Abis (24)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


- Şi despre glonţul din spatele americancei?
- A, nu! Asta e secret. Poliţia ne-a spus să nu pomenim despre glonţ nimănui care vizitează Sion-ul. Chiar n-ar fi trebuit să vă spun, dar m-am luat cu vorba.
- Îţi promit să nu vorbesc absolut nimic despre glonţ. Ia te uită, am băut trei cafele cât am stat de vorbă. Cât îţi datorez?
Ea îi spuse cât face. Îi zise că poate să păstreze şi ghidul străzilor din Sion. Când Philip vru să-i dea un bacşiş generos, ea se încruntă.
- E prea mult. Şi m-aţi întrebat despre numele persoanei importante. V-am spus că nu-l ştiu, dartocmai mi-am amintit numele unui personaj foarte nepopular care a supravegheat construcţia vilei şi a staţiei.
- De ce era nepopular?
- Era un bărbat masiv, lipsit complet de maniere. Un englez... iertaţi-mă că spun asta. Sunteţi englez, desigur. M-am gândit eu. Englezii sunt, de obicei, politicoşi, dar omul ăsta era tare bădăran. Le vorbea oamenilor de parcă ar fi fost sclavi.
- Cum Îl chema?
- Craig.
Philip ieşi din restaurant năucit. Îşi aminti un lucru pe care i-l spusese Newman cândva, din experienţa sa de corespondent de presă.
„Philip, când te afli într-un oraş nou şi vrei să afli ceva, nu pune întrebări importante. Amestecă-te, pur şi simplu, cu localnicii... Într-un bar, într-o cafenea. Fă-i să vorbească. Sunt mulţi oameni singuri pe lumea asta care le spun străinilor tot felul de lucruri. Fii un ascultător bun. Dacă o asculţi pe o femeie care te place, vei fi surprins de câte-ţi poate spune uneori..."
Îi părea bine că-şi scosese paltonul căptuşit cu blană înainte să se aşeze la masă, în restaurant. Pe peron Îl lovi aerul glacial. Se deschise o uşă şi chelneriţa fugi spre el.
- V-aţi uitat mănuşile. Puneţi-le, neapărat! Se lasă ceaţa. Altfel, o să vă alegeţi cu degerături. - Mulţumesc. Eşti foarte drăguţă.
Fata fugi înapoi, în restaurant. Philip îşi dădu seama că-i îngheaţă mâinile. Se simţi din nou uluit când se uită spre oraş. O ceaţă albă şi deasă se lăsase peste Valais. Sion-ul se învăluise în nemişcare. În dreapta lui, aşezat deasupra ceţii, stătea ceva care semăna cu un vârf de munte. Cocoţat, probabil, la peste şaizeci de metri mai sus, se vedea ceva care arăta ca un vechi castel. Cât stătu el să privească, vălul de ceaţă se ridică şi acoperi vârful, lăsând la vedere doar clădirea ca un castel, plutind parcă în aer.
Cu valiza în mână, se îndreptă spre ieşire unde aproape se opri, apoi îşi continuă drumul. Apăruseră trei motociclişti îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu vizoarele căştilor coborâte, care se îndreptau spre el provocatori.
- Vrei o fată? strigă unul dintre ei în franceză. Vino cu noi, atunci. O să te-ncălzească ea.
- Mi-e teamă că nu înţeleg ce spuneţi, răspunse Philip în germană. Cei trei mocofani se dădură la o parte şi-l lăsară să treacă pe lângă ei.
Acelaşi bărbat strigă în franceză în urma lui:
- Friţ împuţit!
Philip nu luă în seamă insulta şi ieşi din gară. Începea să se vadă că Sion-ul colcăia de gărzile lui Craig.
Ceaţa se învolbura prin oraş, când apăru şi el cu valiza în mână, căutând un hotel. O simţi mângâindu-i obrajii, ca degetele de gheaţă ale unei fantome, o senzaţie pe care o găsi deosebit de neplăcută. Ici-colo, prin locurile unde se subţia, Philip văzu clădirile.
Această parte a Sion-ului, care se dovedi mai târziu a reprezenta cea mai mare parte din oraş, nu era aşa cum se aşteptase el să fie. Locul caselor vechi era luat de blocuri moderne de beton pentru birouri, faţade de magazine, toate moderne şi plictisitoare. Ieşise din gară direct în Avenue de la Gare şi văzu repede hotelul Touring, o construcţie de beton alb.
Nu mai ezită. Hotelul era aproape de gară, iar ceaţa se îndesea din ce în ce mai mult. În timp ce recepţionerul îi lua datele din paşaport, îşi aruncă privirea în barul cu tejghea circulară de lemn, cu tavan de lemn, cu scaune de lemn la bar, cu scaune şi mese de lemn. „Au mult lemn în Elveţia", se gândi el.

Odată ajuns în camera lui, îşi despachetă valiza parţial, lăsând lenjeria, ca să nu se vadă micul arsenal. Scoase şi două pene de cauciuc pe care le împinse sub uşă, o şmecherie pe care o învăţase de la Marler.
„Hotelurile au întotdeauna oameni care au cheile originale", îi amintise Marler.
Philip îşi pusese paltonul pe umeraş, dar îşi scoase şi jacheta groasă, tip sport. Cei de la hotel erau de părere că oaspeţilor trebuie să le fie cald, iar în cameră era aproape sufocant. Ar fi vrut să coboare şi să mai mănânce un mic dejun, dar Îl răpuse brusc un val de oboseală; plătea acum o noapte neliniştită la Hotel des Bergues şi constanta alertă în care se afla de când se luminase de ziuă... inclusiv faptul că nu se putuse relaxa deloc în prezenţa inspectorului Vincenau.
Îşi aruncă bocancii din picioare, se trânti pe pat şi începu să studieze harta zonei pe care i-o dăduse chelneriţa. Clipind, se forţă să se uite mai bine la cele două drumuri. Începu să vorbească încet, de unul singur. „Nu e nici o problemă atâta timp cât ştii că faci ce trebuie, se gândi el. Drumul spre Col du Lemac şi Kellerhorn, unde se află aşa-zisa staţie meteo, e o adevărată nenorocire. Prea multe zigzaguri... ceea ce înseamnă curbe ale dracului de strânse, probabil străjuite într-o parte de pasul spre eternitate."
Căscă, trase de câteva ori aer, adânc, în piept şi îşi mută atenţia la drumul care ducea la vila pe care şi-o construise Brazii.
„Nici ăsta n-arată mai bine. Dacă chelneriţa n-a greşit când a marcat crucea asta, vila atârnă chiar deasupra gheţarului. Şi mare parte din drumul până acolo e construit tot deasupra gheţarului. Excelent..."
Căscă din nou, îşi scoase Walther-ul din toc, ca să nu-l incomodeze, şi-l vârî sub pernă. Apoi adormi repede, cu harta desfăcută pe el.
Când Paula se sui în expresul de Geneva, în Zurich, alese un compartiment gol de la coada trenului. De acolo,
putea să vadă orice călător care s-ar fi suit în tren după ea. Nu mai apăru nici unul până când trenul plecă din
gară.
Ştiind că expresul nu mai oprea nicăieri până la Berna, cam după o oră se ridică şi băgă un ac mic în partea
valizei de pe plasa pentru bagaje. Astfel, avea să-şi dea seama, la întoarcere, dacă se atinsese cineva de valiză.
Apoi o luă încet de-a lungul trenului, aruncând câte o privire în fiecare compartiment. Trenul era aproape gol.
Cam pe la jumătatea trenului, se uită într-un compartiment şi aproape se opri, dar îşi forţă picioarele să continue
să meargă.
Aparent dormind într-un colţ al compartimentului în care nu mai era nimeni altcineva, se afla Keith Kent. Pe locul de lângă el se odihnea o valiză, aproape de el, atingându-l... ca şi cum ar fi simţit nevoia să fie sigur că nimeni n-o va examina în timp ce el doarme.
Trecând pe lângă alte compartimente, văzu că mai sunt şi alţi călători în tren. Un palton împăturit pe un loc, genţi în plasele pentru bagaje, cărţi lăsate pe locuri. I-ar fi plăcut să vadă ce citesc, dar riscul ca posesorul cărţii să se întoarcă era prea mare.
Ajunse la vagonul restaurant şi se opri. Văzu prin geamul uşii că era aproape plin. Chelnerii serveau masa. Se hotărî să se întoarcă în compartimentul ei - ar fi fost prea bătător la ochi să traverseze vagonul restaurant.
Ajunsă în compartiment, se aşeză pe locul ei şi îşi reaminti să se uite pe geam la fiecare din cele câteva opriri ale trenului până la Geneva. Prezenţa lui Kent în tren o nedumerea. Ca el să n-o vadă, trebuia să se dea jos din tren ultima, în cazul în care mergea şi el până la Geneva... după ce-l va fi văzut de la fereastra ei că a coborât.
Sosind, în cele din urmă, la Cornavin, Îl privi pe Kent dându-se jos din tren, cu o valiză în mână. Îşi puse repede paltonul şi mănuşile şi se grăbi să coboare şi ea, cu propria valiză în mână. În faţa gării, îi spuse unui şofer de taxi s-o ducă la un mic hotel de lângă Cornavin, unde mai stătuse o dată.
Nu se gândi nici o clipă că Philip putea petrece aceeaşi noapte la Hotel des Bergues. După cină, împrumută un mers al trenurilor de la recepţie şi se uită la expresul de Milano de a doua zi, de dimineaţă, care oprea la Sion. Nu realiză nici de această dată că alesese următorul expres după cel în care planificase Philip să se suie. Se dezbrăcă, făcu un duş şi se afundă în pat unde adormi de îndată. Dimineaţa se trezi brusc şi îşi aminti visul pe care Îl avusese. Năluca, o siluetă neclară, o urmărea. Ea fugea, el aproape o prinsese, când se trezi.
Mîncă un mic dejun englezesc1, fără să uite sfatul lui Newman.
„Când eşti în misiune, mănânci într-o fugă. Mănâncă oriunde ai ocazia... pentru că nu ştii niciodată unde şi când va mai fi o altă masă..."

1 Mic dejun substanţial, constând în ouă, şuncă, pâine prăjită şi cereale, (n.tr.)

Se întoarse la Cornavin cu taxiul când expresul intră în gară şi se sui în el. Tocmai se făcea comodă în compartimetul gol de clasa întâi, când cineva alerga pe lângă tren, ca să urce. Keith Kent.
Când, mai târziu, expresul intră în Valais, Paula avu aceeaşi reacţie ca şi Philip. Se uită pe geam cu o senzaţie din ce în ce mai acută de fascinaţie şi groază.
Se simţea ca şi cum ar fi intrat într-un iad alb. Văzu munţii acoperiţi cu zăpadă ivindu-se lângă tren când trecu prin Martigny, văile, cascadele îngheţate, câmpia îngropată în zăpadă, străjuită de munţi mari în ambele părţi şi lipsită de viaţă.
„Va trebui să-mi mai cumpăr câteva pulovere la Sion", se gândi ea.
îşi adusese cu ea un trenci îmblănit, cu glugă, pe care şi-o putea trage pe cap, dar când deschise pentru o clipă fereastra, compartimentul bine încălzit se răci ca gheaţa în câteva secunde. Trânti geamul, închizându-l la loc. Se uita pe fereastră şi încerca să pună la punct un plan de a-l localiza pe Philip. Acum era sigură că el luase un expres mai de dimineaţă. La datorie, Philip se scula foarte de dimineaţă. Apoi îi veni o idee.
Era preocupată de cum se va da jos din tren la Sion, în cazul în care cobora şi Kent. Oprirea nu era decât de un minut. La difuzorul din compartiment, vocea unui bărbat o anunţă că se apropiau de Sion. Se ridică, văzu pe fereastră aerodromul, apoi totul fu înghiţit de o ceaţă albă, deasă ca bumbacul.
„Încântător, gândi ea. Tocmai de ce aveam nevoie. Nu cred..."
Când uşa automată se deschise, la capătul vagonului, Paula coborî pe peron şi se opri. Mult mai încolo, Kent coborâse deja şi se grăbea spre ieşire.
„Asta înseamnă să ai un pic de noroc, îşi zise ea. Acum, am nevoie de o listă cu hotelurile din locul ăsta."
Văzu restaurantul, intră, se aşeză după ce-şi scoase paltonul şi-i comandă o cafea aceleiaşi chelneriţe care Îl servise pe Philip mai devreme.
- Aveţi cumva, vă rog, o listă a hotelurilor din Sion? întrebă ea. - Vă pot da o broşură.
Chelneriţa dispăru în fugă, se întoarse cu o broşură, i-o dădu Paulei şi plecă. Îi prefera pe bărbaţi ca clienţi, mai
ales dacă erau singuri. După părerea ei, femeile puteau fi drăguţe, dar puteau fi şi foarte incomode.
Paula studie broşura în timp ce-şi bău cafeaua. Conţinea un ghid al străzilor, o hartă a împrejurimilor, o listă cu
hotelurile, însemnate fiecare cu câte o literă care era reprodusă pe hartă. Numără hotelurile.
„O, Doamne, gândi ea. Douăzeci şi două. Aşa că termină-ţi cafeaua şi să mergem. Fir-ar să fie de ceaţă."
Ieşi din gară cu valiza în mână şi găsi un hotel nu departe de gară. Avea deja un scenariu în cap când intră şi îi
spuse recepţionerului:
- Îl caut pe un prieten, Philip Cardon. Se află într-unul din hotelurile din Sion, dar nu ştiu care. Problema e că
mama lui e foarte grav bolnavă la Londra şi trebuie să-i spun şi lui. Stă cumva aici? Philip Cardon. Să vă spun pe
litere?
- Mă tem că aici nu stă nimeni cu acest nume.
Se târî mai departe prin ceaţa care îi îngheţa faţa, deşi îşi trăsese gluga mult pe ochi. Găsi Sion-ul posomorât, iar clădirile plictisitoare. Poate din cauză că nu se mai vedea nimeni prin preajmă, iar ceaţa crea o atmosferă apăsătoare.
Intră într-un hotel mai mic. La recepţie stătea un bărbat. Purta o vestă ponosită, deschisă peste burtă, şi o cămaşă neîncheiată la gât, care avea nevoie să fie dusă la spălătorie. Avea părul gras, la fel şi pielea. Paula îşi recită povestea.
- Nu mă prosti pe mine. Se uită pofticios la ea. Ţi-ai pierdut prietenul, nu-i aşa? Să-ţi zic dacă-i aici? Registrele hotelurilor sunt confidenţiale, aşa că asta e.
Cu o figură imobilă, Paula scoase o bancnotă de zece franci din poşetă şi o ţinu între degete. Ochii lui mici străluciră. Paulei îi trecu prin minte c-o să-şi lingă buzele. El întinse o mână, înşfacă bancnota şi o făcu să dispară într-o clipită.
- În regulă. Nu-i aici. Îţi arăt registrul...
- Să nu-i cheltui pe toţi deodată, i-o trânti ea şi ieşi.

Tot cu valiza în mână, se plimbă alene în josul străzii, când auzi o motocicletă apropiindu-se. Bărbatul de pe motocicletă, îmbrăcat în haine de piele neagră, opri lângă ea.
- Tocmai ai venit? o întrebă el în franceză cu o voce dogită. Cu afaceri sau în vacanţă?
- Tocmai plecam.
El mai zise ceva, dar ea nu-l mai auzi şi acesta dispăru pe motocicleta lui în ceaţă. „Locul ăsta începe să mă scoată din sărite", se gândi ea când văzu un magazin de haine. Intră şi nu-i trebui mult ca să-şi cumpere două pulovere pe gât, unul alb şi unul albastru pal.
„În curând o să le port pe amândouă în acelaşi timp", îşi zise. Apoi plecă mai departe, verificând hotel după
hotel.
Deodată văzu unul pe care uitase să-l însemne pe hartă. Hotelul Touring. Trase adânc aer în piept, intră şi se duse la recepţie.
- Paula!
Se întoarse. Philip tocmai coborâse în hol. Fugi spre ea. Ea dădu drumul valizei şi pungii în care avea puloverele. Philip o luă în braţe.
- Doamne, cât mă bucur că te văd!
- Poţi s-o spui şi pentru mine. Asta e al zecelea hotel, îşi ascunse capul la pieptul lui şi izbucni în lacrimi.
Philip îi duse valiza Paulei sus, în camera ei, după ce se semnă în registru. Se pregătea s-o lase singură, când ea Îl
opri.
- Nu pleca. Nu-mi ia decât câteva minute să despachetez, aşa că aşază-te acolo. - Eşti frântă de oboseală, ai nevoie de odihnă.
- Am nevoie de un coniac tare la bar...
El o privi fix. Vocea Paulei se schimbase, redevenise puternică, normală. O privi neîncrezător, în timp ce ea despacheta repede. Se opri după ce-şi aranjă toate hainele.
- Da, zise ea, ştiu unde să le-ascund.
- Ce să ascunzi?
- Echipamentul de călătorie oarecum mortal; m-a aprovizionat Marler.
- înţeleg. Pe-al meu l-am ascuns sub lenjerie, în valiza pe care am lăsat-o deschisă şi la vedere. Oricine va răscoli prin camera mea va căuta o ascunzătoare obscură.
- Bună idee. Bănuiesc că n-ai avut timp să descoperi ceva interesant. - Vei fi surprinsă.
- Atunci, surprinde-mă.
Philip îi spuse ce aflase de la chelneriţa din restaurantul gării. În timp ce el vorbea, ea îşi scoase micul arsenal şi
puse totul în punga pe care i-o dăduseră la magazinul de haine. Apoi puse ambele pulovere groase, cu grijă, la
loc şi aşeză punga pe un scăunel, lângă pat. Se mişca repede, dar eficient, însă totul îi luă câteva minute până ce
se declară satisfăcută. Cam atunci termină şi Philip de povestit. Paula se rezemă de pat şi îşi încrucişă mâinile pe
piept.
- Deci ideea ta e să aşteptăm până când se ridică ceaţa, înainte să explorăm Col du Lemac, Kellerhorn-ul şi această extrem de suspectă staţie meteo?
- Da. Putem să închiriem un vehicul cu lanţuri dintr-un loc pe unde-am trecut eu înainte să vin aici.
- Mergem acum acolo. Ea îşi îmbrăcă paltonul peste hanorac. Pe dedesubt mai avea o bluză şi sub bluză două veste, plus pantaloni. Arată-mi harta şi ruta.
Philip scoase harta, o întinse pe pat şi îi arătă ruta, urmărind-o cu degetul. Ea se aplecă peste hartă, memoră detaliile, apoi se ridică.
- Hai s-o luăm din loc, Philip.
- Ar fi mai bine dac-am închiria vehiculul mai târziu.
- În cazul ăsta, nu putem să plecăm acum spre Kellerhorn. - De ce nu? Ceaţa...
- Ceaţa ne-ar acoperi plecarea din Sion. Cine şi-ar închipui că ne aventurăm pe Kellerhorn pe o vreme ca asta? Dacă Brazii - pentru că, din câte mi-ai spus, sunt sigură că e Brazii - ajunge aici cu avionul mai târziu, azi, acţiunea ar putea începe destul de devreme.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse el, ridicându-se şi punându-şi paltonul şi fularul pe care şi le luase când plecase din cameră ca să iasă la o plimbare.
- S-ar putea să nu am dreptate. Nu e decât un singur mod de a afla. - Ce ţi-ai băgat în geantă?
- Ouă de paşti... În caz că ne întâlnim cu persoane mai puţin prietenoase. - Ce faci cu coniacul?
- Nu se bea când conduci. Nu-mi mai trebuie. Şi îmi pare rău că m-am făcut de râs la sosire.
- A fost o reacţie normală. Ceea ce mă uimeşte este metamorfoza ta de când am ajuns în cameră.
- Bateria de rezervă. Mă întreb cum se descurcă Tweed şi ceilalţi în Zurich, medita ea cu voce tare când ieşeau din cameră.

Fără să ia în seamă protestele lui Newman, Tweed ieşi singur din Schweizerhof în toiul nopţii. Nu mai ningea şi, în drum spre sediul central al poliţiei după o lungă conversaţie telefonică cu Beck, privi prin scuar. Newman se dusese la toaletă şi nu auzise telefonul.
Era o noapte aspră, dar aerul Îl răcori. Într-un colţ, văzu un bărbat care stătea, fără să facă nimic, şi care îi aruncă o privire. Tweed îi făcu cu mâna. Din reflex, bărbatul îşi ridică şi el mâna pe jumătate ca să-i răspundă la salut, apoi o coborî repede.
„Nebunii naibii, îşi spuse Tweed. Amatori."
Beck Îl aştepta în camera lui, cu draperiile trase peste fereastra de unde se vedea râul Limmat. Tweed îşi scoase paltonul, în timp ce Beck termina de vorbit la telefon.
- A mers, spuse el după ce aşeză receptorul în furcă. Prietenul meu, inspectorul Vincenau, se mişcă cu viteza fulgerului. A instalat deja trupe paramilitare pe aeroportul din Geneva. Oamenii erau îmbrăcaţi în salopetele tehnicienilor de întreţinere când s-au apropiat de cel de-al doilea avion pe care Îl foloseşte Brazii, cel cu numele lui lipit pe tot fuzelajul. Avionul alb aşteaptă la Kloten.
- Am avut noroc că tu ştiai de cel de-al doilea avion care aştepta la Geneva, comentă Tweed. Acum e şi el la Kloten?
- Da, cred că Brazii Îl lăsase la Geneva, să aştepte, în cazul în care ar fi avut nevoie să fugă cu el.
- Există vreo şansă ca Brazii să audă despre ceea ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea avion al său?
- Nici o şansă. Vincenau se pricepe de minune la operaţiunile de acoperire. Echipajul avionului a fost arestat şi dus într-un loc secret de unde nu poate lua legătura cu nimeni.
- Aş face bine să-l sun pe Jim Corcoran, şeful securităţii de la Heathrow, ca să-l pun în temă. Pot să folosesc telefonul tău?
- Ăla-i cel mai sigur...
Beck zâmbi amuzat, privindu-l pe Tweed cum formează numărul lui Corcoran din memorie. Aşa cum sperase şi Tweed, Corcoran era în biroul său. Alt om care lucra peste noapte. Tweed vorbi repede:
- O să-l ai ascuns şi pregătit pentru mai târziu? încheie el. Corcoran Îl asigură că o să se ocupe personal de această chestiune.
Tweed puse receptorul jos, iar Beck deschise interfonul, ca să-l cheme la el pe un anumit Joinvin.
- E foarte inteligent. Dacă ţi-l dau ca escortă, n-o să te vadă nimeni la Kloten. Îi prezentă un bărbat înalt, bine făcut, care arăta de parcă ar fi fost majordom la o familie simandicoasă. Joinvin ştie deja ce are de făcut. Am vorbit cu el după telefonul tău... aşa cifrat cum a fost, te-am înţeles.
- Atunci, ce mai aştept? întrebă Tweed, ridicându-se.
- Bon voyage, spuse Beck.

Trei ore mai târziu, un bărbat pe nume Tweed, cu ochelari cu ramă de baga la ochi şi cu faţa acoperită aproape în întregime de un fular, sosi la Kloten. Maşina de poliţie în care călătorea era escortată de motociclişti şi circula cu sirena urlând şi cu girofarul în funcţiune. Nici o altă sosire n-ar fi putut fi mai publică.
însoţit de un Joinvin îmbrăcat în uniformă de poliţie, bărbatul merse direct la poarta de plecare, fără să mai treacă pe la controlul paşapoartelor şi pe la vamă. Joinvin stătu cu el în timp ce ceilalţi pasageri ai primului zbor spre Londra se uitau la ei plini de curiozitate. Vreun VIP, fără îndoială.
Joinvin Îl însoţi până la scara avionului, când fu chemată clasa de afaceri. Biletul lui fusese cumpărat cu mult mai devreme de un bărbat în haine civile. Când intră în aeroport, un bărbat slab şi alb la faţă observă spectacolul, apoi se duse în grabă la un telefon.
- Tweed tocmai se suie în avionul de Londra, îi raportă el lui Brazii. Sunt nervoşi ca nişte pisoi... are o escortă de poliţişti. Tot tacâmul.
- Mulţumesc.
În camera lui de la Baur-en-Viile, Brazii se lăsă pe spate şi le zâmbi, lui Luigi şi lui Jose.
- Veşti bune. Tweed se întoarce la Londra. Aşa că ducă-se învârtindu-se din ograda mea o dată pentru totdeauna. Îşi ridică privirea când intră Eve, fără să bată, ca de obicei. N-ai somn?
- Se întâmplă prea multe. Ce se întâmplă? întrebă ea obraznică, trântindu-se într-un fotoliu din faţa biroului lui. - Tweed a plecat. S-a suit de curând în primul avion spre Heathrow. A spus la revedere Zurich-ului şi Elveţiei. - Şi ceilalţi? întrebă ea în mod subtil. Newman, Paula Grey şi Philip Cardon? Ca să nu mai spun de cei doi pe care nu i-aţi identificat.
- Nu suntem siguri, îi replică Jose. Trupele noastre din gara principală au fost ridicate de oamenii lui Beck. A
fost o razie, căutau droguri. O situaţie cât se poate de nefericită. I-au luat pe-ai noştri, pentru că i-au găsit
înarmaţi.
- Ghinion, comentă Eve fără entuziasm.
- Eve, i se adresă Brazii, te las pe tine şefă aici până mă întorc eu. Mă întorc la Zurich pentru o scurtă vizită. Când plecăm, poţi să vii cu mine.
- Unde să plecăm?
- O să afli după ce o să mă hotărăsc, darm-am hotărât să plec puţin mai târziu. Mai întâi, vreau să iau micul
dejun.
- Eu de cine mă ocup? întrebă ea.
- Eşti agresivă.
- Ba nu sunt. Dar, dacă sunt şefă, vreau să ştiu cine sunt oamenii mei. Mi s-a părut o întrebare limpede, continuă ea în maniera ei obişnuită, plină de forţă.
- Karl, Gunnar şi Francois. Vreau să supraveghezi atât Schweizer-hof-ul, cât şi Gotthard-ul. - Acum, când s-ar putea să nu mai fie nimeni în ele?
- Vreau să fiu sigur pe pariurile mele.
- Călătorie plăcută în Xanadu1.
Ieşi din cameră ca un vârtej, dar închise uşa încet după ea şi se întoarse în camera ei. - Razie după droguri! Aiurea! zise ea tare în spatele uşii închise.
îşi aprinse o ţigară, îşi turnă un pahar mare cu votcă şi se aşeză ca să se gândească. Apoi Îl sună pe Brazii pe firul intern.
- Eve la telefon. Ce faci cu Igor?
- O să vină cu mine.
- Voiam să verific.
„Ei bine, ăsta e un punct câştigat, hotărî ea. Nu trebuie să mai am grijă şi de câinele ăla blestemat." Rămase din nou pe gânduri. Philip
Un loc idilic, exotic sau luxos (n.tr.).
Cardon, împreună cu care petrecuse câtva timp, nu ocupa nici un loc printre gândurile ei. Deci Brazii se întoarce la Zurich... asta înseamnă că Bob Newman n-o să fie cu mult în urma lui.

Philip conducea prin ceaţă, cu Paula pe scaunul din dreapta. Avea cu el un sac de pânză care se putea pune pe umăr. Paula îi indica drumul cu harta pe genunchi, dându-i instrucţiuni când să vireze.
- De ce nu te-ai dus să-l vezi pe Anton Marchat când ai ajuns? Îl chestionă ea. Archie spunea că e foarte important, şi tu aveai adresa.
- L-am lăsat deoparte intenţionat. O să încercăm să-l găsim mai târziu... după ce se întunecă. Sunt prea mulţi motociclişti care dau târcoale... dau târcoale...
- Genevezii le spun Bombardierele de Piele, remarcă ea.
- Bine. Sunt prea multe Bombardiere de Piele pe şosea. După ce se întunecă, o să avem mai multe şanse să nu mai dăm de ei. Trebuie să-l protejăm pe Marchat cât de mult putem.
Lăsară Sion-ul în urmă şi începură ascensiunea sinuoasă spre Kellerhorn. Brusc, ieşiră din ceaţă, lăsând-o sub ei
ca un văl alb, ca o mare pe care plutea, ciudată, construcţia care semăna cu un castel. Apoi începură cu adevărat
să urce, iar drumul deveni atât de îngust, încât cu greu ar fi trecut două maşini, în siguranţă, una pe lângă
cealaltă.
Roţile maşinii făceau faţă ferm porţiunilor de gheaţă de pe şosea, spre uşurarea nerostită a lui Philip. În partea lui, un abis abrupt cobora până în valea îndepărtată. În partea Paulei, peretele muntelui urca abrupt pe verticală. Paula era atât de aproape de el, încât simţea că o sufocă, dar îşi aminti că era mai bine decât să se uite în jos, în abis, fără nici o barieră care să-i menţină pe drumul ăsta diabolic.
Un risc în plus era felul cum se unduia şoseaua după curbele periculoase. Philip aştepta tot timpul să întâlnească ceva coborând pe drum, dar până acum nu dăduse de nimic. Panta devenea din ce în ce mai înclinată. Îşi concentra întreaga atenţie la condus.
Paula nu mai trebuia să-l ghideze şi se uită peste el la valea care se vedea în depărtare. Ieşise soarele, ceaţa se dizolvase, iar minusculul Sion semăna cu o hartă rutieră. Erau foarte sus acum, şi Philip trebuia să rotească volanul, ca să treacă de fiecare curbă strânsă. După ce apăruse
soarele, putea şi el să urmărească suprafaţa drumului. Zăpada se topea, scoţând la vedere gheaţa pe care o ascundea sub ea. Ajunse la o grotă mare, în peretele de stâncă, şi intră în ea.
- Mulţumesc lui Dumnezeu, zise Paula. E timpul să ne odihnim. De ce să nu trec eu la volan? - încă nu. I-am prins gustul. Hai să ne dăm jos. Am chef de una dintre rarele mele ţigări.
- Poţi să-mi dai şi mie una, zise ea, ieşind din maşină şi dezmorţindu-şi picioarele.
- Tu nu fumezi.
- Doar ocazional. Am fumat când am fost la pension, ca să ţin pasul cu celelalte fete. Luă ţigara pe care i-o oferi el, se înclină, ca el să i-o poată aprinde, trase cu grijă un fum şi îşi desfăcu braţele. Ce privelişte spectaculoasă... Tăcu. Unde te duci?
- Mă uit doar, îi strigă el peste umăr.
- Ai lăsat motorul mergând.
- Vrei să rămânem în pană aici, sus?
Philip se dusese în fundul marii grote, unde găsi o deschizătură îngustă în stâncă. Trecu prin ea şi descoperi o vale strâmtă şerpuind prin munte. Cascada din interiorul grotei era îngheţată şi strălucea în lumina soarelui. La intervale dese, din gheaţă ieşeau roci de pe care se topea zăpada. Philip arătă cu degetul în sus.
- Iată vârful Kellerhorn-ului. Şi iată aşa-zisa staţie meteo.
Paula rămase fascinată şi privi peste râpă. Nu departe, deasupra locului unde se aflau ei, se înghesuiau unele în altele câteva clădiri din beton alb, cu un etaj. O pădure de antene se ridica pe acoperişul plat al uneia dintre clădiri, care înconjura o structură conică, asemeni unui turn, redută ce se ridica în mijlocul lor.
Philip scosese binoclul de mare putere pe care i-l dăduse Marler şi studia clădirile, când, deodată, înţepeni. Apăsă binoclul mai tare pe ochi.
- Vezi ce se întâmplă cu turnul acela? întrebă el. Se ridică, iar din el iese un fel de tijă. Tija e flexibilă, se învârte şi se înclină în diverse unghiuri.
- O văd. Ce poate fi?
- Tija revine la poziţia iniţială, verticală, îi relată Philip. Acum dispare la loc în turn. Dacă asta e o staţie meteo, mătuşa mea e un hering.
- Nu ştiam că ai ca mătuşă un hering, comentă Paula, ca să mai atenueze tensiunea. Philip puse binoclul înapoi în buzunar. Îşi ridică privirea deasupra râpei.
- Ştii ceva? Cu încălţăminte adecvată, ai putea să te caţeri în râpa aceea şi să te apropii de clădiri fără să te vadă nimeni.
- Cred că am fost reperaţi de un paznic de sus.
- Eu n-am văzut nimic. Probabil, e imaginaţia ta.
Se strecură repede înapoi în grotă, după Paula. Ea se întoarse la maşină şi se sui pe locul pasagerului. De îndată ce Philip trecu la volan, îi spuse:
- Eu tot mai cred că ne-a văzut un paznic.
- Imagin...
- Dacă mai zici imaginaţie, îţi ard una.
- Nu când conduc. Zâmbi. Mergem mai sus. Bagă mâna în buzunarul meu dinspre tine... o să găseşti un aparat de fotografiat, unul micuţ. Când o să avem o imagine mai bună a locului, fă poze. Aparatul lucrează repede. Faci o poză, apeşi pe butonul de sus... şi gata. Mecanismul derulează filmul automat, aşa că în următoarea clipă poţi să faci alta. Foloseşte tot filmul.
- O să fac tot posibilul.
Paulei i se păru că Philip conduce mai repede. Nu era periculos, dar, după ce văzuse obiectivul, el se aprinsese. Drumul avea turnante fără vizibilitate, iar Philip conducea suficient de repede ca s-o facă pe Paula să se agaţe de mânerul din dreapta ei. Urcau, şi urcau, şi urcau. „Nici un semn că Philip ar trece printr-o criză emoţională", se gândea ea. Tweed ştia ce face.
începuse să se întrebe când o să ajungă în vârf, când Philip ocoli un alt afloriment, încetini şi trase maşina pe un mic platou, unde opri la adăpostul unei creste ca un tanc, desprinse din munte. Staţia meteo era la mai puţin de jumătate de kilometru depărtare.
Paula se uita prin dispozitivul de vizare al aparatului şi făcea poză după poză. Philip îşi scoase din nou binoclul, Îl focaliză pe clădiri şi Îl ridică uşor până ce avu în obiectiv enormul vârf.
- După cum ţi-am spus, poţi să-ţi dai seama de ce i se spune Kellerhorn, îi spuse Paula care făcea poze în continuare.
- Sigur că-mi dau seama.
Vârful avea forma unui gigantic cap de mistreţ. Arăta incredibil de sinistru, acoperit cu un strat de gheaţă şi zăpadă care se topea. Ceea ce Îl interesa pe Philip era panta oblică ce cobora abrupt de pe vârf spre staţia meteo. Bolovani enormi şi roci argiloase străpungeau zăpada, ca nişte boturi de rechini. Panta nu prezenta deloc siguranţă. Văzu şi râpa pe care o observaseră sub grota din stâncă urcând în continuarea pantei.
- Uită-te la casele acelea vechi şi ciudate din interiorul perimetrului, comentă Paula. Parc-ar fi un sat vechi.
Philip focaliză imaginea pe case. Construite, de mult, din lemn, casele aveau toate obloanele închise. Acoperişurile de şindrilă păreau reînnoite. „Foarte curios", gândi el.
- Gardul ăla de sârmă care înconjoară tot calabalâcul ăsta are, probabil, peste trei metri, spuse el, examinându-l prin binoclu. Deasupra are un fir de alarmă prevăzut la intervale cu senzori. Ai crede că păzesc Fort Knox.
- Nu mai am film, Îl informă Paula. Să sperăm că mai avem timp.
- Nu se vede nici un paznic, îi spuse el.
- Asta mă îngrijorează.
Începură să coboare. Soarele dispăruse, mascat de o armată de nori negri ce se strângeau cu rapiditate dispre vest. Paula deschisese fermoarul genţii. Se apropiau de grota aceea mare din stâncă, unde se opriseră când urcaseră spre vârf.
Curba pe care trebuia s-o ia Philip până să ajungă acolo era una dintre cele mai sălbatice şi mai înspăimântătoare de pe tot drumul acela de munte. Philip văzu gheaţă şi încetini cât putu de mult. Sub ei, Sionul, toată câmpia, totul dispăruse. Continuă să meargă cu viteză redusă, maşina târându-se ca un melc spre grotă.
- Fii atent! strigă Paula.

Cu ambele mâini pe volan, Philip nu putea să reacţioneze. Aruncă o privire în stânga lui şi văzu trei
Bombardiere de Piele în grotă. Unul avea un pistol-mitralieră în mână, pe care Îl ridică pregătindu-se să tragă.
Paula aruncă grenada pe care o scosese din geantă. Grenada ateriză aproape la picioarele celor trei.
Urmă o explozie înfiorătoare. Toţi cei trei bărbaţi se răsuciră în aer, se izbiră de peretele de stâncă şi rămaseră
nemişcaţi, întinşi pe jos. Philip îşi dădu seama că transpira. Se uită la Paula înainte să se dea jos.
- Ai bănuit ceva.
- Da. Nu se vedea nici un paznic. Când am fost aici mai devreme, tu ai spus că râpa poate fi escaladată. Aşa că m-
am gândit la posibilitatea coborârii ei... iar ăsta e un loc ideal pentru o ambuscadă.
- Trebuie să scap de cadavrele alea. Vor fi o dovadă moartă când vor fi descoperite. Şi nu mă joc cu cuvintele. - N-am chef de glumă. Poate mai trăiesc...
- Mă îndoiesc. În grota aceea închisă - cu pereţi stâncoşi - schijele de grenadă sunt ucigătoare. - Te rog să verifici.
- Bine.
Verifică frânele, o lăsă pe Paula singură şi intră în grotă. Le verifică pulsurile celor trei bărbaţi. La doi dintre ei, carotida era imobilă. Cel de-al treilea mai avea un puls slab. Dacă şi-ar reveni, ar povesti ce s-a întâmplat. Apucă primul cadavru de picioare, Îl trase până în spatele maşinii, la marginea prăpastiei, şi se uită în jos. Un abis fără fund, care cobora, probabil, sute de metri. Rostogoli cadavrul în abis. Acesta se învârti în aer şi dispăru.
Se întoarse să ia al doilea cadavru, de care se descotorosi la fel ca de primul. Paula se uita în altă parte. Apoi Îl luă şi pe bărbatul care mai respira, Îl târî până la marginea prăpastiei şi îi dădu drumul să cadă.
- Aşa cum am crezut, minţi el când se urcă la volan. Toţi erau morţi.
- Atunci ai făcut ce trebuia să faci.
Nu se mai auzi nici un cuvânt pe tot drumul până în Sion.
Avionul Lear, cu fuzelajul acoperit aproape în întregime de numele lui Brazii scris cu majuscule, survola Franţa şi urma în curând să treacă marea înainte să aterizeze pe Heathrow.
Tweed îşi petrecu mare parte din timp pălăvrăgind cu pilotul şi cu copilotul, în cabina lor. Descoperise că amândoi zburaseră cândva cu Swiss Air Force. Operatorul radio se învârti în scaun ca să vorbească cu Tweed pentru a cincea oară. Vorbi în engleză din respect pentru gazda lui.
- Se formează o adevărată furtună de rapoarte. Se petrece ceva ciudat la Moscova. Se zvoneşte că preşedintele a demisionat din motive de sănătate. Se zvoneşte că un anumit general Marov aduce divizii armate în oraş. Se zvoneşte că frontierele Rusiei au fost închise.
- Seamănă destul de mult cu ceea ce mă aşteptam, replică Tweed.
- Avem un mesaj personal de la şeful poliţiei, Arthur Beck, pentru dumneavoastră. Nu l-am înţeles prima oară şi i-am rugat să-l mai repete o dată. Beck spune că originea zvonurilor e la Zurich.
- Iarăşi e aşa cum m-am aşteptat. Mulţumesc.
Avionul cobora cu repeziciune. Pilotul se întoarse către Tweed. - Vom ateriza în scurt timp, domnule.
- Vă sunt foarte recunoscător. Ştiţi că acest avion şi echipajul său trebuie să fie la dispoziţia mea după ce aterizăm?
- Da, domnule. Speraţi să zburaţi din nou în curând?
- Cât se poate de curând. Acum mă voi întoarce la locul meu.
Cel care se cufundă în fotoliul luxos şi îşi legă centura de siguranţă era un Tweed foarte satisfăcut. Avea să sosească la Londra cu trei ore înainte de primul zbor planificat.
Beck era furios. Stătea în cabinetul său, holbându-se la foile de hârtie pe care le scosese din teleimprimator, cu rapoarte ale agenţiilor internaţionale de ştiri. Moscova... Moscova... Moscova... Îşi ridică privirea şi se uită la Joinvin, care tocmai intrase în încăpere. Flutură maldărul de hârtii.
- Ştim că toate astea vin din zvonurile pe care Brazii le răspândeşte de aici... din Zurich. Ai aflat de unde?
- Nu, domnule. Maşinile radar sunt pe teren şi încearcă să detecteze sursa transmisiilor radio, dar avem o problemă.
- Ştiu că avem o problemă. Detectarea sursei.
- Ceea ce voiam să spun, domnule, e faptul că se pare că Brazii foloseşte un fel de vehicule care ne bruiază maşinile radar.
- Foloseşte şi echipament de bruiere! Hai să recunoaştem... omul ăsta e un geniu în organizare. Cum îi dăm de
cap?
- Am găsit o maşină despre care ştim că foloseşte aparatură de bruiere, lângă lacul de la marginea
Bahnhofstrasse. Problema e că nu avem autorizaţie să controlăm un vehicul particular. Eu am o idee.
- Care?
- O să fac o listă cu oamenii care s-au plâns că radiourile lor au fost interferate. O să le iau numele din cartea de telefon.
- Dă-i drumul. Ştii, Joinvin, o să mă mai gândesc dacă o să te promovez sau nu.
- Asta e tot ce faceţi, spuse Joinvin într-o dispoziţie bună. Vă gândiţi la asta.
Interfonul bâzâi, Beck răspunse, ascultă, apoi apăsă un buton ca să-l închidă. Se uită la Joinvin.
- Strălucită ideea aceea a ta. Uit-o. Transmisiile radio au încetat. Omul ăsta se joacă cu mine... e întotdeauna cu un pas înainte în jocul ăsta. Acum am aflat, de la şeful securităţii de pe Kloten, că pilotul avionului personal al lui Brazii a completat un nou plan de zbor...
pleacă la Sion în dimineaţa asta, mai târziu. Întotdeauna cu un pas înaintea mea, repetă el. - Nu întotdeauna, îi aminti Joinvin. El nu ştie că Tweed e deja la Londra.
Eve, îmbrăcată complet, intră în cabinetul lui José, lividă la faţă. Întotdeauna se înţelesese bine cu José, care acum ridică privirea, zâmbi, apoi se încruntă.
- Ce s-a întâmplat?
- N-am putut să dorm, aşa că m-am dus să mă plimb. Ce se întâmplă? O iau pe o stradă laterală din Bahnhofstrasse şi doi tineri americani mă întreabă de o adresă. Apoi încearcă să mă atace.
- Doar n-au...
- Nu. L-am izbit pe unul din mocofani cu călcâiul în fluierul piciorului. A urlat şi mi-a dat drumul. M-am întors şi i-am ars celuilalt un genunchi în burtă. Au şters-o al naibii de repede, darsimt că am nevoie de protecţie.
- Nu o armă.
José descuie un sertar, scoase un tub cu o duză în vârf şi i-l întinse.
- Asta e fixativ, zise ea, citind ce scrie pe tub. Dacă aş fi ştiut, aş fi putut să-mi cumpăr şi eu unul de la magazin.
- Nu, n-ai fi putut. Şi nu apăsa pe buton. Tubul acesta conţine gaz Mace. Ce scrie acolo e un camuflaj. Gazul ăsta
e ilegal.
- Pot să omor pe cineva cu el?
- Nu, darpoţi să-l paralizezi pentru o vreme. Ţine-l la tine în geantă tot timpul.
- Mulţumesc, José. Ştii că eu sunt şefă cât timp sunteţi voi la Sion? Mă întreb dacă printre cei de care mă voi ocupa se numără şi Gustav, care, de asemenea, rămâne în Zurich.
- Eu n-aş încerca să-i dau ordine lui Gustav. E un om urât... şi nu numai când te uiţi la el.
- Am să iau sfatul tău în considerare. Ezită. Am ieşit să mă plimb cam acum o oră. Am văzut mulţi bărbaţi care
lucrează pentru Brazii, intrând într-o clădire de pe Bahnhofstrasse. Se grăbeau. Ce făceau acolo la ora asta,
noaptea?
- N-ar trebui să-ţi spun, ezită José. O să-ţi spun, totuşi. Se ocupau cu ceea ce Brazii numeşte schimb radio, contactau oameni din toată lumea. Nu ştiu de ce.
- Pare o nebunie. Mai bine m-aş întoarce în pat şi-aş încerca să dorm puţin. Mulţumesc încă o dată pentru tub. Newman şi echipa lui erau în expresul de noapte spre Geneva. Se îmbarcaseră separat în trenul aproape gol. Newman stătea singur în colţul unui compartiment de clasa întâi. Ştia că Marler patrulează pe coridor din când în când, făcând de pază. Newman părea că doarme, dar se trezi imediat ce Marler intră în compartiment.
- Totul e liniştit, raportă el. Ce facem când ajungem în gara Cornavin?
- Mâncăm la bufet - la mese separate. Apoi ne urcăm în expresul de Milano. Sunt numai câteva opriri până la
Sion.
- Şi când ajungem acolo?
- Verificăm toate hotelurile până dăm de Paula şi de Philip. Nu-mi place că sunt singuri în zona aceea. O să fie plin de ticăloşii lui Brazii.
- Şi după ce-i găsim pe Paula şi pe Philip... presupunând că-i găsim? întrebă Marler.
- încercăm să localizăm staţia de la sol care controlează satelitul ce înconjoară pământul pe deasupra capetelor noastre. După ce o s-o găsim - pentru că o vom găsi, spuse Newman categoric - vom distruge lucrul ăsta
blestemat.
- S-ar putea să întâmpinăm o mică opoziţie care nu va fi de acord cu asta.
- Atunci, vom distruge opoziţia. Newman se uită pe geam. Ajungem la Cornavin peste un minut.
Monica îşi ridică ochii umflaţi de pe biroul ei şi rămase uimită când Tweed intră în cabinet.
- Asta e magie, zise ea. Am primit un mesaj de la Beck prin care mă anunţă că iei primul avion din Zurich. Ai ajuns cu trei ore mai devreme...
- Uneori, e nevoie de puţină magie... Îi prinde pe oameni pe picior greşit. Cei de faţă se exclud, nota bene. Îşi scoase fularul şi paltonul şi dădu drumul genţii lângă birou. Unde e Howard?
- Tocmai s-a întors din Downing Street.
- De câte ori a fost la Sfânta Sfintelor?
- De trei ori în ultimele douăzeci şi patru de ore.
- Prea multe vizite. Nu face altceva decât să-l alerteze pe primul-ministru. Va trebui să mă duc eu însumi pe nemaipomenita Downing Street, să-i calmez.
- Aţi auzit de zvonurile astea? Vin din toată lumea... inclusiv din Tokyo.
- Da. Tweed nu era dispus să treacă lucrurile cu vederea. Îşi ridică privirea de la birou când intră Howard, ca o vijelie. Ţi-ai pierdut timpul la palavre cu primul-ministru?
Howard, de obicei îmbrăcat imaculat, arăta acum de parcă şi-ar fi bătut joc un croitor de el. Haina costumului său elegant era şifonată, dunga de la pantaloni era încă acolo, dar asta era tot. Cravata stătea strâmb şi se deschisese la nasturii de la guler ai cămăşii. Tweed, în schimb, parcă era coborât dintr-o revistă de modă.
- Slavă Domnului că te-ai întors... Nu mă aşteptam să te văd aşa... de curând, zise Howard aproape bâlbâit. Nu ştii ce se întâmplă.
- De fapt, ştiu.
- În Downing Street e ca la nebuni. Washington-ul a căpiat. Parisul se învârte în jurul cozii...
- Calmează-te, zise Tweed încet. Şi, te rog, stai jos. Parc-ai fi un dansator de tangou îndopat cu cocaină.
Howard se prăbuşi în cel mai mare fotoliu din încăpere, lăsându-şi mâinile să atârne peste braţele acestuia, şi se holbă la Tweed cu o privire sticloasă, continuând să vorbească:
- E la nivel global. E peste tot. Lumea a înnebunit.
- Aşa că hai să nu înnebunim şi noi cu ea, zise Tweed cu aceeaşi voce calmă. Eşti terminat, extenuat. Mă duc să-l văd pe primul-ministru, să-l lămuresc cum stau lucrurile.
- Să fii atent.
- Ba nu, n-o să fiu. O să fiu grosolan... grosolan ca instrumentul acela notoriu de care vorbeşte poliţia când e ucis cineva.
- Ah, dragul meu, o să torni gaz pe foc.
- Exact. O să iau şi o canistră cu benzină cu mine.
- Ce fac ceilalţi? întrebă Howard pe un ton degajat.
- Credeam că n-o să mai întrebi. Sunt oamenii tăi. Newman era cât pe-aci să fie ucis, dar acum e bine. Paula şi Philip au fost antrenaţi într-un schimb de focuri în Geneva. Rezultatul a fost şase cadavre... din fericire, nu şi ale lor. Ticăloşii implicaţi în ambele cazuri îi aparţin lui Leopold Brazii.
- Brazii? repetă Howard cu o voce uluită.
- Da, Brazii... seamănă cu Brazilia, dar nu e vorba de ţară. Bărbatul drăguţ pentru care Casa Albă, Downing Street-ul şi Elysee-ul organizează dineuri cu şampanie ca să-l distreze. Acel Brazii.
- Eşti încredinţat de lucrul ăsta? se smiorcăi Howard.
- Nu, nu sunt încredinţat, sunt sigur. O ştiu chiar din gura lupului. Lupul, în cazul de faţă, fiind Brazii. Ia-ţi
patul pliant în cabinet, aruncă câteva pături pe el, bagă-te şi tu acolo şi culcă-te. O să vină Monica să te acopere.
- Nu e nevoie. Howard făcu un efort ca să se ridice. Fac cum zici tu. Cum stau lucrurile pe frontul din Europa? - Nu cred că vrei să ştii. Cineva are - şi va avea grijă - de ele. E timpul de culcare, Howard...
Monica se uită la Tweed de îndată ce rămaseră singuri.
- Să-l acopăr, auzi!
- Am crezut că asta o să te dea gata, îi spuse Tweed răutăcios. Acum încearcă să-l prinzi la telefon pe secretarul personal al prim-ministrului. Vorbeşte cu el. Spune-i c-o să ajung în Downing Street în treizeci de minute de acum, ca să vorbesc cu prim-ministrul. Dacă protestează în vreun fel, nu mă mai duc. Acum sau niciodată.
- E cam dur, zise ea, întinzându-se după telefon.
- Mă simt destul de dur.
În cabinetul său din Geneva, unde se întorsese mai devreme din Zurich, Bill Franklin ridică receptorul. Era Lebrun, omul lui care supraveghea gara Cornavin.
- Da, ce e? întrebă Franklin amabil.
- Expresul de Zurich a sosit acum cinci minute. Unul dintre pasagerii care au coborât era Robert Newman. S-a dus la bufet şi acum îşi ia micul dejun. Alt punct care m-a intrigat: alţi trei bărbaţi au coborât din expres şi au intrat în bufet unul câte unul, pe rând. E devreme şi, în mod normal, la ora asta sunt foarte puţini clienţi în bufet. Eu cred că s-ar putea să fie împreună.
- Ce fel de oameni sunt ceilalţi trei?
- Nu mi-ar plăcea să am de-a face cu nici unul din ei, replică Lebrun. Sunt foarte sigur că aşteaptă să urce în expresul de Milano nu peste mult timp. Cam în jumătate de oră.
- Lebrun, ce te face să crezi asta? Mi se pare că te cam hazardezi cu presupunerile.
- Nu chiar aşa de mult. M-am plimbat şi eu prin bufet, şi Newman studia un mers al trenurilor... deschis la pagina cu trenurile spre Milano.
- Te-a lăsat să vezi la ce se uita? întrebă Franklin sceptic. - Păi, eu nu m-am oprit decât o clipă la masa lui.
- O clipă pe care Newman a observat-o. Intenţionat te-a lăsat să vezi pagina la care se uita el. Eu trebuie s-o iau din loc. Ia-mi două bilete pentru Milano... unul pentru clasa întâi, altul pentru clasa a doua. Aştepţi pe peron şimi dai biletele când ajung acolo. Urc eu însumi în expresul de Milano. Ai face bine să te duci chiar acum la
agenţia de bilete...
Franklin rămase pe gânduri câteva momente după ce convorbirea luă sfârşit. Milano? Se îndoia. Tocmai descoperise că Leopold Brazii are o vilă în munţi, undeva pe lângă Sion. „Aş face bine să mă duc să văd ce se
întâmplă în partea aceea de lume", îşi zise, ridicându-se şi scoţând, dintr-un dulap, o valiză gata făcută.
Lui Newman nu-i păsă câtuşi de puţin cine altcineva se mai suia în expres. Putea să afle trimiţându-l pe Marler
într-o patrulare de-a lungul trenului de îndată ce va fi plecat din Geneva. Aşadar, în timp ce oamenii lui intrau în alte compartimente, el nu-l văzu pe Bill Franklin care, cu o valiză în mână şi îmbrăcat într-un trenci, se suia
în tren undeva, aproape de capăt, darFranklin Îl văzu dispărând într-un vagon de la mijloc.
Cu cinsprezece secunde înainte ca trenul să părăsească gara Cornavin, un alt pasager se urcă într-unul din
ultimele vagoane. Cu o bască neagră pe cap şi ochelari cu lentile simple, îşi alese un loc într-un colţ şi îşi lăsă geanta pe locul de lângă el, în compartimentul de altfel gol. Archie era de nerecunoscut. Renunţase până şi la
chiştocul de ţigară, fumat pe jumătate.
Mult mai devreme, în timpul nopţii, stătuse în Zurich, în Hauptbahnhof, când armata de detectivi ai lui Beck
invadase gara. Detectivul care îi verificase identitatea nu văzuse nici un motiv să fie suspicios faţă de omuleţul
blajin.
Archie îşi dăduse imediat seama de ce câteva personaje dubioase sunt arestate. Se grăbise să se întoarcă la micul său hotel din apropiere, folosit în cea mai mare parte de comis-voiajori, îşi achitase nota de plată, îşi luase geanta şi se întorsese la gara principală. Acolo îşi reluase pânda.
Archie putea să aştepte la nesfârşit, fără să-şi piardă răbdarea sau să obosească. În cele din urmă, insistenţa îi fusese răsplătită când Îl văzuse pe Newman luând primul expres spre Geneva. Atunci luase şi el acelaşi tren şi dormise tot drumul, trezindu-se la puţin timp înainte de a junge în Cornavin. Acum luase alt tren.

„Anton Marchat, se gândi el, stând în colţul său. Sunt sigur că uită de Marchat. O să mă duc eu să-l văd, când trenul ajunge la Sion..."
Marler nu începuse încă să patruleze prin expres ca să vadă cine mai e în el, când Newman, singur în
compartiment, auzi uşa deschizându-se. Îşi strecură mâna dreaptă în haină, apucă Smith & Wesson-ul şi se uită
în sus.
- Nu e cazul să te alarmezi, Bob.
Bill Franklin zâmbea când intră în compartiment şi închise uşa. Îşi aruncă bagajul pe un loc şi se aşeză în faţa lui Newman. Îşi împături cu grijă trenciul şi-l puse peste bagaj.
- Sper că nu te deranjez. Te-aprinzi repede cu arma.
Deranjat pe moment de faptul că Franklin îşi dăduse seama de ce făcea, Newman îşi aminti că tovarăşul său de călătorie fusese în armată.
- Nu se ştie niciodată, răspunse el.
- Nu se ştie niciodată, încuviinţă Franklin. Te deranjează dacă îmi aprind un trabuc? - Dă-i drumul. Credeam că ai simţit mirosul de fum, tocmai mi-am stins ţigara.
- L-am simţit, daraşa e frumos, să ceri voie, spuse Franklin, zâmbind.
Newman auzise că Franklin dădea gata femeile. Putea acum să înţeleagă motivul succeselor sale amoroase. Franklin avea un fel degajat de a fi, era curtenitor şi zâmbea mult.
- Cum de-ai ştiut că sunt în trenul ăsta? întrebă el dintr-odată.
- Am o bună echipă de detectivi. Am avut un om care supraveghea aeroportul, unul la Annemasse, o gară liniştită la frontiera sudică a Genevei cu Franţa. Chiar în locul pe unde Brazii putea să-şi aducă mercenarii... şi pe-acolo i-a adus. Şi un al treilea om care supraveghea Cornavin. El te-a localizat.
- Aşa că te-ai decis să vii şi tu la o plimbare? se interesă Newman, urmărind îndeaproape reacţia lui Franklin. - Nu. Am decis că ai nevoie de toate întăririle pe care le poţi primi. Nu cred că ştii ce te-aşteaptă în Valais.
- Ce mă aşteaptă?
- Cel puţin patruzeci dintre criminalii profesionişti ai lui Brazii au trecut prin Geneva şi s-au suit într-un tren spre est. Se opri ca să reteze capătul trabucului, apoi trecu un chibrit înainte şi înapoi ca să-l aprindă, spre marea lui satisfacţie. Şi, cu siguranţă, ne-au scăpat câţiva.
- Deci ai venit să mă sprijini?
Franklin îşi luă valiza şi o puse pe locul de lângă Newman. O descuie, îi deschise capacul, dând la iveală o jachetă îndoită cu grijă. Aruncă o privire pe coridor, apoi ridică jacheta. Pe o pereche de pijamale stătea cuibărit un pistol-mitralieră, un Heckler & Koch MP5 de 9 mm.
- Tu nu crezi în lucrurile făcute pe jumătate, comentă Newman, în timp ce Franklin puse repede jacheta înapoi şi închise valiza.
Trase adânc din trabuc.
- Nu, nu cred în lucrurile făcute pe jumătate. Trebuie să ştii că bebeluşul ăsta trage şase sute cincizeci de cartuşe pe minut. Am o mulţime de încărcătoare de rezervă.
- Eu aş zice că eşti pesimist, zise Newman, zâmbind.
- Eu aş zice că sunt realist. Ne apropiem de un mare câmp de luptă. Ştii că Brazii are o vilă sus, la Col de Roc, de unde se vede gheţarul? Chiar deasupra Sion-ului.
- Nu, nu ştiam.
- A proiectat-o singur. E echipată cu un transmiţător radio de mare putere. Da, Bob, asta ne-aşteaptă. Un mare câmp de luptă.

Tweed se întoarse în Park Crescent la două ore după ce plecase la Downing Street. Intră în cabinetul său, îşi scoase paltonul şi Îl aşeză pe un umeraş după ce îşi puse mănuşile pe birou. Monica Îl privi cu o nerăbdare crescândă, sigură că el se chinuia. Apoi îi văzu expresia melancolică şi îşi dădu seama că se gândea la ceva. Se aşeză la biroul lui, cu aceeaşi înfăţişare preocupată.

- Vrei nişte cafea? îndrăzni ea.
- Da, te rog. Tăcu. După ce îţi povestesc ce s-a întâmplat. - Primul-ministru e încă buimăcit, bănui ea.
- Nu, acum nu mai e. Am vorbit cu el cât de sincer am putut, şi m-a ascultat. Când am terminat, se calmase. Acum poate chiar să ia o hotărâre.
- Şi a luat?
- Da. A fost de acord cu câteva propuneri pe care le-am făcut. În primul rând, a alertat Forţa de Reacţie Rapidă ca să fie gata, să zboare în Europa. Apoi i-a telefonat cancelarului german şi i-a spus să aibă aerodromurile pregătite, ca să-i primească pe oamenii ăştia când aterizează.
- I-a spus... I-a spus cancelarului german?
- Parcă aşa am zis. De fapt, cancelarul chiar s-a bucurat că cineva ia o hotărâre. De asemenea, i-am sugerat prim-
ministrului să refuze orice telefon de la Casa Albă, i-am propus ca preşedintele să fie informat că primul-
ministru nu e disponibil şi că toate telefoanele să fie preluate de secretarul său personal.
- În ce scop?
- Să împiedic ca nebunia de la Washington să se răspândească. La Casa Albă e cea mai mare panică din câte s-au văzut. În esenţă, am potolit spiritele.
- N-ai pus gaz pe foc, aşa cum i-ai spus lui Howard?
- Asta a fost doar ca să-i închid gura. Cum se mai descurcă Reginald cu calculatoarele lui jucărie? - E sus, cu echipa. Sunt înnebuniţi.
- Aşa ar trebui să fie. Dau o fugă până sus şi îi liniştesc. Dacă e gata cafeaua până mă întorc, o să-ţi fiu foarte recunoscător...
Tweed o luă în sus, pe scări. Uşa de la camera computerelor era deschisă şi luminile pâlpâiau. Intră să-l caute pe Reginald, tipul cu părul lung care se întrecea cu munca, pe care Îl găsi cu ochii fixaţi în computerul principal. Ceilalţi doi asistenţi ai săi păreau la fel de hipnotizaţi de echipamentul lor.
- Aţi ajuns undeva? întrebă Tweed.
- Eu aş zice că da. Ochii bulbucaţi ai lui Reginald străluciră când se întoarse să se uite la Tweed. Problema e că nu putem face faţă cantităţii de date pe care o primim.
- Date? Prostiile cu care aţi fost îndopaţi? Până acum nu s-a întâmplat nimic important.
- Greşiţi, domnule. Uitaţi-vă pe ecran. Se raportează mişcări vaste de trupe care converg spre Moscova din toate direcţiile.
- Sateliţii confirmă acest lucru? Ei ar trebui să vadă aceste mişcări. - Păi, până acum nu le-au confirmat.
- Asta nu te intrigă? întrebă Tweed binevoitor.
- Comunicaţiile moderne sunt o treabă complicată, spuse Reginald, vrând să-şi dea importanţă. - Nu mi-ai răspuns la întrebare.
- Primim rapoarte din toată lumea...
- Eu am întrebat dacă sateliţii confirmă aceste rapoarte.
- Păi, Washington-ul s-ar putea să ţină pentru ei ceea ce primesc din sursa aceea. - De ce-ar face-o? întrebă Tweed.
- Habar n-am.
- Atunci, o să-ţi spun eu. Pentru că sateliţii n-au reperat ceea ce spun rapoartele acelea alarmante. Nu le-au reperat, pentru că ele nu au loc. Nu încă.
- Asta ce vrea să însemne, domnule?
- Voi vedeţi-vă de treabă. În curând s-ar putea să fiţi copleşiţi de veşti cutremurătoare.
înainte ca Reginald să-l întrebe ce voia să spună, Tweed plecă şi se întoarse în cabinetul său. Monica îi turnă cafea dintr-un ibric mare şi adăugă lapte. Tweed se aşeză şi bău o ceaşcă plină, fără s-o lase de la gură. Monica i-
o umplu din nou.
- O să trag un pui de somn în fotoliul ăsta, spuse Tweed după ce bău şi cea de-a doua ceaşcă. De-abia închise ochii, că sună telefonul. Îi ţinu închişi până ce Monica răspunse.
- Iartă-mă, e Beck la telefon...
- Salut, Arthur. Am ajuns în timp-record. Echipajul tău aerian e superb. Stau şi mă aşteaptă la Heathrow pentru când o să vreau să decolez din nou.
- Bine. Îţi mai dau veşti. Brazii şi-a amânat plecarea cu avionul de pe Kloten. Se joacă de-a şoarecele cu pisica.
- Ceea ce el nu ştie e că eu sunt pisica şi el e şoarecele. Dacă mai suni şi eu nu sunt aici, vorbeşte cu Monica. Ea va şti cum să ia legătura cu mine. Cum e vremea la Zurich?
- O întrebare tipic englezească. Ninge, nu prea tare. Ăsta a fost motivul pilotului lui Brazii pentru care şi-a schimbat planul de zbor.
- Dar ar fi putut să decoleze?
- Şeful securităţii de pe Kloten mi-a spus c-ar fi putut s-o facă în siguranţă.
- Asta înseamnă că Brazii lucrează la un orar. Mulţumesc că mă ţii la curent. Şi aş aprecia dacă ai continua s-o
faci...
- Deci, ce mai aştepţi? întrebă Monica după ce ascultă toată convorbirea şi puse receptorul ei jos.
- Marea lovitură a lui Brazii. Problema e că nu ştiu ce formă va lua această lovitură, daro să ştim când o să se întâmple.
Tweed închise din nou ochii şi, după ce-şi lărgi cravata şi îşi desfăcu gulerul, adormi.
În Zurich, Brazii Îl chemase pe Craig în camera lui de zi. Igor, aşezat lângă el, se ridică şi rânji, arătându-şi dinţii când vizitatorul intră în cameră...
- Stai jos, Craig. Toţi cei care vin cu avionul sunt gata de plecare? - Da, de câteva ore.
- E timpul să mergem. Brazii se uită la ceas. Zborul va fi scurt, aşa că o să ajung la vilă la timp. Vreau să iei legătura cu controlorul de zbor de la aeroportul din Sion, ca să aibă pista pregătită pentru aterizare.
- Maşinile ne aşteaptă să ne ducă direct pe Kloten, raportă Craig, plin de sine.
- Sper din tot sufletul să fie gata.
- Cine o să aibă grijă de Igor în avion? întrebă Craig, aruncându-i dulăului o privire lipsită de entuziasm. Jose?
- Nu. Tu o să ai grijă de el. Îi place să-şi odihnească labele din faţă pe genunchii cuiva când zboară cu avionul. Genunchii tăi îi vor servi de minune.
- Ai spus c-o să ajungi la vilă la timp. La timp pentru ce?
- Ca să trimit primul semnal laboratorului de peste vale.
- Un semnal pentru ce? continuă Craig să bombăne.
- O să afli când o să-l trimit, nu-i aşa? Brazii zâmbi larg. Acum, gata, du-te la ceilalţi şi plecaţi împreună la aeroport. Şi trimite-o pe Eve, am o vorbă cu ea.
- Probabil că doarme.
- Atunci, scoal-o.
Eve era încă trează; bea şi fuma, când Craig bătu cu putere la uşa ei.
- Nu poţi să baţi mai încet? întrebă ea după ce deschise şi văzu cine e la uşă. - Nu. Şeful vrea să te vadă. Chiar în clipa asta. Aşa că ia-o la picior.
- Ştii, Craig, ai cel mai încântător fel de a te exprima.
Remarca ei rămase fără răspuns. Craig tropăia deja pe coridor, ca să le spună celorlalţi că pleacă. Eve se uită în oglindă să vadă cum arată, îşi netezi, cu o perie, părul negru şi Îl dădu pe spate.
Apoi merse încet pe coridor, intră în camera lui Brazii fără să bată, închise uşa, se duse direct la scaunul din faţa biroului, se aşeză şi îşi încrucişă picioarele frumoase. N-o grăbea nimeni.
- Categoric, ştii să te mişti, zise Brazii sarcastic.
- Unde e căţeluşul?
- Craig o să-l ducă imediat la aeroport. Tu te înţelegi destul de bine cu Robert Newman, aşa e? - Da, sigur, minţi ea. De ce? Vrei să mă dau bine pe lângă el?
- Mă întreb de ce se dau bărbaţii în vânt după tine aşa de uşor.
- Bărbaţii sunt împinşi de dorinţă spre femeile frumoase. În cazul meu, probabil e personalitatea mea irezistibilă, spuse ea cinică.

(va urma)