesti. Este pur si simplu senzational.
Gorenc a tot batut cimpii in continuare cu realizarile lui. La desert a ajuns sa-mi povesteasca despre centrele de antrenament pe care serviciile lui le-au infiintat in Iugoslavia pentru OEP. Potrivit celor spuse de Gorenc, aceste centre erau platite de beneficiari. Acestea nu numai ca asigurau protectia impotriva terorismului pe teritoriul iugoslav, dar furnizau in acelasi timp si unealta straina cu care sa fie rezolvate „afacerile murdare" din Vest ale Iugoslaviei, ca si legaturi neasteptate dar extrem de folositoare cu fractiunea Armata Rosie, cu grupul Baader Mein-hof si cu alte organizatii similare din Occident.
— imi aduc aminte parca a fost ieri, a spus el. Dapcevici se afla intr-o camera, legat la ochi, cu miinile in catuse si plin de singe, zacind pe jos. Niciodata nu si-a dat seama ce i s-a intimplat atunci, cum de a putut fi capturat intr-o camera de hotel din strainatate; pentru el acesta este inca un mister.
Aratind cu degetul catre camera de alaturi, care era un birou, Gorenc a continuat:
— Stoianovici zacea dincolo, lipsit de cunostinta, cu gaura aia mare in cap. Cind am ajuns la Belgrad a fost aruncat intr-o celula si „uitat" acolo. Daca l-am fi tinut in viata nu ne-ar fi dat altceva decit bataie de cap. A fost incinerat chiar in aceeasi zi. Nimeni nu stie si nu va afla vreodata ceva despre el. Gorenc s-a dus la fereastra, spunind:
— Va aduceti aminte cum a reactionat tovarasul.Ceausescu in noaptea aceea, cind a aflat ca Markusev a fost omorit? A spus: „Nu cunosc nici un Markusev si nici un Dapcevici." Cind am amintit ca Markusev, ca cetatean roman, nu era sub autoritatea noastra, a explodat. „Singurul lucru pe care il stiu", a spus el, „este ca daca nu faceti curatenie acolo in minutul asta, daca nu-i luati pe cei doi vii si pe cel mort cu voi la Belgrad, ii dau imediat telefon tovarasului Tito." Vorbea serios si chiar asa a si facut.
Aratind cu mina spre fereastra, Gorenc a adaugat:
— Ploua ingrozitor in noaptea aceea. Dupa ce am vorbit cu tovarasul Tito la telefon, am dat ordin ca lesul lui Markusev sa fie lasat afara, sa se duca singele pe care il avea pe haine, ca sa-l pot pune in portbagajul Mercedesului meu. Era nou-nout.
Dupa plecarea lui Gorenc am iesit la o plimbare in paduricea din spatele casei. Dapcevici a fost inceputul unei noi ere politice pentru Ceausescu. „Influenta" comunista devenise acum in masura din ce in ce mai mare „totul sau nimic", „totul" insemnind de obicei singe. Dupa cele intimplate cu Dapcevici, crima politica a devenit la Ceausescu o practica aproape zilnica. A fost ca si cum ar fi asteptat doar un precedent pentru a pune tot restul la cale.
Am auzit deodata pasi in spatele meu, care m-au facut sa-mi intrerup brusc gindurile. Era Iosza, administratorul casei conspirative, care alerga dupa mine, incercind sa ma ajunga din urma.
— De multa vreme am tot incercat sa va prind singur ca sa va vorbesc, tovarase general, a reusit el sa ingaime, cu respiratia taiata. Am o problema personala foarte delicata si as vrea sa va rog sa ma ajutati.
A inceput sa trancane in felul sau, de om necultivat, povestindu-mi cum a fost el in serviciul DIE ca gradinar si ca administrator al casei conspirative inca din anul 1948, si cum ca nevasta-sa era acum batrina si bolnava.
— S-a imbolnavit foarte rau in iarna anilor '56-'57. În anul acela, pe la sfirsitul lui noiembrie, ni l-au adus aici pe Imre Nagy - fie-i tarina usoara - impreuna cu o gramada de agenti sovietici. L-au interogat zi si noapte timp de mai mult de un an. Dumneavoastra erati tinar pe atunci - a spus el, incercind sa-mi gaseasca o scuza. Mi-au ordonat sa pastrez casa neincalzita, iar aici, in mijlocul padurilor, in timpul iernii cladirea se transforma intr-un adevarat frigider. Cind le placeau raspunsurile pe care le dadea Nagy, atunci se intimpla sa-i mai dea vreo haina sau vreo patura. Daca nu le placeau, atunci i le luau inapoi. Si cam la fel faceau si cu mincarea, a continuat Iosza. Iarna aia a fost distrugatoare. Sovieticii aveau haine groase de blana, dar noi nu aveam nimic. Iarna aia ne-a omorit si pe mine si pe nevasta-mea. Ne-am pricopsit amindoi cu un reumatism groaznic, iar acum abia mai putem sa ne miscam.
Ideea de baza, in orice caz, era ca el si nevasta-sa s-au imbolnavit „la datorie, slujind patria", iar acum cereau sa fie lasati amindoi sa iasa la pensie ceva mai devreme, „cu pensie intreaga si o casuta, cu gradina", unde „sa ne petrecem si noi zilele, cite om mai avea".

AJUTÂNDU-I PE SOVIETICI SĂ PUNĂ MINA PE IMRE NAGY
Am fost intotdeauna interesat de povestea lui Imre Nagy, mai ales in legatura cu Ceausescu, un om cu totul diferit, pe atunci, fata de cel ce se pretinde a fi in zilele noastre. Acel Ceausescu era cel care studiase la Moscova, care a dat expresie ideilor Moscovei mai bine decit insusi Kremlinul, care si-a facut numele politic intr-o perioada de indiscutabila si totala subordonare a Romaniei fata de Moscova, parcurgind toate etapele, de la ucenic in timpul razboiului pina la secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, incepind cu anul 1955. În 1956, ca tinar capitan in serviciile secrete de spionaj extern, cu eram seful Biroului German - care se ocupa de Germania Federala si Austria - atunci cind Nikita Hrusciov si Gheorghi Malenkov au venit la Bucuresti intr-o vizita secreta pentru „consultari" asupra insubordonarii Ungariei si a unei posibile interventii militare impotriva guvernului lui Imre Nagy. Participantii romani la aceste conversatii ultrasecrete au fost: Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul conducator al partidului, „batrinul bolsevic" Emil Bodnaras si cel mai tinar membru de atunci al Biroului Politic, Nicolae Ceausescu, care avea in sarcina Fortele Armate si de Securitate.

Între Ceausescu si Bodnaras existau legaturi vechi, durabile si foarte strinse. În calitatea sa de azilant politic in Uniunea Sovietica pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, unde a devenit si membru al Partidului Comunist Sovietic, Bodnaras fusese facut general si ministru al apararii, dupa ce comunistii au luat puterea in Romania. Una dintre masurile prioritare pe care le-a avut in vedere de indata ce a fost numit ministru al apararii a fost aceea de a expedia o mica echipa de comunisti romani fanatici la o scoala militara speciala din "Moscova, spre a fi pregatiti cit mai repede pentru a deveni ajutoarele lui cele mai apropiate. Printre acestia se afla tinarul Nicolae Ceausescu. Dupa ce mica echipa si-a terminat studiile, Moscova a indicat ca Ceausescu a fost cel mai dotat dintre cei ajunsi acolo si a cerut sa fie avansat la gradul de general si sa fie numit in cea mai importanta functie de atunci, „comisar politic al Fortelor Armate". (Pe vremea aceea numele romanesc pentru aceasta functie era de sef al Directiei Generale Politice a Armatei. Numele acesteia a fost mai tirziu schimbat in Directia Superioara Politica a Armatei, asa cum se cheama si astazi, in anul 1985, aceasta functie era ocupata de fratele lui Ceausescu, general-locotenent Ilie Ceausescu.)
În felul acesta Ceausescu a devenit unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Bodnaras si cel mai zelos general in transformarea fortelor militare romane traditionale intr-o armata rosie de tip sovietic. În aprilie 1953, in timpul zilelor de tensiune ce au urmat dupa moartea lui Stalin, si al eforturilor pentru stergerea tuturor urmelor publice pe care le-a lasat odiosul sau cult al personalitatii, Kremlinul a propus Bucurcstiului sa desfiinteze functia de secretar general al partidului si sa o inlocuiasca cu un Secretariat format din patru membri. La sugestia lui Bodnaras, Kremlinul a insistat ca generalul Ceausescu, cel instruit de Moscova, sa fie unul dintre cei patru si sa supervizeze activitatea fortelor militare si de securitate.
Trioul romanesc care a participat la discutiile secrete din 1956 cu Nikita Hrusciov si Gheorghi Malenkov a fost in unanimitate pentru o interventie militara rapida si ferma impotriva guvernului lui Imre Nagy. Am aflat mai tirziu chiar de la Gheorghiu-Dej ca Ceausescu a sustinut cu vehementa interventia militara, subliniind ca Romania incepuse deja, in secret, sa furnizeze arme si informatii despre fortele de securitate ungare in unele regiuni de granita, in vederea autoapararii impotriva „virusului contrarevolutionar". Hrusciov si Malenkov au considerat ca nu e nevoie sa se internationalizeze criza ungara prin implicarea altor trupe decit cele ale fortelor sovietice care erau deja stationate in Ungaria, in concordanta cu intelegerea de la Potsdam.
În orice caz, Hrusciov a cerut guvernului roman sa se foloseasca de minoritatea maghiara din Romania, care pe atunci numara peste doua milioane de oameni, cea mai mare minoritate din Europa, pentru a initia niste operatiuni secrete dar intense de spionaj prin infiltrarea lor in cercurile de intelectuali si studenti din Budapesta, si mai ales de la granita Ungariei cu Austria si, bineinteles, de la granita cu Romania. Ceausescu a devenit astfel responsabilul politic al acestor operatiuni, ajutat de un ofiter KGB, venit la Bucuresti in calitate de consilier, pentru organizarea si coordonarea operatiunilor DIE in Ungaria. Mai multe sute de agenti de securitate de origine maghiara au fost trimisi in Ungaria in calitate de turisti sau in vizita, ca sa identifice cit mai multi „contrarevolutionari" posibil. În jur de o suta de membri DIE, ofiteri precum si agenti secreti, au fost trimisi in Occident, pentru a intra de acolo in Ungaria cu pasapoarte vestice false, cei mai multi trecind prin Austria, Germania Federala, Franta si Italia, acestia fiind folositi ca un cal troian impotriva revolutiei maghiare. Ei au strins informatii foarte valoroase despre nucleul rezistentei ungare, despre conducatorii acesteia, despre grupurile secrete si legaturile din interiorul partidului comunist, atit in cadrul guvernului cit si al fortelor armate. Ceausescu a ordonat ca Wilhelm Einhorn, un director adjunct al DIE, sa fie trimis in cea mai mare graba la Budapesta, sub acoperirea de consilier al Ambasadei Romane, devenind seful unei baze DIE nou-create la Budapesta si om de legatura cu Iuri Andropov, ambasadorul sovietic, precum si cu seful KGB de acolo. Einhorn era maghiar de origine si a luptat ca voluntar in Armata Rosie spaniola in timpul razboiului civil din Spania. Era cetatean sovietic si ofiter camuflat al Securitatii statului sovietic, fost membru al Rezistentei franceze in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in 1948 a devenit ofiter in cadrul fortelor romane de Securitate, pastrindu-si insa in secret gradul din serviciile sovietice.
Cea mai importanta misiune pe care o avea DIE pe vremea aceea era de a organiza contactul radio cu fortele sale dislocate in Ungaria, timp de 24 de ore din 24. În fiecare zi venea un mare volum de informatii, care erau imediat remise consilierului sovietic special, care avea de asemenea un contact radio permanent cu Moscova. Materialele primite contineau in special nume: numele principalilor organizatori ai revoltei din septembrie; ale celor mai rebeli studenti, inclusiv ale celor care au propus desfiintarea Uniunii Tineretului Comunist din Ungaria ori transformarea acesteia intr-o organizatie proprie si au pregatit demonstratiile de strada din 23 octombrie; nume ale ofiterilor anticomunisti din cadrul fortelor armate; ale oamenilor ce se strinsesera in jurul cardinalului Jozsef Mindszenty, care tocmai fusese eliberat.

Pe 4 noiembrie trupele sovietice au atacat in mod deschis Budapesta, iar pe 13 noiembrie Imre Nagy a cautat sa se refugieze in Ambasada Iugoslaviei. Gheorghiu-Dej a acceptat cererea confidentiala a lui Hrusciov de a coopera in ademenirea lui Nagy, pentru a-l face sa paraseasca ambasada, promitind ca il va tine arestat in Romania, in cel mai mare secret, pina cind in Ungaria se va putea consolida un nou guvern. La rindul sau, Gheorghiu-Dej l-a pus pe Ceausescu sa se ocupe de aceasta operatiune. Dupa ce Ambasada Romana din Budapesta a dat asigurari oficiale ca nu vor fi aduse niciodata acuzatii penale impotriva lui Nagy, acesta a acceptat sa fie adus in Romania. Nagy a fost trimis in casa conspirativa care era administrata de Iosza, amplasata la aproximativ 12 kilometri spre nord de Bucuresti (de unde ii vine si- numele de „Km. 12"), pe soseaua spre Ploiesti, unde, dupa putin timp, i s-a spus ca se afla in stare de arest. Gheorghiu-Dej si Ceausescu erau singurii la curent cu intentiile Moscovei in cazul Nagy.
În martie 1957 Kadar si-a facut obisnuita vizita la Moscova, iar la intoarcere l-a denuntat pe Nagy ca fiind dusman. Pe 27 mai, printr-un acord semnat la Budapesta, a fost legalizata prezenta trupelor sovietice in Ungaria. Baza DIE precum si cele mai multe dintre grupurile de agenti secreti infiltrati acolo erau inca in activitate. Dindu-se drept cetateni occidentali ori etnici maghiari stabiliti in Vest, ei au continuat sa ne furnizeze lungi liste ale oamenilor care actionau, vorbeau sau macar gindeau impotriva invaziei sovietice. Potrivit celor spuse de consilierul special sovietic, doar o mica parte a celor de pe aceste liste au fost deportati, in secret, in URSS. Mai tirziu am aflat ca Imre Nagy a fost trimis la Budapesta cu un avion unguresc, iar acolo a fost judecat si condamnat, iar in iunie 1959 executat. Pe vremea aceea eram seful bazei DIE din Germania Federala. Dupa ce m-am intors, nici unul dintre conducatorii romani, inclusiv Ceausescu, nu mai era dispus sa vorbeasca despre rolul pe care l-a jucat Romania in invazia sovietica din Ungaria, ori despre cazul Imre Nagy. În ultima vreme Ceausescu a inceput sa se declare in cercul sau de prieteni intimi ca singurul dintre conducatorii romani din acea vreme care s-a opus invadarii Ungariei de catre sovietici, sustinind ca pozitia lui a fost determinanta pentru pastrarea Romaniei „in afara ocupatiei sovietice".
— Stim ca tovarasul Einhorn si toti ceilalti care au participat la cazul lui Nagy nu mai sint membri ai serviciului nostru, a continuat Iozsa. Si mai stim ca in ziua de azi nimeni nu mai vrea sa-si aminteasca faptul ca Nagy a fost cindva tinut in casa asta. Dar noi sintem niste oameni amariti. Tot ce am facut noi in zilele alea a fost sa ne distrugem sanatatea, s-a lamentat Iozsa.
M-am uitat indelung la acest om, care era probabil singura persoana in viata din Romania care fusese martorul calvarului lui Imre Nagy. I-am promis ca voi vedea ce pot sa fac pentru el, iar dupa citeva saptamini i-am semnat dosarul de pensionare, indeplinindu-i dorinta.
Ma indreptam spre Bucuresti atunci cind radiotelefonul a inceput sa sune.
— Saizeci si doi sa ia legatura cu cincizeci si opt. Ordine de la zero unu. Problema urgenta.
Era vorba despre Pop, care ma anunta ca Oprea vroia sa ma vada,, avind sa-mi transmita ordine de Ia Ceausescu.
— Hai sa ne oprim acolo, i-am ordonat lui Paraschiv cind ne-am apropiat de cladirea Comitetului Central al Partidului, unde isi avea sediul si Oprea.
În biroul lui se mai aflau in acel moment Pungan, Andrei si Luchian.
— Tovarasu mi-a ordonat sa va adun aici la un loc pe toti. Trebuie sa scriem un proiect de mesaj pentru Brejnev, in legatura cu vizita pe care Tovarasu a facut-o in Statele Unite. Luchian este singurul de fata care nu a facut parte din echipa, insa Tovarasu vrea ca acesta sa fie un adevarat document politic si considera ca stilul lui Luchian este cel mai potrivit pentru asa ceva.
— Amintim totul? am intrebat eu.
— Bineinteles. Inclusiv procesele-verbale ale discutiilor particulare cu Carter si ale lui Andrei cu Vance.
Se facuse seara tirziu cind am plecat de acolo, totusi m-am oprit putin in fata cladirii, ca sa sporovaiesc cu Luchian. Acesta era nerabdator, ca de obicei, sa-mi povesteasca ce s-a mai intimplat in Bucuresti in timpul absentei mele. Luchian are un simt al umorului foarte dezvoltat si poate sa povesteasca intimplarile intr-un mod foarte placut. Toata lumea a fost in Bucuresti foarte relaxata atita timp cit Ceausescu a fost in strainatate. Ministrul Apararii si toti adjunctii sai au jucat tenis in fiecare zi. Primarul Bucurestiului se ducea dupa-amiaza la pescuit. El insusi isi luase o pauza de trei zile, timp in care a fost la vinatoare in munti cu Maurer.
— Cind ne-am intors mi s-a oferit ocazia sa mai arunc o privire in jurnalul lui. Tovarasului s-ar putea sa nu-i placa prea tare, iar Madamei cu siguranta deloc. Dar tot ce scrie acolo este adevarat, Mihai, il cunosc pe Maurer. N-ar fi pus acolo nici macar o virgula in plus, daca asta ar fi denaturat adevarul.
Apoi Luchian a incepui sa vorbeasca despre noul favorit al Ceausestilor, Postelnicu :
— Stii ce mi-a spus Marcu ieri ? Nici n-o sa crezi. Cit timp ai stat in America, Marcu ca de obicei, ti-a tinut locul. Asa ca s-a dus sa-i faca o vizita lui Postelnicu si au stat la povesti despre spionaj, ca sa se dea bine pe linga el. Dupa ce au terminat ce au avut de discutat, Postelnicu a fost sublim. A zis ca nu este prea sigur daca a inteles cum trebuie ce inseamna picatura chinezeasca. Asa ca l-a luat pe Marcu de mina, l-a dus in baie, de fapt in toaleta de serviciu. Acolo i-a aratat bazinul cu apa de deasupra si l-a intrebat daca aceasta poate fi folosita ca picatura chinezeasca. „De ce nu ?" a spus Marcu, fericit ca a reusit sa-l faca pe idiot sa inteleaga cit de cit, cind ce crezi ca a spus Postelnicu ? Cica : „Daca mai ai cumva nevoie, poti oricind sa vii aici cu o sticla-doua de whisky, ca sa nu te tot vada seful meu de cabinet ca intri in cladire cu pachete. Uite cheia." Marcu a zis ca a ramas cu gura cascata. Nu putea sa creada.
Luchian s-a oprit pentru o clipa, s-a uitat temator in jur, apoi a continuat cu o voce foarte joasa, spunindu-mi ca in urma cu citeva zile, cineva i-a intrat in casa, lasind urme vag vizibile, pentru el insa certe.
— Mi-or fi pus microfoane, Mihai ?
— Si ce daca ? Ce, esti spion ?
— Stii ca nu sint. Dar, nu stiu de ce, de data asta mi-e teama. Mi-e teama de Postelnicu.

Luchian a plecat mai departe pe jos pina la masina, pe care si-o lasase de cealalta parte a cladirii Comitetului Central, la citeva sute de metri distanta. Doua umbre au aparut din intuneric si au inceput sa-l urmareasca de la o distanta prudenta. De data aceasta a fost rindul meu sa-mi fie frica pentru Luchian.

(va urma)