Perle (3)

Colin Falconer

Pentru Rones. Perla cautata de mine

Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.

Broome, 1920

Simeon Espada o dorea pe fata mai mult decât dorise vreodata ceva în toata viata lui. Numele ei era Anna. Avea pielea alba, ochii albastri si strabatea vioaie câmpurile de parca ar fi fost o printesa si nu fiica unui capitan sarac de lugher. Avea par de un roscat aprins si un corp împlinit, cu rotunjimi marcate bine de rochia de muselina, asa ca de câte ori o vedea, i se usca gura si simtea un teribil junghi rece în maruntaie. Era irezistibila si de neatins.
Tatal ei avea doua lughere care stateau acum nefolosite în namolul din golf. Nu-l facusera destul de bogat ca sa-si permita o casa în oras asa ca el, sotia si cele doua fiice trebuiau sa locuiasca pe plaja împutita, mocirloasa, împreuna cu oameni din Manila, Malayesia si Koepang. Si totusi era un alb si n-avea sa permita unui coolie6 sa se apropie de fiicele lui.
Doar daca nu…
Plaja era pustie, cerul înca cenusiu ca si carnea de scoica. Simeon se aseza pe o stânca, lua chitara si îi alinta încet corzile. Era un semnal dinainte stabilit. Câteva minute mai târziu, Anna aparu în usa baracii cu pereti din tabla ondulata, cu parul înca ciufulit ca dupa somn, ducând un lighean cu apa. Când îl zari, colturile gurii ei se arcuira în sus într-un zâmbet secret de fata-târfulita. El stia la ce se gândeste Anna, ce-ar face dac-ar fi singuri vreodata.
Ea puse ligheanul cu apa pe un suport din lemn, se întoarse cu spatele si se spala pe fata.
Simeon Espada era un tânar extraordinar de frumos, un filipinez cu pielea ca de catifea, cu parul negru si lucios ca si carbunele, un trup tare, elastic si încordat si o expresie ursuza, amenintatoare, care le înnebunea pe fete. În Manila putea alege oricând orice fata dar nu vroia una cu pielea bruna. Vroia imposibilul, vroia sa atinga pielea alba si pistruiata a Annei Lacey.
Toate fetele pe care le avusese erau micute, oachese si zvelte, cu sâni mici si tari, cu sezuturi plate ca ale baietilor. Le goni din memorie cu un fel de dispret si compatimire. O fata alba ca Anna ar fi adevaratul premiu. Era asa de alba încât te facea sa te gândesti la luna. Sânii plini îi bombau muselina rochiei când mergea si-l ducea cu gândul la niste fructe coapte, aromate, usor pârguite.
O privi trecând si aproape gemu tare zarindu-i silueta prin muselina rochiei, imaginându-si-o aplecata asa, goala.
Trebuia s-o aiba. Trebuia.
Anna îsi zvânta fata, apoi bratele, si se îndeparta cu un pas încet mergând spre ocean. Arunca apa din lighean în noroi. Se întoarse, cu acelasi zâmbet atâtator plutindu-i pe gura mica si pacatoasa.
— Buna dimineata, Simeon.
El puse chitara deoparte soptind:
— Arati minunat.
Ea paru multumita de cuvintele astea. Îsi puse mâna pe sold:
— Te-ai sculat devreme. Abia s-a luminat de ziua.
— Vroiam sa te vad.
— De ce?
— Stii de ce. Nu pot sa dorm, ma gândesc doar la tine.
— Stii ca asta nu e permis, replica ea.
„Vrea sa ma tortureze” îsi zise el în gând; „îi place jocul, poate nu vrea sa-i puna capat.” Anna începu sa se îndeparteze dar el o prinse de mâna. Fata icni, iar Simeon fu încântat sa zareasca pe fata ei o unda de teama. Vroia s-o faca sa-l sarute dar nu îndraznea.
Deodata mama ei aparu în pragul usii:
— Anna? Ce faci?
— Nimic, mama, striga Anna alergând înapoi catre casuta.
Molly Lacey se încrunta la tânarul manilez si apoi intra la rândul ei.

* * *

— Esti nebun, îi spuse mai târziu prietenul lui, Huey Fong. Uit-o. Multumeste-te cu târfele din Sheba Lane.
— O sa ma casatoresc cu ea.
Ceilalti râsera.
— Daca-i atingi fata, Lacey te da la rechini! îi spuse Huey.
Simeon se încrunta:
— O sa vezi.
— Îi place doar sa te vada cum suferi! Face asa cu toti marinarii! E doar o târfulita!
Simeon se apropie de el si deodata un cutit îi luci în mâna. Huey facu un pas înapoi, surprins si alarmat:
— Bine, bine. Linisteste-te.
— Spune ca nu-i asa, striga Simeon.
— Îmi pare rau. Na! E-n regula?
Simeon puse cutitul înapoi la centura. Huey clatina din cap:
— Mai bine-ai fi atent, prietene. Daca afla Lacey ca-ti curg balele dupa vreuna din fetele lui îsi gaseste alt scufundator principal!
— Unde sa-si gaseasca altul la sfârsit de sezon? îl întreba Simeon.
Dar Huey Fong avea dreptate. Mai târziu în aceeasi zi, Lacey veni în tabara si-l gasi pe Simeon stând pe pat si cântând la chitara. Era un om solid, matahalos, cu burta mare si favoriti stufosi. Îsi vârî degetele în cureaua de piele si ramase acolo în cadrul usii blocând lumina.
— Am auzit c-ai necajit-o pe Anna de dimineata.
Simeon se ridica dârz în picioare:
— I-am spus doar buna dimineata, sefu’.
— Nu e ce-am auzit eu.
Lacey baga mâna în buzunar si arunca pe pat un sul de bancnote:
— Astia-s banii pentru captura si comisionul pe care ti-l datorez pentru perle. Vreau sa pleci din tabara pâna diseara.
Simeon se uita la bani si apoi înapoi catre Lacey:
— Dar am scos o multime de scoici, sefu’. Aproape trei tone la ultimul drum.
— Vreau sa pleci pâna diseara, repeta Lacey înainte de a pleca.
Simeon se uita tinta la banii de pe pat. Nu putea sa creada. Sefii astia albi care-l tratau ca pe-un gunoi! Ei, nu putea sa scape de el asa usor. Poate exista o cale sa obtina ce vrea. Banii.
Si în Broome banii însemnau un singur lucru. O perla.

* * *

Nosiro Tanaka strabatuse în sase ani un drum lung. Magazinul si sala lui de jocuri îl sustinusera material prin anii nefericiti ai Primului Razboi Mondial dar ambitiile lui depaseau simpla supravietuire. Era un om inteligent si începuse sa se educe. În timpul Razboiului Kaizerului învatase sa citeasca în engleza si începuse sa studieze dreptul comercial. Când industria perlifera îsi va reveni, el vroia sa fie bine plasat si sa obtina un avantaj din asta.
Când scafandrii japonezi nou angajati sosisera în Broome, el îi consiliase în legatura cu drepturile, cu privilegiile lor, si era capabil sa negocieze lefuri si comisioane mai mari pentru captura decât ar fi facut-o ei însisi. Dupa ce le câstigase încrederea, îi convinsese sa îsi depuna câstigurile la banca lui. Le investea depozitele si chiar daca era extrem de cinstit în afaceri, reusea sa foloseasca aceste depozite pentru a finanta alte afaceri.
Treptat, dobândise profituri substantiale în Chinatown, incluzând o spalatorie, un bordel, doua sali de jocuri de noroc si un magazin cu racoritoare. Fusese ales în comitetul Clubului Japonez si în doua sezoane devenise unul din cei mai influenti straini din oras.
De asemenea se îngrasase mult. Corpolenta lui era un motiv de mare mândrie, o etalare ostentativa a prosperitatii crescânde. Începuse sa poarte costume albe de olanda, ca si proprietarii de lughere, si le trimitea în fiecare saptamâna la spalatorie în Singapore, exact ca ei. Începuse chiar sa poarte un ceas cu lant. Aranjase ca nepotul lui, Sioski Hanaguchi, sa vina din Japonia si sa-l ajute sa administreze magazinul. Parcursese un drum lung fata de micul sat pescaresc din prefectura Wakayama. În ziua aceea, în insulele Lacepede, nu-i venise ceasul mortii.
Într-o dupa-amiaza, lucra contabilitate în biroul din spatele magazinului. Navele se întorsesera pentru scurta vreme, pentru Festivalul Bon Matsuri, iar afacerea fusese neobisnuit de înfloritoare în comparatie cu restul sezonului, când Chinatown era practic pustiu. Hanaguchi dadu deoparte draperia si-i spuse ca un gentleman alb doreste sa-i vorbeasca.
Tanaka se ridica uitându-se la ceasul cu lant din buzunarul vestei în timp ce iesea din birou, ca sa-i demonstreze vizitatorului ca era un om ocupat.
— Da, domnule, ce pot sa fac pentru dumneavoastra? zise el cu glas placut.
— Doamne Dumnezeule, ce te-ai îngrasat, omule! Si de unde naiba ai costumul acela?
Tanaka ramase cu gura cascata.
— McKenzie-san!
— Da, eu sunt. Nu ma asteptam sa te gasesc gatit ca un felcer. Ai gasit vreo perla, domnule Tanaka?
Cameron se schimbase foarte putin. Avea fata mai slaba si în ochii lui era ceva care sugera o uzura morala care înainte nu era vizibila. Dar în costumul alb si cu panamaua pe cap îi amintea lui Tanaka de un lord englez. Doar usorul accent scotian strica efectul.
Tanaka îl conduse în birou si-l trimise pe Hanaguchi sa aduca niste limonada cu gheata de la magazinul de alaturi. Cameron îsi largi nodul cravatei:
— Am uitat ce cald e în iadul acesta.
— Ai fost plecat multa vreme, McKenzie-san.
— Da. Am auzit c-ai fost ocupat în lipsa mea. Mi s-a spus ca detii deja jumatate din Chinatown.
Tanaka îsi pleca fruntea, acceptând complimentul.
— Am o afacere foarte modesta. Dar acum spune-mi noutatile. N-am crezut c-o sa te mai vad. Am crezut ca poate oamenii Kaizerului împuscat la dumneata.
— Ah, da, nemernicii mi-au dat cep la Jutlanda7 da’ nu le-am luat-o în nume de rau.
— Sunt foarte fericit sa te vad, McKenzie-san. Cameron clatina din cap.
— Daca nu era semnul de deasupra usii nu te mai recunosteam. Daca te-ai urca acum la bordul unui lugher ai scufunda blestemata de nava.
Tanaka rânji:
— Zeii mi-au zâmbit.
— Asa o fi daca o spui dumneata, domnu’ Tanaka. Dar când am întrebat de dumneata la hotel mi-au spus ca esti un ticalos notoriu si ti-ai bagat degetele în mai multe „placinte” decât brutarul orasului.
Tanaka zâmbi.
Hanaguchi intra cu doua pahare de limonada cu un strat gros de gheata. Facu o plecaciune si iesi. Cameron sorbi recunoscator bautura:
— E ciudat sa fiu din nou aici.
— De ce te-ai întors?
Un moment de ezitare.
— Pentru perle.
— Perle. Nu mai sunt asa de multe — coborî ochii — Broome s-a schimbat foarte mult.
— În ce fel?
— Henry Nilan’ murit acum patru ani. Fiul acum mare sef la Nilan’ Company. Are vite si ferma de oi, multe lughere. Anu’ trecut cumparat masina Buick rosu mare. El e omu’ numaru’ unu în Broome acum.
Cameron dadu din cap afirmativ. Scoase un porttigaret de argint si îi oferi lui Tanaka o tigara. Dupa ce-si aprinsera tigarile. Cam spuse:
— Si ce stii de familia lui?
Tanaka surâse ca sa-si ascunda stânjeneala provocata de întrebare.
— Are fiu minunat acum. Îi spun Jamie. Se spune ca e foarte destept. Foarte ascultator cu mama si tata.
— Da. Am auzit.
— Si ce faci pe viitor, McKenzie-san?
— Vreau sa fac rost de alta corabie. Perla mea e tot acolo undeva, ma asteapta.
— Sa-ti zâmbeasca zeii — zise Tanaka dupa care adauga delicat — ai vazut corabie care vrei sa cumperi?
— N-am bani sa cumpar sau sa închiriez. Asta e problema mea.
Tanaka zâmbi iar:
— Înteleg.
— N-am venit aici sa cersesc, daca la asta te gândesti. Nu ma îndoiesc ca banca îmi va deschide o linie de creditare.
— Desigur.
Amândoi stiau ca fara garantii bancile nu fac asa ceva.
— Dar eu nu uit ca fara dumneata eu as fi în cimitirul japonez. Poate-mi faci onoarea, ma lasi sa platesc datorie mare.
— Daca asta doresti, domnule Tanaka.
— Sa datorezi viata cuiva e mare povara. Asa pot sa te rasplatesc. Ai echipaj?
— Wes ca sef de echipaj si un tânar manilez numit Espada ca scufundator principal. Îndraznesc sa spun ca nu va fi greu sa gasesc restul echipajului.
— O sa te scufunzi chiar dumneata?
— Mda, de ce nu?! Nu pot sa gasesc alt scafandru bun la sfârsit de sezon.
— Cu tot respectul, dar albii nu se mai scufunda. Prea periculos. Lasa oamenii potriviti sa înfrunte risc.
— E prea scump. Am avut noroc sa-l gasesc pe Espada.
— Poate Tanaka sa te ajute. Am nepot aici în Broome, poate încerci pe el ca scafandru numaru’ doi. E baiat bun, foarte dornic sa învete.
Cameron ridica din umeri. Nu prea putea sa refuze cererea barbatului care tocmai îi asigurase împrumutul bancar necesar pentru vas.
— Da, de ce nu?!
Tanaka încuviinta cu o miscare a capului.
— Bine. Diseara vii mine acasa si sarbatorim. Sa-ti zâmbeasca zeii, McKenzie-san!
— Da. Chiar ar fi timpul s-o faca.


Deci s-a întors în oras cugeta Kate. Era o sete în pântecele ei si respiratia i se taia deodata când se gândea la el. Simtea un amestec de furie si dor, o emotie curioasa pe care n-o mai simtise pentru altcineva.
Mirosul de praf din aer, cald si pârguit odata cu mijlocul sezonului, larma greierilor în amurgul ruginiu, aproape maro.
— Mi-a fost dor de tine! zise ea cu voce tare, stiind ca n-o poate auzi altcineva.
Îsi musca buzele simtind o lacrima sarata cum aluneca dinspre tâmpla spre obraz. Ar fi vrut ca el sa nu se fi întors. Ar fi vrut ca el sa nu fi plecat vreodata.
Stelele se aprindeau una dupa alta, sclipind ca un semnal morse trimis de cer ca sa-i prezica destinul dar ea nu stia sa-i descifreze mesajul, n-avea cheia.

* * *

În seara aceea, Cameron era tolanit în sareta pe drum spre casa lui Tanaka din Chinatown. Mai erau doar câteva masini în Broome, iar Cameron recunoscu imediat, din descrierea lui Tanaka, Buick-ul rosu decapotabil al lui Niland.
În timp ce masina trecea repede pe drumul denivelat, acoperit cu pamânt rosu, de pe Dampier Terrance, Cameron zari în treacat o fata palida, frumoasa, sub o boneta cu boruri largi si alaturi de ea un baietel serios cu bucle întunecate. Îl zari si pe Niland, impunator la adapostul castii coloniale. Purta mustata, arata rotofei si prosper. Cameron întoarse capul ca s-o mai zareasca o data pe ea dar Buick-ul disparuse într-un nor de praf fin si rosu.
— Trebuie sa ai grija acum, îi spuse mai târziu Tanaka, dupa ce Cam îi povesti întâmplarea. Un barbat trebuie traieste în prezent. Nu posibil sa întoarca înapoi. Eu nu cred.
— Da, stiu asta. Dar nu pot s-o uit.
Fiica lui Tanaka, Fumiko, le aduse ceai verde de iasomie, iar ei vorbira despre razboi, perle si viitor. În timp ce vorbeau, Fumiko le servi sashimi, adica fâsii de ton crud marinat în sos de soia, o delicatesa, si orez. Dupa aceea se îmbatara împreuna cu whisky Suntory. Când Cameron se pregatea sa plece Tanaka sopti:
— Ai grija cu Nilan’-san. Îti faci prea usor dusmani.
Cameron se gândi la asta în timp ce se întorcea la Hotel Continental. Nu-i era frica de Niland însa îi era frica de el însusi. De sase ani se simtea macinat de vinovatie pentru ce-i facuse lui Kate; venise ca sa caute iertarea pacatelor pentru ca o iubea într-adevar? Cât de mult rau era pregatit sa mai faca doar ca sa-si salveze constiinta?
Ei, va veni si clipa lui. Pe moment era lefter. Parasise Marina Regala aproape fara un ban si cheltuise putinul avut ca sa strabata drumul înapoi pâna în Australia. Daca nu gasea repede niste scoici bune avea sa sfârseasca prin a dormi pe plaja.
Sase ani. În timp ce sareta trepida de-a lungul Dumpier Terrace, Cam se uita la marea întunecata ca noaptea întrebându-se daca perla lui era acolo jos asteptând sa vina si s-o culeaga în viitor.

* * *

Siosuki Hanaguchi fusese nascut în insula Taiji din prefectura Wakayama, o limba îngusta de pamânt la sud-vest de Tokyo. Când avea zece ani, barbatii din sat vâslisera afara din golf unde nastea o balena. Prinsesera puiul în plasa lor dar mama, înfuriata, atacase baleniera aruncând oamenii în apa. Toti se înecasera prinsi în propria plasa, alaturi de balene. Printre cei care se înecasera în dimineata aceea rece si cenusie fusesera tatal lui Hanaguchi si cei trei frati mai mari.
Într-o singura zi, satul pierduse aproape toti barbatii asa ca Hanaguchi, mama si surorile lui abia puteau supravietui. Unchiul din Broome le trimitea bani ca sa se întretina si le descria în culori stralucitoare posibilitatile pe care le avea un tânar dincolo de ocean ca sa faca avere. Hanaguchi luase hotarârea ca atunci când va fi destul de mare sa mearga si el în Broome.
Pâna în momentul de fata fusese o dezamagire amara. Era în oras de aproape doua luni si înca îsi ajuta unchiul în magazinul din Chinatown. Cel mai mult se apropiase de mare când mersese pâna la capatul debarcaderului. Ura Broome si era nefericit din cauza dorului de casa. Taiji era o regiune muntoasa si înverzita si Broome era plat si rosiatic. Dealurile din Taiji erau acoperite cu frasini, pini, ulmi si larice; Broome era înconjurat de un desert nesfârsit de arbusti pindan si monstruosi copaci-elefant. În Taiji era racoare, ceata, erau cascade si vai umbroase; Broome era uscat, prafuit si de o caldura sufocanta.
Dar Hanaguchi era hotarât sa stea si sa învete meseria de scufundator pentru perle. Nu vroia sa fie mereu servitorul unchiului. Avea sa faca avere si sa nu trebuiasca sa cerseasca din nou.
În cele din urma, norocul îi surâse. Trebuia sa înceapa ca scufundator de proba pe Roebuck pentru un proprietar alb numit McKenzie. Urma sa primeasca patru lire pe luna plus un bonus pentru scoici si un comision pentru orice perla gasita. Nu era mult dar era un început. Prima leafa pe trei luni în avans înainte de plecare. Unchiul lui stia ca McKenzie avea nevoie de bani asa ca, la sfatul unchiului Tanaka, Hanaguchi se oferi sa dea banii înapoi împrumut cu o dobânda de zece la suta. Fu surprins când noul angajator accepta oferta. În dimineata urmatoare Roebuck parasi Broome, îndreptându-se catre terenuri perlifere.


Hanaguchi se pregatea pentru prima lui coborâre si încerca sa nu lase fata sa-i tradeze frica.
Jos pe fundul marii era frig asa ca scufundatorii purtau pe sub costume cât de multa protectie puteau. Hanaguchi îsi pusese doua salopete de flanel si doua perechi de sosete groase de lâna. Îsi învelise în jurul abdomenului înca o bucata lata de flanel cu o lungime de aproape patru iarzi. Peste toate îsi pusese o pereche de pantaloni de lâna si un pulover greu de lâna care îi ajungea aproape la genunchi. Pâna terminase de îmbracat gâfâia deja din cauza caldurii tropicale. Avea sa fie o usurare sa intre în apa.
Wes îl ajuta sa patrunda în costumul rigid de scufundator, din canava, bine uns la încheieturile mâinilor si la glezne. Urmara cizmele grele cu talpi de plumb si corsetul de cupru care se punea la partea superioara a costumului si se atasa de el cu piulite fluture.
— Ca lumea? zise Wes.
Hanaguchi abia se mai tinea pe picioare. Aproape lesinat din cauza caldurii, cu genunchii încovoiati sub greutatea costumului, gâfâia de frica. Avea gâtul prea încordat ca sa poata raspunde. Dadu din cap si printr-un efort de vointa, se duse catre parapetul lugherului stiind ca McKenzie si Simeon, scafandrul principal, îl privesc. Era hotarât sa nu cada. Era sansa lui de a se întoarce în Japonia bogat. Gata cu cersitul.
Pasi pe scara de frânghie asteptând ca Wes sa-i puna pe spate si pe piept greutatile de plumb, apoi verifica si reverifica furtunul de aer si parâma de salvare. La sfârsit, înalta casca grea de cupru, înverzit de la apa, si o puse pe cap. Wes fixa cu suruburi vizorul la locul lui.
Si, deodata, nu mai fu parte a lumii pline de lumini si sunete clare. Fâsâitul aerului care-i umplea costumul avea ecou în casca larga si odata cu el veni mirosul patrunzator de sare, ulei de motor si peste. Îsi înclesta pumnii mai strâns pe frânghie ca sa-si opreasca tremurul mâinilor si se întari pentru chinul care urma. Nu trebuia sa dea gres.
Parasi scara si intra în ocean.
Timp de câteva minute, aerul din costum îl mentinu vertical în apa. Apoi îsi aminti ca trebuia sa modifice pozitia surubului supapei de aer din exteriorul castii. Îsi folosi mâna dreapta ca sa închida supapa si, cu o explozie de bule, se scufunda într-o alta lume.
Hanaguchi statea pe fundul nisipos al oceanului si era vrajit de frumusetea care-l înconjura. Se afla pe o întinsa câmpie subacvatica unde algele erau leganate de curent ca si iarba batuta de vânturi. În fata, prin verdele întunecat se deslusea o stânca pe ai carei pereti verticali cresteau ciorchini de bureti de un roz si un verde-albastrui delicat.
Începu sa mearga catre ea. Scalari rosii si albi intrau si ieseau cu o iuteala de sageata din grotele întunecate, iar ochii micuti si galbeni ai unui peste santinela scrutara apa protejati de cârceii unei plute subacvatice.
Nu stia cât timp statuse acolo, fascinat de aceasta lume complet straina. Deodata, frica se întoarse într-un val rece. Se simti de parca ar fi plutit pe ceata, singur, înconjurat de hoti si de ucigasi. Verdele deprimant al marii si impenetrabilele umbre negre de sub stânca îl înspaimântasera. Mâna i se înclesta pe parâma de salvare. Un semnal si l-ar ridica înapoi spre caldura si lumina.
Statu multa vreme perfect nemiscat, paralizat de frica. Se gândi: „Trebuie sa ma straduiesc sa scap de frica asta”. Uita de ea în timp ce cauta în recif, din ce în ce mai disperat, fara sa gaseasca macar o scoica. În curând, Wes îi semnaliza ca era momentul sa urce iar când ajunse la suprafata în sacul pe care-l purta la brâu nu era nici macar o singura scoica. Nimeni nu-i spuse nimic în timp ce Wes îl ajuta sa-si dea jos costumul iar el se aseza lânga catarg si fuma singur o tigara.
Simeon era jos si deja trimisese sus primul sac plin cu scoici.
Hanaguchi mai coborî de doua ori în adâncuri si tot de doua ori urca la suprafata cu mâna goala. Între timp, gramada de scoici a lui Simeon se facea tot mai mare pe punte.
Când japonezul coborî pentru ultima oara, soarele era aproape la apus. Nu lua în seama peisajul din jurul lui, frica îi era înabusita de furia pentru propriul lui esec. Trebuia sa gaseasca macar o scoica. Doar una!
Rataci de la o stânca la alta cautând disperat. Deodata, vazu ceva sclipind printre alge în partea dreapta. Fu acolo doar o clipa, ca si cum o oglinda ar fi sclipit în soare, apoi disparu. El înainta greoi în directia aceea.
Era o cochilie de perla, o perla mare. Se deschisese ca sa se hraneasca cu apa adusa de reflex iar ceea ce vazuse Hanaguchi era sideful stralucind înauntrul cochiliei. Dar pe dinafara era asa de acoperita de alge si plante de mare încât daca nu s-ar fi deschis o clipa, barbatul n-ar fi vazut-o niciodata.
O desfacu din recif folosindu-si cutitul si o puse aproape cu respect în sacul de la brâu. Deodata îsi dadu seama ca erau stridii pretutindeni în jurul lui. Acolo unde cu o clipa în urma zarea doar corali, stânci si alge, acum putea vedea o abundenta de scoici. Se simtea ca un orb care deodata si-ar fi recâstigat vederea.
Cu inima pulsându-i tare de triumf si usurare, începu sa umple saculetul legat în jurul taliei.

* * *

Simeon se uita în timp ce continutul înca unui saculet cu stridii era scos din apa si aruncat pe gramada lui Hanaguchi. Noul scufundator de proba devenea din ce în ce mai experimentat. În curând, gramada lui o va ajunge si poate chiar depasi pe-a lui. Doar îndelunga lui experienta îi mai departaja acum. Hanaguchi cobora mai adânc si statea jos mai mult decât ar fi putut el vreodata. Cât timp va mai fi scufundator principal? Nenorocitii astia galbejiti si micuti or sa acapareze toata afacerea într-o zi.
Se scula de pe scaunel si merse catre marginea vasului.
— Mai cobor pentru o tura, îi spuse lui Hassan, mecanicul lui.
— Mai ai pauza.
— Ma duc jos! Fa ce ti se spune!
Cameron, ocupat cu deschiderea scoicilor pe punte, înalta capul.
— Nu-ti vine rândul decât peste o jumatate de ora, domnule Espada.
— Sunt în regula, sefu’. Vreau sa ma întorc acolo jos.
Cameron zâmbi:
— Te tine în alerta, nu-i asa?!
Simeon se întoarse si coborî pe scara de frânghie. Câteva minute mai târziu cobora în adâncuri prin apa verde si întunecata.
Era la reflux si apa avea o limpezime de cristal. Când Simeon ajunse pe fundul oceanului îl vazu pe Hanaguchi foarte clar, aproape la cincizeci de iarzi distanta. Daduse de o zona cu multe scoici si degetele îi rataceau printre alge si bureti. Îmbracat în costum si cu casca pe cap, se misca cu greutate strabatând nisipul ca un monstru preistoric iar furtunul rosu de cauciuc prin care era alimentat si parâma de siguranta din cânepa de manila se ridicau în apa ca niste enorme tentacule. Bulele de aer urcau în spirala formând norisori argintii.
Simeon porni catre el chiar înainte sa se fi hotarât ce vroia sa faca.

* * *

Hanaguchi lucra febril, desprinzând stridiile de pe stânca. Când puse ultima scoica în saculet se uita în jos sa vada daca era plin. Era aproape gol. Apuca sacul si îl ridica pâna în fata vizorului cautând o spartura.
Deodata tacanitul monoton al pompei de pe lugherul de deasupra înceta. Furtunul de aer! Furtunul de aer era taiat! Puse mâna pe supapa de aer ca s-o închida si sa împiedice apa sa-i patrunda în casca. Era deja închisa.
Bule de aer îi ieseau din casca într-o masa înspumata, iar costumul începu sa se strânga sub presiunea apei. Pipai disperat supapa, o regla si, pe masura ce costumul era represurizat, încretiturile din el se netezisera iar.
Ce se întâmpla?
Îsi înfipse bine picioarele în nisip tragând cu sete aer în piept ca sa-si controleze respiratia. Îsi simtea inima batând gata sa-i sparga coastele. Încerca sa-si închipuie ce se întâmplase. Singurul lucru care-i veni în minte era ca supapa e defecta. Sa se întoarca la suprafata? Daca se însela ceilalti vor râde de el.
Dar ce era cu sacul de scoici?
Ceva îl lovi tare din spate. Un rechin! Duse mâna la parâma de siguranta si o scutura tare.
— Trageti-ma sus! tipa în singuratatea din carapacea costumului. Trageti pâna vi se rupe spinarea!
De îndata ce Hanaguchi fu urcat pe scara de frânghie lânga bordul lui Roebuck, Wes îi scoase rapid casca si începu sa desfaca suruburile corsetului.
— Ce e? Poate rechinii dat târcoale la tine? Poate tu papa-lapte?
Hanaguchi nu raspunse la întrebarile lui Wes si lui Cameron. Picioarele îi tremurau asa de tare încât Wes trebui sa-l ajute sa se aseze pe un taburet de lânga catargul principal. Îsi sterse transpiratia de pe fata cu un prosop si lua cu degete tremuratoare tigara care i se oferise.
— Spiritele apei au furat scoicile, zise el în cele din urma.
Se lasa tacere si apoi echipajul, mai ales bastinasii koepanger, izbucni în râs. Cameron fu singurul care nu gasi în asta nimic caraghios.
— Nu exista asa ceva.
Hanaguchi mormai si trase cu sete din tigara. Sigur ca existau spirite de apa. Chiar si cel mai mic copil din satul lui stia asta.
— Spiritele apei au furat scoicile si au închis supapa de aer, pe urma m-au atacat.
— Mda, si cum aratau spiritele astea?
— Verzi, inventa Hanaguchi. Verzi si putrezite. Cu craniu în loc de fata. Poate un scufundator mort. Poate o stafie.
— Întoarce-te acolo jos, domnule Hanaguchi. Domnul Espada ne trimite scoici bune. Ar trebui sa fii acolo cu el.
— Nu aici. În alt loc mai bine. Aici sigur gasit scufundator mort.
Cameron înjura si-i întoarse spatele. Îi cunostea bine pe japonezi, erau scafandri buni dar nemaipomenit de superstitiosi. Ar fi inutil sa încerce sa-l convinga. Iar lucrul la adâncime îi aducea pe unii în starea asta. Dupa o vreme, chiar si cel mai bun scufundator începea sa-si imagineze diverse lucruri. Ei, Simeon va trebui sa se scufunde singur pâna vor epuiza sursa asta de scoici. Membrii echipajului se privira unul pe celalalt cu subînteles si se ciocnira cu degetul în tâmpla.
În cele din urma, Simeon iesi la suprafata aproape doua ore mai târziu. Dupa ce-si dadu jos costumul, accepta cana de cafea oferita de bucatar si se aseza pe parapet.
— Buna recolta, domnule Espada, zise Cameron uitându-se la gramada de scoici a manilezului. Apropo, n-ai vazut întâmplator un scafandru mort acolo jos?
Simeon tuguie buzele gânditor si clatina din cap.
— Domnul Hanaguchi crede ca un craniu cu corp verde i-a furat scoicile.
— Pai, de fapt eu i-am furat o parte din scoici. Dar n-am vazut nici o fantoma. Poate ca l-am speriat.
Acum tot echipajul îl privea tinta pe Simeon.
— Asa m-am gândit si eu, zise Cameron. I-ai închis si supapa de aer?
Simeon rânji:
— Pe urma i-am dat un sut în fund cu cizma. Ar fi trebuit sa-l vedeti cum a sarit!
Dadu capul pe spate hohotind de râs. În curând, tot echipajul facu la fel. Singurii care nu râdeau erau Cameron, pe care gluma îl costase o dupa-amiaza de munca a unui scufundator, si Hanaguchi.
— A fost o gluma, facu Simeon.
Hanaguchi prinse în mâna cavila de matisit si se apropie de el. I-ar fi despicat teasta manilezului dar Wes îl opri din drum apucându-l în brate. Îl tinu pâna când Cameron îi lua din mâna drugul de fier si apoi îl împinse, desi se zbatea blestemându-l pe Simeon în japoneza, în jos pe scari, catre cabina lui.
Cameron se întoarse catre scufundatorul principal.
— Ar trebui sa-ti rup gâtul cu mâinile mele pentru farsa asta, zise el aruncând cavila peste punte atât de tare încât ea se rostogoli pâna la gaurile de drenaj. Coborî sub punte sa-l ajute pe Wes sa-l calmeze pe micul japonez.
Se lasa o tacere de moarte. Simeon le facu semn cu ochiul koepangerilor. Asta o sa-i dea de gândit micului nemernic galbejit. N-avea importanta ca îsi facuse un dusman de moarte. Era prea îngâmfat ca sa-si dea seama de asta.

* * *

Simeon statea întins pe priciul lui în întuneric, ascultând zgomotele noptii. Lantul ancorei lui Roebuck scârtâia si vibra în timp ce vasul înfrunta marea, scândurile trosneau din cauza tangajului. Îl auzi pe japonez, Hanaguchi, scâncind prin somn, luptându-se iar cu demonii marii. Ceva se târa pe podea — un gândac sau poate un sobolan.
Corul sforaiturilor membrilor echipajului îl satisfacea, însemna ca e în siguranta. Iesi încetisor din priciul lui si merse în picioarele goale pe punte catre tambuchi. Era o noapte fierbinte, o luna de trei patrare lumina destul de bine totul, gonind umbrele. Puntea era pustie, doar koepangerul de cart adormise lânga fusul cârmei. Simeon iesi din tambuchi si astepta, de-abia îndraznind sa respire. Daca-l prindea capitanul n-avea sa mai obtina vreodata de lucru în zona asta. Dar pentru un trofeu ca Anna Lacey era capabil sa riste oricât.
Pe punte, lânga catargul principal, se afla o gramajoara de scoici nedeschise. În dupa-amiaza aceea, capitanul îl trimisese înapoi în adânc drept pedeapsa pentru farsa pe care i-o jucase lui Hanaguchi. Pâna se întorsese el, soarele apusese, asa încât Cameron fusese obligat sa lase scoicile acolo.
Stridiile aproape se sufocasera în cochilii în timpul serii, iar acum o parte din ele îsi deschisesera articulatiile cartilaginoase ca sa inhaleze aer racoros. Simeon se apropie precaut; stia ca la cea mai usoara atingere sau vibratie se vor închide brusc. În putinele ocazii în care erau lasate peste noapte pe punte scoici nedeschise, dimineata gaseau uneori sobolani morti din care doar cozile ramasesera afara, corpul fiind prins în scoicile pe jumatate deschise pe care ei încercasera sa le manânce de vii.
Simeon se lasa în genunchi, tinând în mâna un dop de pluta si o sârma rasucita. Se târî în fata cautând sa zareasca o licarire în vreuna din scoicile deschise. Când vazu una, arunca dopul de pluta între aripile scoicii ca s-o tina deschisa si vârî înauntru sârma facuta cârlig încercând sa simta duritatea unei perle.
Încerca de vreo douasprezece ori, stiind ca aproape n-avea nici o sansa. Dar auzise multe povesti în Chinatown. Asa se întâmpla uneori. De ce sa nu existe o perla si pentru Simeon Espada? Totusi, dupa o ora si ceva era gata-gata sa se dea batut. Apoi, exact când îsi promisese ca aceea va fi ultima scoica, sârma rasucita lovi ceva dur. Extrase miezul si-l auzi cazând pe punte cu un zgomot înfundat. Îl ridica în lumina lunii si îsi înabusi o exclamatie de surpriza. Era o perla, o perla imensa!
Vroia sa strige de bucurie; în loc de asta, înfasura pretioasa piatra într-o batista rosie pe care-o purta la gât. Degetele îi tremurau asa de tare din cauza emotiei încât aproape c-o scapa într-o gaura de drenaj. Puse înapoi în buzunar dopul de pluta si sârma si se furisa prin tambuchi catre priciul lui.
Îi era imposibil sa doarma. Îsi imagina ca sigur bataile zgomotoase ale inimii lui vor trezi pe toata lumea de pe vas. Era un om bogat! Averea abia obtinuta va fi pasaportul lui catre formele unduioase, catre locurile secrete, matasoase, ale Annei Lacey.
Degetele îi atingeau mereu perla ascunsa în batista de la gât ca sa se asigure ca era adevarata, nu visul unui scufundator cuprins de febra. În timp ce statea acolo treaz, numai cu visurile si planurile lui, un alt suflet i se alatura în veghea lunga si secreta.
Un pui de balena cu cocoasa se ratacise de mama lui si din disperare o confundase cu silueta greoaie a lugherului. Simeon îl auzea înotând pe lânga vas si jelania lui prevestitoare de nenorocire îl facu sa se înfioare de groaza. Era ca si cum Parcele ar fi vazut ce facuse si se pregateau sa-l pedepseasca în timp ce jeleau pentru nenorocul viitor.


Pâna a doua zi dupa-amiaza, cantitatea de scoici recoltate de Simeon scazuse mult. Nu putea sa se concentreze. Scoicile erau multe, la douasprezece stânjeni adâncime, dar el adusese la suprafata doar cam jumatate din cantitatea obisnuita. Pentru el nu mai conta. Singurul lucru care conta era perla, acum cu grija ascunsa în faldurile batistei de la gâtul lui. Singurul lucru la care se gândea era sa se întoarca în Broome, unde putea gasi un cumparator pentru comoara lui secreta.
Neatent, nu vazu pericolul decât când era prea târziu. Sus pe Roebuck, Wes statea lânga compresorul de aer cu ochii tinta pe aparatele de masura în timp ce unul dintre koepangeri, Hassan, statea pe o platforma în exteriorul velelor de la pupa manevrând parâma de siguranta. Hanaguchi statea lânga catargul principal si fuma o tigara.
— Stii ce s-a-ntâmplat cu domnul Espada astazi? îl întreba Cameron pe Wes.
— Poate-i speriat de Hanaguchi, capitane.
— N-as fi crezut ca un om ca el se sperie asa de usor.
Wes ridica din umeri. Cine poate sa stie cum reactioneaza omul când e în primejdie? Barbati care se aratau lipsiti de teama când întâlneau un rechin deveneau brusc lasi la vederea unui cutit. Lucra deja de zece ani pe lughere printre culegatorii de perle asa ca nu mai era uimit de nimic din ce putea un om sa faca sau sa nu faca.
Era dupa-amiaza târziu si soarele coborâse putin deasupra apei. Oceanul era plat si lucios. Atâta stralucire îti îndurera ochii, te obosea si te adormea. Te cuprindea plictiseala si uneori cel mai greu lucru era sa stai treaz. Deodata, se vazu o ceata de stropi la mai putin de-o suta de iarzi de tribord si un corp urias, cenusiu, sparse oglinda apei.
— Ce-a fost asta? tipa Cam.
Era o butucanoasa si batrâna balena cu cocoasa. Se legana în vâltoare uitându-se drept spre ei cu un ochi mic ca de vaca. Trimise în sus un jet de apa care se ridica mult în aer. Îsi expuse scurt coada si apoi disparu în apa, desavârsindu-si plonjonul.
— Scoate scafandrul! tipa Cameron catre Hassan. Repede, omule!
Cameron simti carena vibrând în timp ce animalul îsi freca trupul de chila corabiei în încercarea de a se curata de scoicile si cicarii care o necajeau. Mai multi membri ai echipajului se dezechilibrara si cazura ici-colo pe punte. Apoi balena iesi din apa în zona provei, aproape sprijinindu-se pe coada ca sa se uite în jos la piticii de pe Roebuck cum fugeau îngroziti. Era asa de aproape încât Cameron putea sa-i vada vechile cicatrice de pe corp în timp ce apa siroia de pe corpul cenusiu ca gresia. Apoi se scutura ca un câine urias si ud, iar un potop de cicari zburara spre apa în toate directiile. Pe urma plonja pe spate într-o gigantica explozie de apa pulverizata.
Echipajul alerga sa aduca cesti goale metalice de cafea si canistre de benzina pe care sa le bata frenetic de carena ca sa încerce sa sperie monstrul. Cameron flutura în mâna almanahul marinarului tipând:
— Nu e sezonul vostru! Ati venit o luna prea devreme! Pleaca, am un om acolo jos!
Arunca pe jos cartea într-o explozie de furie neputincioasa.
— Scoate-l pe omul acela afara!
Simeon simti smucitura parâmei de salvare si miscarile care îi spunea în semnale morse — vino sus mai repede! Privi în sus, vazu carena de arama a lui Roebuck la dreapta lui si apoi, aproape deasupra capului, o burta alba masiva, aproape la fel de mare ca si lugherul însusi.
— Irkan paus, murmura el. O balena! Fecioara Maria, Maica Mântuitorului, ajuta-ma!
Înca o lovitura lenesa din coada si balena ajunse exact lânga tubul flexibil si rosu al conductei lui de aer. Simeon îsi regla repede supapa umplându-si costumul cu aer, gata sa urce. Apoi se uita iar în sus vazu cu groaza cum tubul rosu aluneca exact pe lânga corpul balenei, la saptezeci de picioare deasupra lui. Pe masura ce ea îsi apropia coada, trase puternic în jos încercând sa fereasca furtunul de coada balenei.
Prea târziu. Balena cu cocoasa simti cum furtunul i se strânge în jurul trupului si intra în panica. Facu un salt în sus, tragându-l pe Simeon dupa ea cu iuteala.
Parâma de salvare fâsâi pe copastia pupei. Wes apuca un colac greu de frânghie si o rasuci în jurul fungii ca s-o asigure. Apoi Cameron se arunca cu tot corpul peste parâma si striga la restul echipajului sa-l ajute. Koepangerii alergara iute si se repezira si ei sa tina de parâma, chiar si Curry-Curry iesi din cambuza ca sa dea o mâna de ajutor.
Furtunul de aer, întins la limita, tremura câteva clipe si apoi se rupse cu zgomot.
— Iisuse, l-am pierdut! striga Cameron.
Parâma de salvare era complet desfasurata. Roebuck se cutremura si începu sa avanseze ancorat în trena balenei. Cameron, cu mâinile sângerând la frecarea cu parâma, alerga la prova. Vazu balena în întregime, cu parâma înca înfasurata în jurul trupului. Pentru o singura clipa absolut de necrezut îl vazu pe Simeon Espada culcat, rastignit pe spatele imens al creaturii. Apoi parâma ceda la rândul ei cu un zgomot ca o împuscatura, frânghia facu mai întâi arabescuri prin aer si dupa aceea cazu peste apa.
Simeon se rostogoli de pe spatele argintiu al balenei si o urma în adâncuri.

* * *

Timpanele lui Simeon se sparsesera. Se simtea de parca prin urechi, nas si creier i-ar fi înfipt ace înrosite în foc. Capul i se lovea de casca de cupru iar corpul îi era chinuit de greutatea cizmelor cu talpi de plumb.
Chiar si prin ceata sângerie a agoniei, el tinu bine cu mâinile furtunul de aer. Stiu ca atâta timp cât fragilul furtun de cauciuc ramânea intact, el va supravietui. Aerul îi patrundea doar intermitent în casca pentru ca furtunul era torsionat si strivit. Stiu ca în curând se va rupe, asa ca îsi închise supapa laterala de pe casca. Câteva secunde mai târziu, furtunul ceda într-o explozie de bule. Fu ultimul lucru pe care îl înregistra înainte sa se cufunde în inconstienta si întuneric.
Sopti „Anna” si lesina.
Cameron lua cutitul care zacea aruncat lânga gramada de scoici. Taie parâmele barcii. O arunca în apa si sari în ea aproape rasturnând-o:
— Wes! Hassan! Ramus! La vâsle! Miscati-va!
Cameron împinse salupa mai departe de Roebuck iar ceilalti sarira lânga el. Apucara vâslele. O duzina de lovituri de vâsle rapide si se departara de Roebuck. Deja Wes putea si el sa vada ce zarise Cameron de la prova. Costumul lui Simeon, partial umflat, îl tinea deasupra apei. Dar corpul începuse deja sa se scufunde înapoi sub suprafata lucioasa.
— Mai repede! le striga Cameron celorlalti, luptându-se cu vâslele. Împingeti cu toata forta!
Costumul lui Simeon se zarea la doi stânjeni adâncime si se scufunda repede. În timp ce manevrara barca aducând-o deasupra lui, Cameron facu un lat la un capat al unui colac de frânghie si sari în apa complet îmbracat. Plonja ca o sageata în jos catre imaginea neclara a costumului verzui. Trecu latul frânghiei în jurul picioarelor lui Simeon.
Erau la aproape trei stânjeni adâncime. Oare frânghia avea sa fie destul de lunga?
Plamânii lui Cameron cerseau aer. Se lupta sa ajunga la suprafata apei, tinând strâns în mâna frânghia. Iesi din apa gâfâind si-i trecu frânghia lui Wes, care înfasura iute capatul ei în jurul suportului stinghiei lopatarului în timp ce Ramus si Hassan îl ridicau pe Cameron în barca. Vomita alge: apoi Wes si doi malaiezi îl saltara pe Simeon înapoi catre suprafata.
Sa încerce sa-l ridice din apa cu casca aceea grea si corsajul de cupru pe umeri ar fi fost imposibil. În loc de asta îl legara pe Simeon de tribord, iar Wes sari în apa sa-i desfaca vizorul castii. Era mânjit de sângele lui Simeon. Wes se uita atent înauntru stergând cu alge masca mânjita de sânge. Simeon nu respira, avea fata umflata si neagra.
— Poate-i prea târziu, mormai Wes.
Cameron se târî spre tribord în patru labe:
— N-o sa-l las sa moara dupa atâta efort. Înapoi pe Roebuck, repede!

* * *

Simeon nu-si mai amintea nimic din calatoria cu Roebuck înapoi spre Broome. Când îsi reveni, era închis într-o camera Heinke de recompresie, un cilindru steril din otel în care azotul putea fi disipat lent din tesuturi. Vazu fete care îl priveau printr-un ecran de la extremitatea camerei. Încerca sa se miste dar fiecare încheietura din corpul lui deveni dureroasa. Era ca si cum ceva prizonier în creierul lui ar fi încercat sa iasa prin partea de sus a craniului. Fata îi pulsa de durere iar încheieturile de la vintre si umeri pareau sfredelite de un instrument bont.
Dar traia. Cum? Probabil era meritul sefului alb. Wes îi spusese ca sefu’ nu pierduse niciodata un om pe mare. Gasise cumva o cale de salvare. Îsi aminti de perla, iar degetele îi fugira la gât. Era tot acolo. Buzele umflate i se desfacura într-un rânjet si sânge proaspat tâsni din el patându-i dintii. Anna!
— Îmi pare rau, domnu’ sef, sopti el în tacerea camerei. Îti datorez viata. Dar tot trebuie sa-ti iau perla!


Soarele apunea. De pe tarm venea miros de mâncare, aromele de curry si sos de creveti se amestecau cu iz de mangrove si apa de mare.
În golf, doi batrâni malaiezi cu pantaloni de stamba suflecati pâna la genunchi vâsleau ca sa aduca o salupa înapoi la mal, iar clinchetul trinchetilor se auzea clar în tacerea serii. Trasera barca pe plaja si se îndreptara catre casuta lor carând legat de vâsle un barramundi8 lung de-un yard.
Anna Lacey se duse catre rezervorul plin cu apa de ploaie ca sa-si umple galeata. Se ivi o mâna care o prinse de încheietura si o trase în umbra.
— Simeon!
El o trase aproape si o saruta apasat pe buze. Dar când încerca sa exploreze cu limba interiorul guritei fierbinti si dulci fata îl împinse deoparte. Se uita fix la el cu ochii mari plini de mânie si emotie:
— Ce-ti închipui ca faci? suiera Anna aruncând o privire tematoare catre usa baracii familiei sale.
— Te iubesc, sopti Simeon
— Ai înnebunit.
— Ard de patima pentru tine, Anna. Ma chinui în fiecare zi.
Anna îsi dadu capul pe spate, studiindu-l:
— Am auzit c-ai fost în spital.
— N-ai venit sa ma vezi!
— Sigur ca n-am venit!
Simeon îi simti ochii atintiti pe fata lui si se retrase în întuneric.
— Ce s-a întâmplat cu fata ta?
— N-am nimic.
Era îngrozit ca ea observase. Fusese totdeauna înfumurat din cauza felului cum arata, iar întâmplarea nefericita cu balena îl costase un nas rupt si un obraz zdrobit. Trasaturile tineresti, atragatoare, erau afectate.
Ea facu un pas catre el trecându-si vârful degetelor de-a lungul obrazului chinuit. El îi arunca mâna într-o parte.
— Nu fi suparat, zise fata. Nu-mi pasa.
Simeon privi catre barca familiei fetei:
— Unde-i taica-tu?
— E pe mare.
— Atunci vino-ncoace.
Încerca s-o traga spre el dar ea se feri.
— Nu pot.
— Nu ma placi?
— Stii ca-mi place de tine.
Deci era adevarat, si ea îl dorea! Statea acolo, cu bratele încrucisate ca sa-l tachineze, sa-l vada cum se perpeleste. Iar întoarse capul.
— Atunci de ce nu ma lasi sa te sarut?
— Stii de ce!
— O sa ma casatoresc cu tine, sopti el.
— Nu poti.
— Am o perla.
Ea îl privi cu ochi mari:
— Ce tot spui acolo?
— E frumoasa, luceste ca luna. O sa fiu bogat. Si atunci taica-tu n-o sa ma mai trateze ca pe un nimic.
— Lasa-ma sa vad perla.
El îi facu semn sa se apropie. Dar în loc sa-i arate perla, Simeon o trase catre el si-i strivi buzele cu un sarut. De data asta ea nu se zbatu mult si-l lasa sa-i puna mâna pe sânul rotund si ferm. Din baraca se auzi o voce:
— Anna!
Ea se smulse de lânga el.
— Vin, mama!
Si pe urma disparu lasându-l furios, frustrat, cu amintirea fugara a sânului ei si mireasma ei proaspata, cu cântecul lui de dragoste înaltat catre soarele apunând.
Anna iesi din întuneric sperând ca mama ei nu-i va observa obrajii îmbujorati. Dar Molly Lacey nu era nici proasta si nici oarba. Vazuse silueta unui barbat disparând printre baracile de pe plaja.
— Cu cine vorbeai, Anna?
Anna se întoarse la rezervor si începu sa umple galeata. Se facea ca nu aude. Dar mama n-avea nevoie de raspuns. Era manilezul acela oaches care-i facea ochi dulci fiicei sale de câte ori era în tabara.
— Vino înauntru acum, fato. Vreau sa-ti vorbesc.
Vroia sa vorbeasca si cu sotul ei de îndata ce se întorcea de pe mare.

* * *

Ajuns în camaruta lui din pensiunea canton, Simeon încuie usa si apoi merse la saltea si lua perla din ascunzatoare. Despaturi batista rosie în care era învelita si tinu piatra în palma deschisa. Era perfect rotunda, cam de o suta cincizeci de drame greutate, cu o tenta roz, ca o luna sângerânda. Li se spunea perle trandafirii, cele mai pretioase dintre toate.
Simeon stia ca nu putea încredinta o marfa ca asta nici unuia dintre negustorii chinezi. Sigur l-ar însela. Dar exista un alb care cumpara marfa de furat. Era un lucru binecunoscut ca le cumpara pentru „Niland si Asociatii”; va merge deci la Patrick Flynn.

* * *

„Tata a îmbatrânit” se gândi Kate. Pe nas îi aparusera, din cauza bauturii, vinisoarele roz, semnele vaselor de sânge sparte, iar carnea îi atârna ca niste pungi pe sub ochi si barbie. Suvitele lungi argintii de pe cap se subtiasera.
Statea asezat pe un scaun de rachita pe veranda luând guri mari dintr-un pahar cu gin si apa tonica pe care Juanzo, servitorul, îl asezase pe masa din fata lui. Kate îsi sorbea încet limonada si se uita cum Jamie se joaca cu Liddy în gradina atacând-o pe servitoare cu o sabie de lemn.
— Jamie! Usurel, te rog!
— E un baiat strasnic, zise Flynn. O sa fie nazdravan când o sa creasca.
— E deja nazdravan, raspunse Kate.
Baiatul nu stia ce e frica. Odata îl gasise gata sa se arunce de sus de pe rezervorul de apa, alta data încoltise un sarpe si vroia sa încerce sa-l omoare cu un bat când l-a gasit Flynn. Era energic si agresiv, foarte diferit de sotul ei cel taciturn. „Exact ca tatal lui” gândi Kate, simtind din nou familiara senzatie de pierdere si regret. Se întoarse catre Flynn:
— Cum merge ferma?
— Nu se poate mai bine, minti Flynn.
Dupa un an, plictiseala si izolarea începusera sa-l scoata din minti. Asa ca angajase un administrator si se întorsese în Broome. Se apleca în fata:
— Ai vreo veste pentru mine?
— Veste?
— Vreun eveniment fericit pe care-l astepti?
Kate se uita la el fix. Era la fel de subtil ca o lovitura cu cizma în fluierul piciorului.
— Îmi pare rau, o sa te dezamagesc.
Cum putea sa-i spuna ca ea si George aproape nu mai faceau dragoste? Casnicia fusese un dezastru de la început, fiind bazata pe o ciuda si respectul pentru conventiile sociale. Banuia ca George o iubea înca. Dar ea nu-l iubea, nu-l iubise niciodata. La început, George paruse multumit de aranjament dar acum chiar si el realiza ca e o diferenta teribila între a poseda un lucru si a-ti fi oferit de bunavoie. În ultimul timp îi acorda lui Junzo, servitorul lor, mai multa atentie decât ei.
— Cum merg afacerile?
— N-am idee. George nu le discuta niciodata cu mine.
— Daca vrei sa stii parerea mea, afacerile cu perle nu vor mai fi vreodata la fel. Japonezii iau conducerea, e clar ca lumina zilei. Ma întreb daca George nu se gândeste sa se retraga.
Îsi termina bautura si se uita la fiica lui:
— Ce s-a întâmplat, fetito? Nu pari prea fericita. Nu te trateaza cum trebuie?
Avea în voce o tandrete neasteptata.
— Ma trateaza destul de bine.
Flynn se întoarse peste masa si îi prinse mâna.
— Nu e tot chestia cealalta, nu-i asa?! Am crezut c-ai trecut deja peste asta.
Kate îsi feri privirea.
— Ar fi trebuit sa-l omor.
— Si la ce naiba ar fi dus asta?
Flynn se lasa pe spate în scaun jignit:
— Vezi cum vorbesti, fato!
Statura o vreme în tacere privind spre golful Roebuck.
— Nu stiu cum de lucrurile au ajuns asa, zise Flynn. Tot ce-am facut, am facut pentru tine. Esti toata lumea mea. Am vrut doar sa gasesti fericirea.
Fericirea. Oare ce era fericirea?

* * *

Kate îsi trecu prin par pieptenul din carapace de broasca testoasa si îsi studie în oglinda imaginea. Ochii verzi care o priveau erau încercanati de tristete si repros. Se gândi iar, cum o facuse de mii de ori, la ziua în care Cameron se întorsese ca s-o vada. Atunci era casatorita doar de câteva zile; George fusese prea ocupat ca s-o duca în luna de miere promisa.
Ce spusese Cameron? „Am gresit. Te iubesc.”
Arunca peria pe masa de toaleta. Am gresit! Cameron gresise, amândoi gresisera. Ea gresise când se maritase cu George Niland. Tatal ei îi spusese c-ar trebui sa fie pe veci recunoscatoare. „Sunt putini barbati care s-ar uita acum la o femeie însarcinata. Eu as spune ca e mana cereasca, Dumnezeu i-a înmuiat inima!”
Mana cereasca! Fusese mândria. Totdeauna îsi dorise sa fie a lui, iar viata îl pedepsise, împlinindu-i dorinta. Ce roade amare culesesera amândoi de pe urma greselilor facute!
Iar acum Cameron se întorsese. Crezuse ca l-a pierdut, înghitit de Marele Razboi, ca atâtia altii. În loc de asta, el se întorsese ca s-o chinuiasca, iar constiinta faptului ca el mergea pe aceleasi strazi o facea sa îndure mult mai greu simulacrul ei de casnicie.

* * *

Dupa micul dejun Kate pleca împreuna cu Jamie ca sa-l duca la o petrecere de Craciun. Flynn fusese invitat sa ramâna la ei asa ca, dupa ce fiica si nepotul lui plecara, lua un numar vechi din West Australian, iesi pe veranda si se aseza pe unul din fotoliile de rachita cu o sticla de gin de-a lui Niland si un pahar în fata.
Perioada pescuitului se încheiase si se apropia Sezonul Ploilor. Poincianas înflorisera si ramurile de bougainvillea agatatoare care umbreau veranda formau o masa compacta de rosu aprins si purpuriu. Norii se adunau ca niste munti albi amenintatori deasupra marii si chiar dimineata devreme aerul era înabusitor. Flynn se scarpina iritat în spatele urechii, iritat de caldura. Era imposibil sa nu transpiri si sa te simti confortabil în tara asta blestemata. Îsi mai turna un pahar de gin.
Sticla era pe jumatate goala când Junzo, îmbracat într-o jacheta alba, aparu pe veranda.
— Ce e? zise Flynn.
— Cineva doreste sa va vorbeasca, Flynn-san.
— Cine e?
— Nu mi-a spus. Un manilez, cred.
Un manilez? În cartierul european? Ce tupeu!
— Goneste-l.
— A zis sa va spun ca-i foarte important.
Flynn arunca ziarul pe jos:
— Ei, bine. Dar daca nu-i important îl scot de-aici cu suturi în fundul ala negru!

* * *

Simeon Espada facu o plecaciune si se prezenta. Flynn îl studie de la distanta, cu degetele mari vârâte în centura lata de piele de la brâu. Omul arata de parca scapase dintr-o bataie.
— Ce vrei? mârâi Flynn.
Simeon baga mâna în buzunar si scoase o batista rosie. O desfacu cu grija si scoase ceva pe care-l ridica între degetul mare si aratator.
Flynn îsi scoase degetele din curea si se ridica, înghiti cu greu si marul lui Adam trepida pe gâtul lui ca un dop de pluta pe mare.
— Hristoase, de unde ai asta?!
— Nu-i o perla frumoasa?
Flynn întinse mâna s-o apuce. Simeon i-o lasa în palma. Sfânta Fecioara! Mai vazuse o singura perla mai mare ca asta, adica cea pe care o furase de la Cameron McKenzie.
— De ce mi-ai adus mie asta?
— Se zice ca sunteti om cinstit, sefu’.
— Si cât vrei pe ea?
— O mie de lire, replica Simeon.
Flynn clatina din cap.
— Cinci sute, nu mai mult. Accepti sau nu.
Simeon întinse mâna dupa perla. Baiatul avea mai mult tupeu decât crezuse Flynn.
— Uite ce-i, baiete, nu merita o mie!
— Nu, sefu’, merita mai mult. O mie de lire.
— O mie de lire înseamna o multime de bani.
— Asta si vreau, multi bani.
Flynn clatina capul. Jigodie impertinenta! Încerca un ton mai împaciuitor:
— Sa vad ce pot face. Nu pot sa-ti promit nimic dar am câtiva prieteni care-ar putea fi interesati. Las-o la mine.
Încerca sa puna perla în buzunarul vestei. Simeon facu doi pasi înainte.
— Când ai banii, ai si perla.
— La mine o sa fie mai în siguranta. Sunt o multime de hoti în orasul acesta nenorocit.
Simeon rânji:
— Doi din ei stau pe veranda asta chiar acum.
Flynn se gândi ca daca încerca sa-l pacaleasca, existau sanse ca manilezul sa scoata cutitul. Erau foarte buni la asta. Nu se stia niciodata cu jigodiile astea. Ofta si-i dadu perla înapoi.
— Daca vrei sa faci afaceri cu mine va trebui sa-mi arati mai multa încredere.
— N-am niciodata încredere în nimeni.
Flynn chicoti.
— Bine. Si cât vrei de fapt pentru perla aia?
— Ti-am spus. O mie de lire.
— Si daca nu pot sa fac rost de banii astia?
— O sa faci, altfel n-o sa obtii perla.
Ticalosul. Trebuia sa-i dea o lectie. Dar mai întâi perla.
— Sa vad ce pot face pentru tine.
— O sa ma-ntorc mâine.
— Nu, nu poti sa te întorci aici, baiete.
— Atunci unde?
Flynn se gândi câteva clipe.
— Pe plaja. Lânga magazinul lui Niland.
— Mâine noapte?
— Ei, baiete! întâi sa fac rost de bani. Am nevoie de doua-trei zile. Hai sa zicem miercuri noapte la ora zece.
Flynn îl privi plecând. O mie de lire. Putea sa scoata de patru-cinci ori mai mult pe o perla ca aia. Poate în plus. I-ar rezolva o multime de probleme.
Îsi termina ginul, îi spuse lui Junzo sa-i aduca palaria si bastonul si pleca spre oras ca sa telegrafieze la banca.


Cameron se ridica gol din pat. Aprinse o tigara si îi oferi alta lui Rosie. Ea simti cum o masoara din ochi si îsi trase jenata, cearceaful.
— Ei, acesta chiar e un lucru ciudat dupa ce tocmai am facut dragoste.
— Cred c-o sa-mi vezi defectele.
— N-ai defecte. Esti supla ca o nimfa si ai niste forme care-ar face un episcop sa faca o gaura într-un vitraliu din biserica.
Totusi Rosie îsi încrucisa bratele peste piept si ridica genunchii.
— Nici un barbat nu mi-a vorbit cum o faci tu.
Cameron zâmbi:
— Si te deranjeaza?
Desi n-ar fi vrut, Rosie zâmbi si ea. Nu, n-o deranja deloc, dar zise:
— Câteodata.
Cameron începu sa se îmbrace. Rosie întoarse capul si îl auzi chicotind de pudoarea ei. Era ceva ce nu întelegea la ea. Rosie fusese crescuta ca o fata cuminte, îi era extrem de rusine de unele din lucrurile pe care le facuse de când venise în Broome. Dar o femeie trebuie sa supravietuiasca.
— Cât ceri de obicei, Rosie?
— Nu te priveste.
— Sunt un client, fatuca.
Rosie se uita chiorâs.
— Nu spune asta. Cu tine o fac pentru ca… pentru ca vreau.
Cameron îsi trase camasa peste cap si se aseza pe marginea patului, dându-i deoparte de pe obraz o bucla ratacita.
— Nu esti un client, repeta ea.
— Spune-mi oricum. Ma intereseaza.
Rosie trase cearceaful mai sus.
— Zece silingi.
— Zece silingi!
— E mai mult decât câstig la bar pentru o zi de munca!
— Cel putin o lira. Si cinci lire de la cei urâti!
— Nu ma-ncurc cu barbati urâti. Ce fel de fata crezi ca sunt?
Cameron râse din nou. Îsi trase cizmele si se ridica, vârându-si camasa alba în pantaloni.
— Esti o femeie frumoasa, Rosie. Sunt sincer. Ai o fata de înger iar restul… o lira si nici un peny în minus. Îi rasfeti pe pagânii astia!
Rosie îsi întoarse fata. Avea un nod în gât. Cameron avea darul de-a o face sa se simta ca o regina; pe urma îsi punea palaria, zâmbea si pleca linistit.
Ce o durea era ca-l iubea cu disperare. Venea de trei-patru ori pe saptamâna si totdeauna o trata cu blândete, aproape cu respect. Uneori se întreba daca, în cazul în care n-ar fi început sa se lase cumparata dupa ce venise în Broome, nu l-ar fi putut avea doar pentru ea. Dar de ce-ar vrea un barbat ca el o fata de la bar, o târfa? Ei, în afara de un singur lucru, evident. Un barbat e un barbat.
Înainte sa munceasca la Hotel Continental, Rosie nu fusese prostituata. Dar fiindca barbatii sunt cum sunt, adesea lasau în borcanul ei de bacsisuri mai mult decât era necesar si apoi îi sopteau o propunere. La început îi plesnea peste fata, dar o fata are nevoie de bani ca sa traiasca si într-o zi ideea de a se duce cu un barbat pentru bani i se paruse mai putin îngrozitoare, asa ca începuse sa ia pe câte unii dintre afaceristi în camera ei ca sa-si suplimenteze veniturile. Acum facea mai multi bani pe luna decât facea mama ei într-un an de munca de spalatoare de vase într-un subsol din Londra. Era mai usor de trait cu rusinea atunci când te înconjurau doar oameni straini.
Cameron îsi puse pe cap palaria si se întoarse catre usa.
— Nu uita, o lira, zise el, apoi pleca.
Rosie coborî din pat. Pe noptiera de lânga pat era o hârtie de zece lire. Pe ea, Cam mâzgalise: Craciun fericit!
Ea o facu ghemotoc în pumn si începu sa plânga.
Pensiunea Canton era în John Chi Lane, lânga o pravalie de barbier. Cameron trecu pe lânga doi chinezi în pijamale negre care stateau pe scari si tropaiau cu papucii lor de lemn.
Camera lui Simeon era la etajul doi. Acesta deschise usa, îmbracat doar într-un sort alb si un maiou. Tresari când îl vazu pe Cameron si facu un pas înapoi.
— Domule Espada. Pot sa intru câteva clipe?
— Sigur, sefu’.
Cameron închise usa dupa el. Camera mirosea a sudoare si a varza fiarta pregatita în bucataria restaurantului de vizavi. Prin obloane treceau franjuri de lumina care cadeau peste podeaua prafuita si patul ravasit, de o singura persoana.
— Cum te simti?
Simeon îsi duse mâna la fata botita:
— E-n regula, sefu’.
— Ai o fata noua dupa câte vad.
— Mi-ai salvat viata, zise Simeon.
Cameron baga mâna în buzunarul jachetei si scoase un plic mare.
— Uite banii pentru scoici.
Simeon lua plicul si se uita înauntru:
— E prea mult.
— Doctorii spun ca n-o sa poti sa te mai scufunzi. Poate asta o sa te ajute când te-ntorci acasa.
Simeon facu ochii mari. Ce putea sa spuna? Seful alb îi salvase viata si-acum îi dadea bani. Si era o perla la doar câteva picioare distanta, ascunsa în saltea. Întinse plicul:
— Nu pot sa primesc, sefu’.
— Ba da, sa poti. E Craciunul, omule. Daca mai esti în Broome când începe sezonul, domnule Espada, poate îti gasesc un post de marinar.
Se întoarse si pleca. Simeon se arunca pe pat, uitându-se tinta la banii din mâna. Bancnotele îi alunecara printre degete, pe podea. Era prea târziu pentru mustrari de constiinta. Avea perla si n-avea de gând s-o dea înapoi.


Joseph Lacey fu poftit în biroul lui George Niland de catre unul dintre functionari. George ridica nasul dintre hârtii si-i facu semn din cap lui Lacey unde sa stea.
În cele din urma, George puse jos stiloul si striga catre binghi de afara sa porneasca punkah9. Aerul era greu ca o melasa umeda si miscarea lenta a ventilatorului nu oferea o mare usurare. Picaturi mici de sudoare se vedeau pe fruntea lui George iar el le tampona cu batista.
— Ce pot face pentru tine, Lacey?
— Am informatii pentru dumneavoastra, domnule Niland. Am crezut c-ar putea sa va intereseze.
— Continua.
— E marfa buna în oras. George ridica sprâncenele.
— La cine?
— Unui dintre scufundatorii mei din Manila. De fapt, nu mai e al meu. Îl cheama Espada.
— Cum ai aflat de asta?
— Se lauda cu ea. Fata mea… l-a auzit.
George se trase de mustata blonda si subtire. În cele din urma, lua carnetul de cecuri din sertar si apuca stiloul. Scrise un cec si i-l dadu lui Lacey.
— Suma obisnuita.
Lacey sufla ca sa usuce cerneala, împaturi grijuliu cecul si-l puse în buzunar. Se ridica, gata de plecare. Îl detesta pe George Niland si îngâmfarea lui dar banii erau buni indiferent de sursa.
— Te rog, nici un cuvânt, Lacey. E o afacere discreta.
— Sigur, domnu’ Niland, zise Lacey la plecare.
De ce-ar spune cuiva ca Niland cumpara marfa de furat? N-avea de gând sa omoare gâsca, de fapt gâscanul care facea oua de aur.

* * *

Mai târziu în aceeasi dupa-amiaza, un manilez numit Huey Fong fu invitat în biroul lui George Niland. Era un barbat îndesat, urât, cu ochi sireti si dinti stricati. Statea vizavi de George foindu-se pe scaunul tare de lemn, iar ochii i se plimbau de colo-colo prin camera.
— Stii cine sunt? întreba în cele din urma George fara sa ridice privirea de pe hârtii.
Huey încuviinta tacut.
— Esti unul dintre scufundatorii lui Lacey, nu-i asa?!
— Da, sefu’.
— Cunosti un barbat pe nume Simeon Espada?
— Îl cunosc.
— Ti-e prieten?
George se uita la ei si-i citi pe fata nehotarârea.
— Poate, facu în cele din urma Huey.
George se apleca înainte proptindu-si coatele pe birou.
— Unii spun ca prietenia n-are pret. Tu ce zici?

* * *

Simeon statea prabusit peste pat, beat crita. Sforaia. Nu auzi scârtâitul usii dupa ce broasca minuscula ceda. Tinând speraclul deasupra capului, Huey se strecura pâna la patul lui Simeon si îl lovi peste ceafa. Corpul lui Simeon tresari, iar sforaitul se opri brusc.
Huey se puse pe treaba. Scotoci în putina mobila aflata în camera; un scrin prapadit, pe jumatate mâncat de furnici albe, un cufar de marinar într-un colt. Nimic.
Îl rostogoli pe Simeon pe podea si sfâsie asternuturile. Gasi o gaura în saltea, vârî înauntru doua degete si gasi batista de bumbac îndesata între fibrele de capoc. O trase afara si simti duritatea perlei între pliurile înnodate.
Lasa perla sa-i cada în palma. Sfânta Fecioara, era imensa! Se uita în jos catre Simeon care zacea chircit pe podea, cu membrele rasucite grotesc. Spera ca nu-l omorâse. Totusi, când un barbat pierde o perla ca asta îsi doreste singur moartea.
Când se va trezi nu va fi decât un alt scafandru sarac si schilod. În Broome erau destui. Dar n-avea ce-i face. Perla era oricum prea mult pentru unul de teapa lui.
Ar fi cheltuit banii pe bautura si pe femei.


(va urma)