Lichidati Parisul (15)

Sven Hassel

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Garda de la lagărul de tranzit cunoscut sub numele de La Rolande, de lângă Beaune, era formată din oameni care în general se credeau capabili de sentimente de milă. Mai cu seamă unul dintre ei, Unterscharführer Kurt Reimling, zicea că înţelege prea bine tulburările psihice ale prizonierilor săi; ba, mai mult, că ajunsese până acolo încât le împărţea cu ei.
— Ucide-mă împreună cu copiii mei! se rugă de el într-o zi o mamă evreică.
Avea trei copii mici şi în momentul execuţiei gărzile voiseră să-i despartă. Reimling contramandă ordinul. Mama şi copiii rămaseră împreună până la sfârşit, iar el exe - cută întâi copiii, repede şi uşor, ca femeia să poată vedea cu ochii ei că nu suferă. Reimling era un adevărat maestru în mânuirea revolverului.
Unii dintre S.S.-işti afirmau că victimele lor chiar le mulţumeau pentru suferinţele oferite. Oberscharführer Carl Neubourg, care conducea lagărul de la Drancy, era unul dintre aceştia. Umanitarismul şi bunătatea inimii sale în determinaseră să meargă până acolo, încât să permită unei familii de evrei de a sărbători Kaddisch-ul (rugăciunea pentru morţi) înainte de a-i sili pe membrii săi să se spânzure singuri, fiecare în prezenţa tuturor celorlalţi. Cu toate acestea, generozitatea sa putea să-l coste scump. Dacă autorităţile ar fi descoperit, ar fi avut de plătit cu trei zile de izolare forţată şi interdicţia de promovare timp de şase luni.
Dar, în general, ofiţerii închisorii erau gata să-şi primească pedeapsa maximă pentru încălcarea regulamentului.
Nu era de mirare că victimele le erau recunoscătoare.

O NOAPTE LA PARIS

Armele ne fuseseră oferite printr-un agent dublu numit „Şo­bolanul", care era membru în comitetul de primire a celor paraşutaţi în Franţa. Depozitul se afla într-o fabrică părăsită din spatele Gării de Nord. Ne întâlnirăm cu Şobolanul în stradă, iar el ne con- duse înăuntru şi ne arătă trei rafturi pline cu arme.
— Sunt toate de cea mai bună calitate, ne asigură el. Trimise chiar de Churchill.
Înaintarăm ca să ne uităm. Chiar atunci uşa se deschise şi trei inşi năvăliră înăuntru, fiecare din ei cu o mână îndesată în buzunarul drept al trendului. Rămaseră în faţa uşii, cu ochii la armele din spatele nostru.
— Paraşutate? întrebă unul dintre ei, mai mult către Şobolan decât către noi.
— Parola, aruncă Porta. Dacă vă e dragă viaţa şi vreţi să vă mai bucuraţi de ea, scoateţi mâinile din buzunare... Înţelegeţi ce vreau să spun?
Cei trei se întoarseră către el.
— Ne ameninţi? întrebă unul din ei,
— Nu neapărat. Depinde cum vă purtaţi.
— Astea sunt arme furate. Vă daţi seama? Vă daţi seama ce li se întâmplă celor cu arme furate?
— Nu prea, zise Porta. Încearcă să iei una şi poate ne lămurim.
— Nu vă mai bateţi capul!
Vocea venea de la uşă. Günther, care rămăsese afară, tocmai în acest scop, îi urmase pe cei trei înăuntru. Avea un pistol mitralieră rusesc.
— Faceţi ce vi se spune şi scoateţi mâinile alea din buzunare, pe urmă mai vorbim.
— Nu prea bine lucrat, remarcă liniştit Legionarul în timp ce le lua Colt-urile. Am impresia că sunteţi amatori. Oricum, nu asta contează. Să trecem la afaceri. Făcu semn cu mâna către arme. Aveţi de făcut vreo ofertă pentru grămăjoara asta?
Cel mai tânăr dintre ei ridică din umeri.
— Da, avem într-adevăr nevoie de arme. Am vrea să vi le cumpărăm. Dar nu suntem chiar atât de proşti încât să purtăm la noi bani mulţi. Unul dintre ai voştri să meargă cu noi şi ajungem la o înţelegere.
— Unul dintre ai noştri? Legionarul râse. Păi, de ce nu toţi?
— Ar fi periculos.
— Pentru cine?
— Un grup mare atrage atenţia, protestă tânărul.
— Dar înseamnă mai multă siguranţă, i-o întoarse iute Legionarul. Hai să nu mai pierdem timpul cu argumente, prieteni! Noi avem armele, voi le vreţi... Noi punem condiţiile, O.K.?
— Dar nu sunt ale voastre!
Legionarul ridică o sprânceană.
— Cine spune că nu sunt?
— Dar au fost paraşutate de englezi.
— Şi ce-i cu asta? Cine le are? Voi sau noi? Noi. Aşa că, ce puteţi să faceţi?
Pentru o clipă părură furioşi, dar Legionarul clătină din cap zâmbind.
— Lăsaţi-o baltă, băieţi! Nu merită să vă riscaţi viaţa, odată ce v-aţi încurcat cu Armata germană. Dacă avem chef, vă tragem un glonte în cap şi nimeni n-o să ne întrebe de ce. Nu că am vrea asta, adăugă el mărinimos, dacă ştiţi să vă purtaţi.
Tânărul ridică din umeri.
— Bine, asta e situaţia. Credeam că e vorba de vreo bişniţăreală. Dacă ştiam cu cine avem de-a face, nu veneam noi aici, Cât vreţi pe marfa asta?
Porta spuse imediat preţul, care îmi păru chiar şi mie exorbitant. Omul îl privi scârbit.
— Ascultă, puteţi voi să fiţi Armata germană, dar la preţul ăsta găsim arme oriunde în Paris!
— Dacă alţii le vând tot la preţul ăsta, atunci de ce să le lăsăm noi mai ieftin?
Urmă o pauză. La urma urmei, mă gândeam, poate că nici nu era o sumă exagerată. Doar ne riscasem pielea pentru asta.
— Hai, să nu ne mai batem capul, zise în cele din urmă Le­gionarul, plictisit la culme. De ce mai pierdem timpul? Putem să vindem grămada asta oriunde şi oricând.
— Şi ce facem cu ăştia trei? întrebă Micuţul.
— Îi încuiem jos, sugeră Barcelona. Pot să putrezească acolo până s-o termina războiul.
Unul dintre ei ridică mâna.
— Un moment. Jucaţi tare, iar noi n-avem cum să vă ţinem piept. Putem să facem rost de bani. Avem pentru zece arme Sten, cu câte o mie de cartuşe, şi zece revolvere. O.K.?
— O.K., zise Legionarul. Unul dintre voi să se ducă după bani iar ceilalţi doi rămân aici până se întoarce.
— Tu. Günther făcu semn cu P.M.-ul către unul dintre ei. Şi vezi să nu stai toată noaptea.
— Cât timp să-ţi dăm? zise Barcelona.
— Un sfert de oră-mi ajunge. Cu puţin noroc, mă întorc în zece minute. Îmi trebuie, să zicem, douăzeci de minute cu totul.
— E-n regulă, zise Günther. Ai cinci minute. Şi vezi, nu încerca vreo şmecherie, dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască.
— Doar nu sunt nebun!
Günther îi dădu drumul să plece. Micuţul pregătise deja două cabluri de sârmă cu noduri marinăreşti. Barcelona aşezase două scaune într-un colţ. Cei doi ostateci fură aşezaţi pe ele, cu mâinile legate la spate şi cu cablurile trecute peste cap şi în jurul gâtu­lui. Cea mai mică mişcare ar fi fost de ajuns ca să-i sugrume.
Aşteptam. Nici nu trecură zece minute, că omul se întoarse gâ­fâind. Avea două serviete pline cu bancnote şi Porta se şi repezi la ele.
— Aveţi aici toţi banii, zise omul cu acreală. Acum, daţi-ne ar­mele.
Eliberarăm pe cei doi ostateci şi-i urmărirăm în timp ce inspectau rafturile, alegându-şi cele zece arme Sten şi revolverele. Treptat atmosfera se mai destinse. Aleseră ar - mele şi le ascunseră în spatele unui triciclu vechi pe care-l foloseau pentru transport. Plecarăm împreună să bem ceva la cel mai apropiat bistro, ca să mai discutăm pro - blema grenadelor de mână. Din câte înţelegeam, aveau nevoie de aceste grenade mai mult decât orice. Şobolanul zicea că ştie unde ar putea face rost, aşa că peste o jumătate de oră ne urcarăm cu toţii într-un camion vechi, marcat cu literele W.L. (Wehrmacht Luftwaffe), pe care tot el îl adusese.
Aveam mitralierele la îndemână şi eram pregătiţi să le folosim la prima provocare. Eram în război, propriul nostru război care făcea parte dintr-unul mai mare, şi nu voiam să ne asumăm riscuri inutile. Un vehicul amfibie cu patru poliţişti se ţinu după noi o vreme, dar în cele din urmă hotărâră că jocul nu merita osteneala şi maşina dispăru la o intersecţie.
Porta opri camionul într-o parcare, în faţa unui bloc vechi. Am coborât aruncând o privire scurtă prin jur, am apăsat butonul care deschidea uşa de la intrare şi am urcat scările din patru-n patru trepte, în linişte şi foarte rapid. Ajunşi în faţa apartamentului, Porta ciocăni tare în uşă.
— Cine e?
— Adolf şi Poliţia Secretă! Deschideţi sau spargem uşa.
Urmă un moment de tăcere. Apoi, uşa se crăpă încet, cu pre­cauţie. Imediat, Porta îşi vârî un bocanc în deschizătură. În faţa noastră stătea un Feldwebel al Feldgendarmeriei.
— Ia te uită! zise el sarcastic. Poliţia secretă, ai? Asta se cheamă o glumă, aşa trebuie s-o iau, nu?...
— Ia-o exact cum e, zise Porta. Şi poftim încă o glumă... Apăsă ţeava puştii în pieptul Feldwebel-ului. Haide, mâinile sus, n-avem timp să stăm aici toată noaptea.
Omul îşi ridică fără grabă mâinile.
— Asta o să te coste viaţa, Obergefreiter. Cred că-ţi dai seama.
— Nu-ţi mai face atâtea griji. Eu nu-mi fac.
Porta îl împinse din faţa uşii. Ceilalţi îl urmarăm, năvălind înăuntru şi aproape um­plurăm cămăruţa. Porta se întoarse şi-l lovi pe Feldwebel în burtă. Omul icni şi se prăvăli, iar Porta îl împinse pe un scaun. Camera era luminată de un singur bec slab. Podeaua n-avea covor, iar în mijlocul încăperii se afla o ladă mare cu muniţie, încon - jurată de un morman de arme. Deasupra mormanului clocea un individ care purta haina de piele cenuşie şi pălăria Gestapo-ului. Într-un colţ al camerei erau patru inşi cu feţele întoarse la perete, păziţi de un alt poliţist. Cel de-al doilea Feldwebel bea bere, tolănit într-un scaun. Sări ca ars când năvălirăm înăuntru, dar noi aveam avantajul numeric şi al surprizei.
— Mâinile sus! comandă scurt Porta.
Omul în haină de piele se execută imediat. Feldgendarmul care păzea prizonierii ezită şi trebui să fie "încurajat" de stiletul Legionarului, ce-i fulgeră pe lângă urechi şi-l îngrămădi în perete.
— O.K., zise Porta. Acum hai să ne jucăm de-a scaunele mu­zicale... Voi patru — dintr-o lovitură, Feldwebel-ul zbură în celălalt colţ al camerei — schimbaţi locurile cu ceilalţi patru. Nasurile la perete şi un glonţ prin cap la cea mai mică mişcare.
Se făcu schimbul. Cei patru civili se holbau zăpăciţi, întrebân­du-se dacă fuseseră salvaţi sau doar scoşi de pe frigare ca să fie aruncaţi în foc.
— Mai sunt alte gângănii de-astea pe-aici? întrebă Porta arătând cu, capul spre fereastră.
— Mai mult ca sigur, zise Gregor. Mă duc să controlez.
Günther se aşeză pe cel mai apropiat scaun şi eliberă pârghia de siguranţă a P.M.-ului.
— Ce făceaţi voi aici? întrebă Porta pe cei trei poliţişti care stăteau cu nasurile lipite de perete.
Tăcere.
— Păi, veniseră să ne aresteze, zise vesel unul dintre foştii pri­zonieri. Era un francez mărunţel, negricios şi slab, cu ochi stră­lucitori. O secundă dacă mai trecea, şi n-am mai fi fost decât o murdărie pe perete.
Micuţul se căută prin buzunare şi scoase la iveală cablul de oţel.
— Vreţi să vă scap de ei?
— Un moment. Francezul îl opri ridicând o mână. Trebuie să aflăm cine le-a spus de locul ăsta. Cineva i-a trimis la sigur, ne aşteptau aici când am ajuns.
— Bine. Günther traversă încăperea spre agentul Gestapo-ului şi-i înfipse ţeava puştii în spate. Aflăm noi repede... Cum te cheamă, şoricelule?
— Breuer, veni ţâfnos răspunsul. Max Breuer, Kriminalober­secretär.
— Atunci, pregăteşte-te să spui tot, Max Breuer. Ce le-ai făcut tu altora o să-ţi facă ţie alţii... să vedem cât poţi să rezişti!
— O să ne distrăm, zise vesel Micuţul.
Se duse la bucătărie şi umplu o găleată de la chiuvetă.
— Mai întâi o să jucăm jocul cu apa, zise el.
Îl apucă pe Kriminalobersecretär ca pe o păpuşă de paie, îl forţă să se aşeze în genunchi şi-i vârî capul în găleata cu apă. Îl ţinu zdravăn până când, treptat, omul încetă să se mai zba­tă.
Micuţul îl scoase şi aşteptarăm să-şi revină. Începu să vomite pe el şi pe urmă rămase cu ochii plini de sânge ţintă la noi. Francezul se aplecă iute către el şi întrebarea căzu ca o lovitură.
— Cum ai aflat unde suntem?
Nici un răspuns. Repetă întrebarea. Omul închise ochi şi nu scoase o vorbă.
— Cum ai aflat unde suntem?
Francezul îl lovi puternic în pântece, dar se vede că nu calculase bine distanţa, căci dăduse prea tare şi omul leşină din nou.
— Nu prea ai tehnică, zise nemulţumit Legionarul. Încă una din asta şi-o să pice mort înainte să scoţi ceva de la el.
Cu veşnica lui ţigară în colţul gurii, Legionarul se aplecă asupra Kriminalobersecretär-ului şi-i turnă apă rece peste faţă. Ochii în­sângeraţi clipiră şi se deschiseră din nou.
— O.K., zise Legionarul! Aşa mai merge. Acum mă auzi?
Omul răspunse cu un gest slab.
— Cine ţi-a dat ancheta asta? întrebă Legionarul. Te sfătuiesc să vorbeşti, pentru că, deşi nu-mi place să folosesc violenţa, mă tem că răbdarea mea se apropie de limită şi ţi s-a pus deja aceeaşi întrebare de patru ori. Dacă nu-mi răspunzi imediat, va trebui să încep prin a-ţi administra puţin din propriul tău medicament.
Tăcerea se prelungea. Aşteptam cu toţii, întuncaţi, până când în cele din urmă Legionarul oftă.
— Ei bine, cred că va fi o experienţă interesantă pentru tine să te afli o dată pe post de primitor... Micuţule, ţine-i capul drept.
Încet, Legionarul îşi scoase ţigara din gură şi apropie vârful incandescent de nările omului. Se auzi un urlet şi mirosul neplăcut de carne arsă umplu încăperea. Legionarul zâmbi.
— O dată... Imediat mai frigem şi prin alte părţi.
— Are dinţi de aur? întrebă Porta.
— Şi ce dacă are? se repezi Micuţul. Am şi eu dreptul să-i iau la fel ca şi tine!
— Gura! Vă certaţi mai târziu.
Legionarul îi dădu pe amândoi la o parte. Cu o mişcare bruscă şi sigură îi apucă mâna dreaptă şi-i răsuci un deget. Tresării la auzul pocniturii, iar omul urlă din nou şi se prăbuşi pe podea.
— Ei? zise blând Legionarul.
Nici un răspuns. Micuţul înaintă şi-i prinse o mână sub talpa cizmei. Începu să apese încet până când gemetele victimei umplură încăperea. Legionarul îi făcu un semn şi Micuţul îi dădu drumul.
— Ce zici, Herr Breuer?
În cele din urmă, omul nu mai rezistă. Cu o voce slabă, el mur­mură numele unei fete şi o adresă.
— Toate astea vă spun ceva? întrebă Legionarul, întorcându-se către francezi.
Trei dintre ei făcură semne aprobative din cap, privind acuzator către al patrulea.
— Bineînţeles! E fata aia cu care ieşea Jacques. Îi spuneam întruna că nu trebuie să aibă încredere în ea. Acum ştim sigur — şi asta explică multe altele.
Deodată, unul dintre poliţişti izbucni în râs. Micuţul zbieră la el şi începu să-l pocnească cu capul de perete. Bătrânul, care până atunci păstrase o tăcere gravă, înaintă şi-l trase de umăr.
— Pentru Dumnezeu, lasă-l în pace! Să terminăm odată cu toată violenţa asta.
— Toate bune, protestă Porta, dar nu-i putem lăsa aşa, să alerge la cartierul general, nu?
— La dracu! strigă furios Bătrânul. Ce suntem noi, ucigaşi ordinari?
— Nici o grijă, că doar avem de-a face cu nişte sfinţi! izbucni Porta. N-am chef să-mi risc pielea pentru gunoaiele astea ordinare.
Bătrânul părăsi brusc încăperea. Auzirăm uşa din faţă pocnind în urma lui, pe urmă paşii lui coborând scările. Aşteptarăm cu toţii nehotă­râţi, timp de câteva clipe, apoi, la un semn al Legionaru­lui, îl urmarăm cu toţii. Prizonierii rămaseră cu Günther şi cei trei francezi. Abia ajunserăm în stradă, că se auziră focuri de ar­mă. Mă simţeam uşurat că se terminase totul, dar eram bucuros că nu eu, ci Günther rămăsese să tragă în urma noastră.
Ne întâlnirăm cu toţii ceva mai târziu într-un bar de pe Bulevardul Saint-Michel, ca să încheiem cel de-al doilea târg din seara aceea, iar Porta îşi îndesă un maldăr de bancnote în buzunarul din in­teriorul vestonului, fără a se osteni să-şi ascundă satisfacţia.
— Ce s-a întâmplat până la urmă cu prizonierii noştri?
Günther ridică din umeri.
— I-am îndesat într-un dulap. Am încuiat uşa şi-am ieşit. Sunt acolo în siguranţă până la sfârşitul războiului, dacă nu cumva vre­unul mai grăbit n-o să explodeze între timp.
— În ce mă priveşte, zise Bătrânul, m-am săturat până peste cap de soiul ăsta de treburi. De-acum încolo, pe mine să nu mai contaţi.
— Nici pe mine, zise Heide.
Bătrânul era, desigur, afectat de partea etică a lucrurilor. Heide se temea să nu-şi rateze cariera. Porta ridică din umeri.
— Cum vreţi. Nu vă obligă nimeni. Şi cu cât suntem mai puţini, cu atât ne rămâne mai mult. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile... Şi cine le vede la fel, înseamnă că e de partea mea.
O parte dintre noi rămaseră cu francezii, iar restul se întoarseră la cazarmă. Plecară fără mine, căci aveam întâlnire cu Jacqueline în apartamentul ei de pe Avenue Kleber. Era acasă şi mă aştep­ta. Dar era tristă şi cam speriată.
— Toată nebunia asta, şi crimele, îmi spuse ea. E mai rău ca oricând. Nimeni nu mai are încredere în nimeni. Oriunde te duci, auzi numai poveşti cu oameni care sunt împuşcaţi pe stradă ori înjunghiaţi ori strangulaţi fără nici un motiv.
— Nu mai poate dura mult, zisei eu ca s-o liniştesc. Războiul e pe sfârşite. Trupele noastre se retrag pe toate fronturile — chiar şi aici, la Paris, mulţi dintre şefi îşi fac bagajele.
I-am povestit aventura noastră din noaptea trecută, cu afacerile la negru şi împuşcarea prizonierilor. Se înfioră şi scutură din cap cu deznădejde.
— Vezi, ce-ţi spuneam eu? Parcă a înnebunit toată lumea. Chiar şi tu. Să vinzi arme care vor fi folosite împotriva voastră! Arme care te pot ucide chiar pe tine, până la urmă! Ce sens au toate astea? Să ucizi oameni pentru bani, să-i împuşti, să omori aşa, tot timpul; e un asemenea măcel încât vieţile oamenilor nu mai au nici o valoare.
Îmi umplu paharul cu whisky, dispăru puţin în dormitor şi se întoarse îmbrăcată într-un chimono japonez. Se aşeză lângă mine pe canapea.
— Ştii ce-am văzut ieri? Cum unii de-ai voştri au dat foc unui olog pe stradă.
Am ridicat din umeri. Ce puteam să-i răspund, sau ce puteam s-o întreb? Cine mai ştia sau cui îi mai păsa de ce oamenii se omorau între ei?
— Prietenii tăi nu mă plac, continuă ea. Crezi că or să mă ucidă?
— Dumnezeule din ceruri! zisei eu, şocat. De ce naiba să facă asta?
Zâmbi cu tristeţe.
— Ce întrebare prostească! Oamenii nu mai au motive pentru care să ucidă. Pur şi simplu ucid atunci când au chef. Şi ori­cum, s-ar putea ca prietenii tăi să aibă un motiv: tu mă iubeşti şi eu te iubesc, iar oamenii îndrăgostiţi pot fi periculoşi.
Priveam gânditor la corpul ei suplu care se ghicea pe sub mătasea brodată a chimonpului. Avea privirea voalată şi ochii întredeschişi şi ştiam că e uşor ameţită. Râse, îşi ridică picioarele pe canapea şi le întise cât erau de lungi
— Hai să ne îmbătăm. Hai să ne facem criţă... La urma-ur­mei, ce dracu ne mai rămâne de făcut?
Se aplecă brusc şi-mi prinse braţele în jurul gâtului, lipin­du-şi obrazul de al meu.
— Te iubesc, Sven. Ştii asta? Te iubesc... Adăugă, fără nici o legătură: M-au ameninţat pentru că am continuat să te primesc aici.
— Cine te-a ameninţat? zisei eu. Porta şi ai lui?
— Bineînţeles că nu!
— Atunci, cine?
— Oh — îmi apăsă un deget pe buze — nimeni. Nimic. N-a fost decât o glumă cam proastă. Las-o baltă, măcar în seara asta.
— Dar vreau să ştiu...
— Lasă, Sven! Sunt o proastă.
N-o credeam. Ar fi trebuit să mă lămuresc atunci şi acolo, dar ea mă îmbrăţişă, iar chimonoul i se desfăcu şi pe moment am uitat totul.
— Oh, Sven, aş fi vrut să fii francez, zise ea cu glas şoptit. Nu pot să-i sufăr pe nemţi. N-am ce face. Pur şi simplu nu pot să-i sufăr!
— Dar nu m-am născut neamţ, îi amintii eu.
— E totuna. Eşti în armata lor... Tu-i urăşti pe francezi?
— De ce i-aş urâ?
— Dar lupţi împotriva noastră, ce Dumnezeu!
— Nu urăsc pe nimeni în mod special, zisei eu.
Când revenirăm la realitate, afară se întuneca. Jacqueline întinse mâna după ţigări, dar pachetul era gol.
— N-am nici eu, zisei. Mă îmbrac şi ies să caut. Întotdeauna găseşti la bişniţă, dacă ştii unde să cauţi.
— Bine, dar ai grijă. Sări din pat şi plecă goală spre bucătă­rie. Până vii, fac cafeaua. Să nu întârzii, da?
N-am întârziat mult. Ştiam precis unde să caut şi m-am întors cu ţigările în mai puţin de un sfert de oră. La intrare am trecut pe lângă doi tineri, care se holbau cam miraţi la uniforma mea neagră şi s-au strecurat pe lângă mine fără o vorbă. Îi urmării cu privirea dispărând la colţul străzii, în timp ce mă întrebam ce-ar putea căuta pe-acolo la ora aceea din noapte, pe urmă incidentul îmi ieşi cu totul din minte. Urcai treptele câte patru odată, nerăbdător să mă întorc la Jacqueline, să stau lângă ea în pat, să bem cafea şi să fumăm. Uşa de la intrarea în apartament era întredeschisă. Mă gândeam că e deja în pat şi mă aşteaptă. Aveam permisie 48 de ore, puteam petrece liniştiţi împreună toată noaptea, iar în următoa­rele două-trei zile, era aproape sigur că războiul urma să ia sfârşit.
O strigai în timp ce intram în salon.
— M-am întors! Am reuşit să iau cinci pachete de douăzeci de la un puşti, chiar din colţ!
Nici un răspuns.
— Hei, am venit! strigai din nou.
Tot nici un răspuns. Simţii în nări mirosul de ars. Neliniştit, mă îndreptai spre bucătărie. Ca­feaua dăduse în foc, gazul mai ardea încă. Jacqueline zăcea întinsă pe podea. Am ştiut imediat că era moartă. Câteva clipe n-am fost în stare să mă mişc, stăteam acolo, cu ochii ţintă la ea, repetân-du-i numele prosteşte.
Când în cele din urmă găsii curajul s-o privesc, am văzut că avea gâtul tăiat. Nu mai era decât o gaură mare, roşie, din care sângele mai gâlgâia uşor. Faţa ei era deja rece şi înţepenită, obrajii traşi. Pieptul ei era "brăzdat, cu litere mari, de un singur cu­vânt: COLABORAŢIONISTĂ.
Peste o jumătate de oră, după ce înghiţisem o sticlă întreagă de wisky, îmi aprinsei cea de-a zecea ţigară şi închisei uşor uşa apartamentului în urma mea. Mi-am aranjat centura, am controlat cele două revolvere grele şi am bătut încet în uşa portăresei. În cele din urmă apăru, cu o faţă speriată; am apucat-o de gât şi am tras-o spre mine.
— Cine erau băieţii ăia doi care au intrat aici acum 45 de minute?
— Nimeni, domnule soldat!
— Cum adică, nimeni? Răspunde ca lumea, femeie! Ţi-am spus că au fost doi băieţi aici!
— Dar nu ştiu — nu i-am văzut — nu pot să-mi petrec tot timpul urmărindu-i pe toţi cei care intră şi ies...
Era palidă şi tremura de groază. Îmi era până şi mie clar că nu minţea. O împisesem într-un colţ şi ieşii afară, în Avenue Kleber. Pentru prima dată în viaţa mea ştiam cum e să simţi că vrei să ucizi întruna, numai pentru simpla plăcere de a ucide.
În aceeaşi noapte începu Eliberarea. Un copil se întorcea acasă de la cinema. Era târziu şi alergă aproape tot drumul, de teamă că taică-său să nu fie îngrijorat. Dar în timp ce alerga râdea, filmul fusese atât de nostim, că încă îl mai dureau fălcile şi stomacul i se zguduia de hohote.
— Papa! Copilul alergă în sus pe scări şi intră în camera unde tatăl citea. Ştiu c-am întârziat, dar a fost atât de nostim că am mai văzut o dată puţin din film şi pe urmă am alergat tot drumul până acasă!
Tatăl zâmbi, puse deoparte cartea şi începu fără grabă să pre­gătească cina, în timp ce copilul ciripea ca o vrăbiuţă, ţinându-se după el, prea entuziasmat ca să poată sta liniştit la masă.
— Două ouă şi puţin lapte, zise tatăl reuşind să-şi strecoare cuvintele prin avalanşa de vorbe ale copilului. Asta-i o tentaţie spe­cială pentru tine, şi ai şi două felii de pâine nemţească şi o bucăţică de budincă. Ce crezi, îţi ajunge?
— Mai e vorbă! îl linişti copilul. Nu-mi e nici pe jumătate foame ca de obicei. Îl ştii pe Jean, care are tatăl în Rezistenţă? Îmi spunea că dacă ţi-e foame, trebuie să bei multă apă şi să mesteci hâr­tii, şi-ţi trece. Am încercat şi eu azi după-amiază şi a mers, văd că nu-mi mai chiorărie stomacul.
Tatăl îl privi în tăcere în timp ce mânca. Nici el nu mâncase de două zile. Era mai important să hrănească copilul şi poate între timp venea eliberarea, cine ştie? Prin Paris se vorbea că două divizii aliate erau în drum spre oraş.
Copilul continua să sporovăiască.
— Ieri a fost ucis un informator pe Bulevardul Mich. Ai au­zit? Mi-a spus Raoul. Au venit doi tipi cu bicicletele şi l-au împuşcat chiar în mijlocul străzii, cu lume prin jur. Raoul zicea că erau nişte băieţi ca noi, cam de aceeaşi vârstă. Jean voia să ne ducem şi noi astă-seară şi să facem la fel, dar un profesor ne-a citit azi o poveste întreagă despre asemenea lucruri. Zicea că seara trebuie să venim direct acasă şi să nu ne băgăm în nimic. Toţi profesorii se tem teribil de „Boches", ştii?
Dădu la o parte cojile de ou şi luă laptele. Pâinea se topise deja, înghiţită de un stomac tânăr şi flămând, care încă era pe jumătate gol.
— Ştii că sunt singurul băiat din clasă al cărui tată are Crucea de Război cu trei lauri? Ceilalţi sunt teribil de geloşi... Papa, ştii că vin americanii? Toţi „Boches"-ii ăştia în uniforme negre or să fie împuşcaţi în curând. Ieri a fost măturat un bistro întreg. Era plin de „Boches". Raoul zicea că a văzut cum le curge sângele din maţe. Sânge de „Boche". Mamă, ce-aş mai fi vrut şi eu să văd! Mâine am să-ţi perii uniforma, Papa. Trebuie să ţi-o pui când sosesc americanii. Ştii că au mii de tancuri? Crezi că or să treacă cu ele prin tot Parisul? Crezi...
Tatăl se ridică.
— E ora de culcare... Da, da, ştiu că sosesc americanii, dar n-or să fie aici prea curând. O să mai treacă ceva timp, mai avem de aşteptat.
— Când or să sosească? Crezi că vor veni noaptea?
— S-ar putea, zise tatăl. O să vedem mâine dimineaţă când ne sculăm.
Arşiţa nopţii de august era grea şi apăsătoare. Perpelindu-se în pat, copilul auzi cum tatăl său stinge veioza şi se duce în camera lui. Auzi uşa închizându-se. Pe urmă, imediat urmă explozia. Copilul fu smuls din pat şi se trezi lipit de perete. Praful şi bucăţile de cărămidă curgeau pe el. Simţi mirosul de fum şi văzu cum flăcările dansau pe podea.
Scoaseră întâi copilul. Era zgâriat şi speriat, dar nu era prea grav. Mai trecu un timp până-i găsiră pe tată. Dădură la o parte bucăţi de moloz, cărămizi, lemnărie şi geamuri sparte. Omul fu întins pe trotuar şi chiar copilul putu să-şi dea seama că era mort. Din faţa lui nu mai rămăsese nimic altceva decât o masă însângerată.
Copilul fu luat de-acolo, gemând, şi lăsat în grija unor călugăriţe de la o mănăstire aflată în apropiere. Îi dădură un calmant şi fu culcat, dar înainte de a cădea într-un somn agitat, nişte oameni sosiră şi-l întrebară dacă a auzit sau a văzut ceva înainte de explozie. Nu văzuse nimic. Un vecin spunea că trecuse pe-acolo o maşină care încetinise în dreptul clădirii şi un om aruncase ceva prin fe­reastra din faţă a apartamentului. Altcineva spunea că văzuse doi oameni care ieşiseră din umbră. Unii ziceau că erau în uniformă, alţii că erau civili.
Copilul rămase singur pe lume. Mult aşteptaţii lui americani so­siseră, dar prea târziu ca să-l salveze de la tragedia personală. Nu s-a descoperit niciodată cine-l ucisese pe tatăl băiatului, dacă fuseseră nemţi sau francezi, şi nici de ce fusese ucis. Fusese un trădător, descoperit şi lichidat de concetăţenii săi? Sau fusese şi el, ca mulţi alţii, o victimă inocentă a teroriştilor?
Nimeni n-a aflat vreodată. Şi era doar un caz din atâtea sute.

(va urma)