Istorii Uitate (8)

Intre purpura si camasa de forta

Suveranii, din toate timpurile si de pretutindeni, au intrat, in general, in constiinta publica, drept niste personaje ghidate de ratiune si intelepciune, framantate de grija pentru supusii lor si atente la pilda pe care o vor lasa, in istorie – si probabil ca basmele cu imparati albiti de ani si-au pus amprenta in mod definitoriu asupra acestei viziuni.

Nu intotdeauna insa suveranii au fost intelepti si de multe ori chiar nu s-au lasat condusi de ratiune, pentru ca pur si simplu nu aveau asa ceva. Oricat ar parea de ciudat, istoria lumii abunda in exemple de „regi zarghiti”, despre care s-au scris tomuri intregi. Astazi, ne vom opri atentia asupra unora dintre ei, mai putin cunoscuti.

CAROL IX AL FRANTEI

Carol IX a fost fiul mezin al regelui Henric II al Frantei si al Caterinei de Medici. Devenit rege la doar zece ani, el a fost multa vreme o marioneta in mainile mamei sale.

Din cauza unui defect din nastere, parea sa aiba o dara intre nas si buza superioara, ceea ce i-a atras porecla de „regele mucos”. Ca si fratii sai, era adesea zguduit de crize de furie, considerate de medicii moderni drept accese de dementa. Pe masura ce crestea, devenea tot mai puternic dar problemele sale mintale deveneau si ele tot mai accentuate.

Singura care reusea sa-l calmeze, in cursul acelor furii necontrolate de care se temea insasi regina-mama era sora lui mai mica, Margot. Placerea lui de a vedea curgand sange il indemna sa macelareasca animalele salbatice si, cand nu putea vana, sa tortureze animale domestice.

Bolnav de tuberculoza, constient de apropierea mortii, el va avea, pana la sfarsitul vietii, in 1573, accese de dementa care-l transformau intr-o veritabila fiara. Agonia sa a fost cutremuratoare, regele de nici 25 de ani pretinzand ca este inecat de sangele hughenotilor ucisi...

IOANA A CASTILIEI

Numita „Juana la Loca”, regina Ioana a Castiliei (1479-1555) era inca din copilarie cuprinsa de accese de melancolie, care i-au facut pe curteni sa banuiasca, cu indreptatit temei, ca seamana cu bunica ei, Ioana a Portugaliei. Atunci cand a fost casatorita cu Filip cel Frumos al Austriei, cei doi tineri – care nu se mai vazusera niciodata pana atunci si nu-si stiau unul altuia limba – s-au simtit atat de atrasi, unul de celalalt, incat abia terminase preotul slujba maritala ca s-au repezit in dormitoarele regale, spre a da frau liber pasiunii carnale ce-i domina. Ioana isi va iubi toata viata sotul pana la divinizare, desi aventurile lui cu alte femei ii vor accentua crizele depresive care o cuprindeau adesea. Dornica sa atraga iubirea sotului ei, regina a apelat la felurite potiuni magice, puse la dispozitie de magicienii arabi dar totul a fost in zadar, pentru ca afemeiatul Filip a continuat sa o insele cu nonsalanta.

Nimic nu o va opri insa pe Ioana sa il iubeasca si, atunci cand, la doar 28 de ani, regele va muri, prada frigurilor, echilibrul mental fragil al tinerei sale sotii se va rupe de tot. Ea a dispus ca sicriul lui Filip sa fie depus la o manastire de langa Burgos si se spune ca aici venea in fiecare noapte, desfacea capacul si isi imbratisa adoratul sot. Obsesia pentru el a facut-o ca, atunci cand din cauza unei epidemii de ciuma, a trebuit sa plece spre Granada, sa ia sicriul lui Filip cu ea, avand grija sa indeparteze toate femeile din preajma lui. Ioana i-a supravietuit sotului o jumatate de veac, inchisa in castelul Tordesillas si cuprinsa de o melancolie fara sfarsit.

FILIP V AL SPANIEI

Filip V al Spaniei a fost numit „regele inimos” si viata lui a fost dominata pe de o parte de apetitul sexual insatiabil, mostenit de la Bourboni (era nepotul lui Ludovic XIV al Frantei), pe de alta de accesele depresive, care-l faceau sa se retraga, in solitudine, luni intregi.

Avand simptomele unui maniaco-depresiv, se temea de societate si nu avea incredere in nimeni, cu atat mai putin in el. Casatoria cu Elisabeta Farnese de Parma va insemna un nou pas spre nebunie, intrucat dominatoarea regina il va transforma in sclavul ei, prin intermediul sexului.

Retras in camera sa, refuzat de intriganta Elisabeta, regele a inceput sa se planga ca un foc interior ii arde pieptul si poruncea ca perdelele sa fie trase si ziua, de teama ca soarele trimite raze ucigase, direct in inima lui! Ipohondria sa se impletea cu convingerea ca suferintele resimtite sunt pedeapsa divina pentru pacatele sale – simptom clar al maniaco-depresivilor.

Temerile sale erau de-a dreptul absurde: credea, de pilda, ca nu poate merge, fiindca are un picior mai mare si altul mai mic. Apoi, pentru o vreme, s-a crezut transformat in broasca. Isi petrecea zile in sir in pat, refuzand sa-i fie taiate unghiile, barba sau parul. In cele din urma, un infarct i-a adus moartea, in iulie 1746.

ALFONSO VI AL PORTUGALIEI

La doar trei ani, Alfonso VI al Portugaliei va suferi de poliomielita, ramanand pentru toata viata cu o paralizie a piciorului si a mainii drepte. Adept al jocurilor violente in copilarie, la adolescenta distractia lui favorita va fi sa bata strazile Lisabonei, impreuna cu o banda de derbedei, atacandu-i pe cetatenii respectabili. Dupa ce a ajuns rege, comportamentul lui a devenit si mai insolent. De lene, nu mergea la biserica ci prefera ca preotul sa-i citeasca slujba in camera lui, in vreme ce el sforaia sub plapuma...

Atras de femeile de moravuri usoare, nu-si refuza nici placeri care scandalizau Biserica, dand iama prin manastiri si violand calugaritele tinere. Acest obsedat sexual, ajuns pe tronul uneia dintre cele mai mari puteri coloniale a epocii avea si o maniera ciudata de a se imbraca: purta cinci sau sase camasi si trei sau patru palarii, puse una peste alta! Maria Francisca de Savoia, printesa aleasa sa-i fie sotie, si-a dat imediat seama ca nebunia lui Alfonso nu-i vor aduce nimic bun si de aceea s-a aliat cu fratele mezin al regelui, stralucitorul Pedro, reusind sa preia, treptat, puterea si sa-l inchida intr-un castel din Lisabona, apoi sa-l duca in Azore. De teama unui complot menit sa-l puna pe tron, va fi readus in capitala, spre a fi mai bine supravegheat, si aici va muri, obez si dezabuzat, in septembrie 1683.

ERIK XIV AL SUEDIEI

Erik XIV al Suediei (1533-1577) a fost un rege dominat de nebunie inca din tinerete. Extravagant si in acelasi timp dominat de un complex de inferioritate care-l facea sa se simta prost in fata oricui, suveranul scandinav a suspectat toata viata ca nobilimea din tara sa vrea sa-i ia tronul. In plus, alegerea sa, de a se casatori cu o femeie comuna, frumoasa Karin Mansdotter, dupa ce regina Angliei, Elisabeta I, ii refuzase oferta, i-a indignat pe aristocratii suedezi, generand o suspiciune reciproca.

Creierul suveranului era insa tot mai afectat de schizofrenie si Erik s-a transformat intr-un tiran care poruncea uciderea apropiatilor sai pentru o soapta ori pentru un suras, ce ascundeau comploturi sau ironii la adresa sotiei sale. L-a ucis cu mana lui pe Nils Sture, unul dintre cei mai reputati nobili suedezi si a poruncit masacrarea multor nobili din cercul acestuia, fugind apoi intr-o padure, de teama unor dusmani imaginari. In cele din urma, fratii sai, Iohan si Karl l-au deposedat de coroana, inchizandu-l intr-un castel, unde va fi in cele din urma ucis, in februarie 1577, dupa ce i s-a pus arsenic in supa de linte, preparat pe care-l adora.