O zi din viata lui Ivan Denisovici (6)

Alexandr Soljenitin

Si mai trebuie sa fie atent sa nu-l loveasca cineva cu cotul si sa-l dea
jos. Alaturi e forfota. Unii se ridica do pe banca, altii se aseaza si manânca.
Trebuie sa supraveghezi cu atentie hotarul: îsi manâncâ strachinile
lor, ori s-au strecurat într-ale noastre?
— Doua! Patru! Sase! numara bucatarul de dupa ferestruica. Da câte
doua strachini dintr-o data. Asa îi e mai usor. Cu o singura mâna se poate
însela.
— Doua, patru, sase, repeta cu voce slaba Pavlo si-i transmite lui
Suhov câte doua strachini. Suhov le aseaza pe masa. Nu repeta cu voce
tare, dar numara mai iute decât ei.
— Opt, zece.
De ce nu aduce Gopcik brigada?
— Doisprezece, paisprezece — continua numaratoarea. Nu mai sunt
strachini la bucatarie. Pe lânga capul si umerii lui Pavlo, Suhov vede cum
mâinile bucatarului pun pe ferestruica, cu miscari nehotarâte, parca gânditoare,
doua strachini. S-a întors, probabil, spre spalatori si-i înjura. Pe
ferastruica se aduse un teanc de strachini goale. Bucatarul îsi desclesta
mâinile de pe cele doua strachini si împinse în spate teancul.
Suhov parasi în graba gramada de strachini de pe masa, sari peste o
banca, trase ambele strachini si spuse încet, nu atât pentru bucatar, cât
pentru Pavlo:
— Paisprezece.
— Stai! Unde o-ntinzi? urla bucatarul.
— E de-al nostru, confirma Pavlo.
— De-al vostru, de-al vostru, dar de numaratoare nu te tii?
— Paisprezece, strânse din umeri Pavlo.
El însusi n-ar fi încercat niciodata sa sterpeleasca strachini pentru ca
era ajutorul sefului de brigada si trebuia sa-si pastreze autoritatea.
În cazul de fata, însa, nu se întâmpla nimic grav daca repeta dupa Suhov.
— Eu am numarat deja paisprezece, boncaluieste bucatarul.
— Si ce-i daca a numarat? A numarat, dar n-a dat, le-a tinut în mâini!
racneste Suhov. Vino si numara daca nu crezi. Iata-le, toate-s pe masa!
Suhov striga la bucatar, însa observase ca cei doi estonieni îsi fac loc
spre el si le întinse, din mers ambele strachini. Se întoarce apoi spre masa
si cerceta atent daca nu cumva vecinii au luat vreuna. Ar fi putut lua cu
usurinta.
În ferestruica se arata, întreaga, mutra rosie a bucatarului.
— Unde-s strachinile? întreba el cu asprime.
— Na, poftim! — striga Suhov — Da-te putin mai încolo prietene
scump, ai încremenit? — si împinse pe cineva într-o parte. Iata-le pe cele
doua! — ridica în mâini cele doua strachini de la ultimul etaj. Si iata trei
rânduri de câte patru, nici una în plus, socoteste! E în ordine?
— Dar brigada n-a venit? privi cu neîncredere bucatarul prin spatiul acela
mic pe care i-l oferea ferestruica îngusta, croita astfel tocmai pentru
ca nimeni sa nu-si arunce ochii înauntru si sa vada cât a mai ramas în
cazan.
— No, n-o vinit înca brigada — îsi clatina capul Pavlo.
— Atunci de ce dracu ocupati strachinile daca brigada nu-i? — turba
de mânie bucatarul.
— Iata, iata brigada — începu sa strige Suhov.
Si toti auzira glasul capitanului de rangul doi, care striga, la intrare, ca
pe puntea de comanda:
— De ce v-ati strâns gramada? Ati mâncat, plecati! Dati voie altora!
Bucatarul mai mormai ceva, apoi tacu si curând îi aparura din nou
mâinile în ferestruica.
— Saisprezece, optsprezece...
Si dupa ce turna ultima portie, dubla:
— Douazeci si trei. Gata, Urmatoarea brigada!
Cei din 104 începura sa-si croiasca drum si Pavlo le întindea
strachinile peste capetele celor care sedeau la a doua masa.
Pe fiecare banca, vara, încap câte cinci oameni. Acum, însa, înfofoliti
cum sunt, abia daca încap patru si nu le e deloc la îndemâna sa miste lingurile.
Cu gândul ca macar una dintre portiile sterpelite, va fi a lui, Suhov se
apuca cu repeziciune de cea care-i revenea în mod normal, îsi ridica
genunchiul drept pâna la pântece, trase din tureatca pâslarului "Ust-Ijma
1944", îsi scoase caciula si o strânge sub bratul stâng, iar cu lingura ataca
delicat, dintr-o margine, terciul.
Mânca atent, concentrat numai asupra stratului subtire de terci, îl radea
de pe fundul strachinii, îl baga în gura si-l mozolea cu limba. Trebuia
sa se grabeasca pentru ca Pavlo sa observe ca a terminat si sa-i ofere a
doua portie.
Numai ca acolo se afla si Fetiukov care venise odata cu estonienii si
vazuse cum sterpelise el cele doua terciuri. Fetiukov se asezase drept în
fata lui Pavlo, mânca stând în picioare si se uita insistent la cele patru
portii ramase intacte. Voia astfel sa-i arate lui Pavlo ca ar trebui sa-i dea si
lui, daca nu o portie întreaga, atunci macar o jumatate de portie. Tânar si
negricios, Pavlo îsi mânca linistit portia dubla si pe fata lui nu se putea citi
în nici un fel daca-l vede pe cel care sta lânga el si daca îsi aminteste ca
doua portii sunt în plus.
Suhov termina de mâncat terciul. Din cauza ca îsi pregatise de la
început stomacul pentru doua portii, nu se satura acum numai cu una,
cum se întâmpla de obicei când mânca terci de ovaz. El îsi strecura mâna
în buzunarul interior, scoase din cârpa alba bucatica rotunda de coaja si cu
ea începu sa stearga ramasitele de terci de pe fundul si marginile
strachinii. Strângea pe coaja de pâine putin terci, îl lingea si apoi strângea
din nou. În sfârsit, strachina fu curatata ca si cum ar fi fost spalata, doar ca
era putin mata. O dadu peste umar si continua sa stea pret de un minut cu
capul descoperit. Cu toate ca el sterpelise strachinile, stapânul lor era
ajutorul sefului de brigada.
Pavlo termina de mâncat, linse numai lingura, o ascunse la locul ei si
îsi facu cruce. Apoi atinse usor — nu le putea misca din cauza înghesuielii
— doua din cele patru strachini de pe masa, cu intentia vadita de a le da
lui Suhov.
— Ivan Denisovici! Una ia-o pintru tini, iar alta i-o duci lui Cezar.
Suhov stia ca trebuie sa duca o strachina lui Cezar, la birou. (Cezar nu
se înjosea niciodata sa mearga la masa, nici aici, nici în lagar). Stia asta,
dar când Pavlo atinse cele doua strachini deodata, inima i se opri: nu
cumva i le da lui pe amândoua? Acum lucrurile se limpezira si inima o
porni iarasi la drum.
Într-o secunda se apleca asupra vânatului sau legal si începu sa manânce
cu chibzuiala, fara sa simta cum îl ghiontesc în spate cei din alte brigazi.
Ar fi fost mâhnit daca Pavlo i-ar fi dat lui Fetiukov înca o portie. Fetiukov,
stie oricând s-o faca pe sacalul, dar sa sterpeleasca n-are curaj.
...În apropiere, la aceeasi masa, se afla Buinovski. Si-a terminat de
mult terciul, nu stie ca în brigada sunt portii în plus si nici nu-si arunca
ochii sa vada ce a mai ramas de la ajutorul sefului de brigada. Caldura îl
molesise si nu mai avea putere sa se scoale si sa iasa afara, în ger sau sa
se duca în sala friguroasa a masinilor. El ocupa acum un loc ilegal si
împiedica brigazile nou venite, aidoma celor pe care, cu cinci minute în
urma, îi izgonise cu vocea lui metalica. Venise de curând în lagar, si,
implicit, partipa de putina vreme la munca fortata. Minutele acestea de
acum (el nu stia asta) aveau o deosebita importanta în viata lui, erau
minute care-l transformau dintr-un ofiter de marina puternic si zgomotos,
într-un detinut greoi în miscari si prudent. Numai aceasta încetineala în
miscari era în stare sa-l faca sa supravietuiasca celor douazeci si cinci de
ani de închisoare cu care fusese înzestrat.
Cei din jur strigau la el si-l loveau în spate sa elibereze locul.
Pavlo spuse:
— Capitane! Ei, capitane!
Buinovski tresari ca trezit din somn si privi în jur. Pavlo îi întinse terciul
fara sa-l întrebe daca-l vrea sau nu. Sprâncenele lui Buinovski se
ridicara, iar ochii privira terciul ca pe o minune.
— Ia-l, ia-l, îl îndemna Pavlo si luând portia sefului de brigada, pleca.
Pe buzele crapate ale capitanului, care calatorise în jurul Europei si pe
marele drum nordic, aparu un zâmbet vinovat. Apoi se apleca fericit
asupra stratului subtire de ovaz, în care nu se zarea nici un strop de
grasime.
Fetiukov se uita cu rautate la Suhov si la capitan si se îndeparta. Din
punctul de vedere al lui Suhov, Pavlo procedase just oferindu-i înca o
portie capitanului. Va veni vremea când capitanul va învata cum sa
traiasca în lagar; deocamdata, nu stie.
Suhov nutrea speranta slaba ca Cezar îi va da lui terciul. Înlatura,
însa, imediat gândul amintindu-si ca acesta nu primise pachet de doua
saptamâni.
Termina al doilea terci, curata ca si prima oara fundul si marginile
strachinii, linse de fiecare data bucatica de coaja si sfârsi, în cele din urma,
prin a o mânca. Lua apoi portia lui Cezar, care între timp se racise si pleca.
— La birou — spuse si îl împinse într-o parte pe topârlanul de la usa,
care nu-l lasa sa iasa cu strachina.
Biroul are o casa din bârne, în apropierea corpului de garda. Ca si
dimineata, fumul tâsnea din hornuri. Pentru birou nu se face economie de
surcele si de bracuri.
Suhov deschise o usa, apoi înca una captusita cu câlti si, dând drumul
înauntru rotocoalelor de abur rece, intra si trase iute usa dupa el. (Se
grabise ca nu cumva cineva sa strige: "Ei, tu, badaranule, închide usa").
I se paru ca în birou e cald ca în baie.
Prin ferestrele de pe care gheata se topise patrundea un soare vesel,
nu morocanos, ca acolo sus, pe centrala termoelectrica. Soba fusese atât
de tare încalzita, încât de la o margine la cealalta era rosie. Rosii erau si
burlanele, într-o asemenea caldura, cum te-ai asezat ai si adormit.
Biroul are doua camere. A doua, a sefului de lucrari, are usa întredeschisa
si de acolo tuna vocea acestuia.
— Avem pierderi la fondul de salarii si la materialele de constructii.
Scândurile cele mai scumpe — fara sa mai vorbesc de panourile pentru
casele prefabricate — sunt sparte de detinuti si arse ca sa se încalzeasca,
iar voi nu vedeti nimic. Zilele acestea cimentul a fost descarcat pe un vânt
puternic si transportat cu targile aproape zece metri. Pe tot terenul, în
jurul depozitului, cimentul e pâna la glezna, iar când muncitorii au plecat
nu mai erau negri, ci cenusii. Iata câte pierderi!!
Înseamna ca e consfatuire la seful de lucrari, cu sefii de echipa, se
întelege.
Lânga intrare, în colt, pe un taburet, sta plantonul care are grija de
foc. Caldura îl molesise. Mai încolo, Skuropatenko, B-219, o prajina
strâmba, s-a înfipt ca un ghimpe în fereastra. Urmareste si acum daca nu
cumva i se fura panourile pentru casele prefabricate. Cartonul gudronat
ti-a fost suflat, taica! Aleluia!
Cei doi contabili, tot detinuti, îsi prajesc pâinea pe soba. Ca sa nu se
arda si-au facut un fel de gratar din sârma.
Cezar trage din pipa. E cu spatele spre Suhov, nu-l vede. În fata lui sta
H-123, care înghitise pâna acum conform sentintei, douazeci de ani de
munca silnica. E un batrân rezistent. Manânca terci.
— Nu, taicutule — îi vorbeste Cezar dulce, dând drumul la rotocoale
de fum — obiectivitatea ne cere sa recunoastem ca Eisenstein este genial.
Oare nu-i genial "Ivan cel groaznic"? Dansul opricinilor cu masca! Scena
din catedrala!
— O schimonoseala! — mârâie H-123, tinând lingura înaintea gurii. E
atât de multa arta, ca înceteaza de a mai fi arta. Piper si mac în loc de pâinea
care ne este absolut necesara. Si apoi cea mai infama idee politica —
justificarea tiraniei personale. E o batjocura la adresa a trei generatii de
intelectuali rusi!
— Dar ce alta modalitate de tratare i s-ar fi admis?
— Ce i s-ar fi admis?! Ah! În cazul acesta nu-mi spuneti ca e un geniu!
Mai bine ati spune ca e un lingusitor care a îndeplinit o comanda ca un câine.
Geniile nu-si adapteaza modalitatea de tratare dupa gustul tiranilor!
— Hm, hm, tusi Suhov, sfiindu-se sa întrerupa o conversatie atât de elevata.
Dar nici sa mai astepte nu avea rost.
Cezar se întoarse, lua strachina fara sa se uite la Suhov, ca si cum aceasta
ar fi venit singura, plutind prin aer si îsi continua conversatia:
— Vedeti, arta nu înseamna "ce", arta înseamna "cum".
H-123 sari ca ars si începu sa bata cu pumnul în masa:
— Nu, nu! "Cumul" vostru sa se duca la mama dracului daca nu
trezeste în mine sentimente nobile.
Suhov mai statu exact atât cât era cuviincios sa stea dupa ce daduse
terciul. Astepta ca Cezar sa-l trateze cu o tigara. Cezar, însa, nu-si mai amintea
de loc ca el se afla acolo, în spatele lui.
Suhov se întoarse si pleca, fara sa faca zgomot.
"Nu-i prea frig afara, observa el, se poate zidi".
Mergea pe carare si în zapada zari o bucata dintr-o pânza de
fierastrau. Nu-i gasi nici un fel de întrebuintare, dar o lua si o baga în
buzunarul pantalonilor. Nevoia viitoare n-o poti sti. O va ascunde la
centrala termoelectrica. Prevederea e mai folositoare decât bogatia. Sosi
la centrala si înainte de toate îsi scoase mistria din ascunzatoare si o baga
sub cingatoare. Abia dupa aceea se strecura în sala care le servea ca loc
de munca.
Umblase prin lumina soarelui si, de aceea, acolo i se paru grozav de
întuneric si nu mai cald decât afara. Poate putin mai umed. Se
îngramadisera din nou cu totii lânga soba rotunda, instalata de Suhov si
lânga soba cealalta, pe care se usca nisipul jilav.
Cine nu avea loc statea pe muchea lazii de mortar. Seful de brigada
sta chiar lânga soba si-si sfârseste de mâncat terciul. Pavlo i-l încalzise pe
soba. Baietii susotesc între ei. S-au înveselit, îi spun si lui Ivan Denisovici
cu glasul scazut: seful de brigada a scos-o bine cu procentajul. A venit
vesel.
La orice fel de munca, ar fi pusi, seful de brigada e totul, munca e
opera mintii lui. Astazi, de pilda, ce au facut în jumatate de zi? Nimic.
Instalarea sobei nu intra la socoteala. Nici astuparea ferestrelor. Astea
s-au facut pentru noi, nu pentru productie. În fisa, însa, trebuie sa se scrie
ceva. Poate ca Cezar îi da o mâna pretioasa de ajutor. Seful de brigada e
respectuos fata de el. Nu s-ar putea asa fara rost. Daca a scos-o bine cu
procentajul înseamna ca de acum, cinci zile, vor avea ratii bune. Daca nu
cinci, atunci macar patru. Din cinci zile, una o ciupeste comandantul si tot
lagarul primeste aceeasi ratie minima — si cei mai buni si cei mai rai. Si nu
ti-e necaz ca toata lumea primeste aceeasi ratie, ci ca se fac economii pe
seama burtilor noastre. E drept, stomacul detinutului îndura totul: astazi a
fost cum a fost, însa mâine ne vom satura. Cu gândul acesta se culca
detinutul în ziua în care ratia e minima.
Daca te tii bine, lucrezi cinci zile si manânci patru. În brigada e liniste
Cine are fumeaza pe furis. S-au înghesuit cu totii în semiîntuneric si se uita
la foc. Ca o familie mare. De fapt brigada chiar este o familie. Lânga soba,
seful de brigada povesteste ceva. El nu face niciodata risipa de cuvinte, iar
daca a început sa povesteasca înseamna ca are sufletul usor. Nici el,
Andrei Prokofievici, n-a învatat înca sa manânce cu capul acoperit. Când îsi
scoate caciula pare mai batrân decât este în realitate. Ca toti ceilalti, e
tuns scurt, dar chiar asa, la lumina focului, se poate observa usor cât par
alb are presarat printre firele de par cenusiu.
— ...Eu tremuram în fata comandantului de batalion, iar acum eram în
fata comandantului de regiment. "Soldatul Armatei Rosii Tiurin la ordinele
dumneavoastra..." De sub sprâncenele stufoase ma fulgera ochii: "Dar
dupa tata cum te cheama? Îi spun. "Anul nasterii?" Îi spun. Atunci, în 1930,
aveam douazeci si doi de ani, eram un vitelus.
"Ei si cum îti faci serviciul Tiurin?" — "Servesc poporul muncitor" —
raspund. Dintr-o data începu sa clocoteasca si sa izbeasca cu pumnii în
masa — poc! poc! "Servesti poporul muncitor, dar tu însuti cine esti,
nemernicule?"
Parca-mi turnase cineva smoala topita pe gâtlej. Îmi fac curaj si zic:
"Sunt tragatorul mitralior numarul unu. Fruntas în pregatirea de lupta si
politic..." "Ce numar unu, ticalosule. Tatal tau e chiabur! A sosit o scrisoare
din Kameni. Tatal tau e chiabur, esti cautat de doi ani si tu te-ai ascuns".
Am palit cu totul si am tacut. Un an întreg nu scrisesem acasa ca sa nu-mi
dea de urma. Nu stiam daca ei mai traiesc si nici ce gândesc despre mine.
"Ce fel de constiinta ai? — începu sa urle si sa se agite «Patru bastoane»,
înseli puterea muncitoreasca-taraneasca". Gândeam ca ma va bate, dar nu
facu asta. Semna un ordin ca în sase ore sa fiu alungat. Afara era
noiembrie, mi-au luat echipamentul de iarna si mi-au dat unul de vara,
care fusese purtat trei ani. Si o mantaluta scurta. Eram zapacit cu totul si
nu stiam ca aveam dreptul sa nu predau hainele si sa le trimit pe urma...
Si mi-au mai dat, pe lânga asta, o dovada cumplita: "Eliberat din
rândurile... fiind fiu de chiabur". Tocmai buna ca sa-ti poti gasi o munca si
sa te strecori patru zile si patru nopti cu trenul, fara foaie de drum. Nici
mâncare nu mi-au dat, macar pe o singura zi. Am luat ultimul prânz si
m-au îmbrâncit pe poarta cazarmii.
...În 1940, în lagarul de triaj de la Kotlas, l-am întâlnit pe fostul meu
comandant de pluton. Capatase tot zece ani. De la el am aflat ca pe
comandantul acela de regiment si pe comisar i-au împuscat în 1936. Erau
proletari sau chiaburi? Aveau constiinta sau nu aveau...? Mi-am facut cruce
si am zis: "Tatal nostru care esti în ceruri, trebuie sa cred ca existi, caci
desi înduri multa vreme, crâncen pedepsesti".
Dupa cele doua strachini de terci, Suhov avea o pofta grozava sa
fumeze, chiar daca pentru asta si-ar fi dat viata. Îsi propuse sa cumpere de
la letonul din baraca a saptea doua pahare de tutun si atunci îsi va putea
achita datoriile. Drept urmare se apropie de estonianul pescar si îi sopti:
— Asculta, Fino, împrumuta-mi pâna mâine sa rasucesc o tigara. Stii
ca eu nu însel.

Fino se uita drept în ochii lui Suhov, apoi fara sa se grabeasca, se uita
la fratele sau adoptiv. Ei împart totul în jumatati si nici un firicel de tutun
nu se clinteste fara stirea celuilalt. Îsi mormaira ceva unul altuia, apoi Fino
scoase o punga brodata cu snur rosu. Din punga aceea scoase un pic de
tutun taiat în fabrica, îl aseza în palma lui Suhov, îl masura din ochi si mai
adauga câteva fire. Exact cât trebuie pentru o tigara, nu mai mult.
Suhov avea hârtie de ziar. Rupse o bucata, rasuci tigara, ridica un carbune
aprins care alunecase între picioarele sefului de brigada si începu sa
traga cu pofta.
Un fel de ameteala îi cuprinse trupul, iar capul si picioarele parca se
îmbatasera.
Abia începu sa fumeze si din capatul celalalt al salii se înfipsera în el,
stralucitori, ochii verzi ai lui Fetiukov. Poate ca s-ar fi milostivit sa-i dea lui,
sacalului, câteva fumuri, dar astazi vânase chistoace si Suhov vazuse. E
mai bine sa-i dea chistocul lui Senka Klevsin. El nici nu aude ce povesteste
acolo seful de brigada si sta, nenorocitul, în fata focului, cu capul plecat
într-o parte. Focul din soba proiecteaza pe fata ciupita de varsat a sefului
de brigada o lumina palida. El povesteste fara mila, ca si cum ar fi vorbit
despre altcineva:
— Rufele pe care le aveam le-am vândut cu un sfert din pret unui speculant.
Cu banii am cumparat, pe sub mâna, doua pâini. Atunci înca erau
cartele. Gândeam sa ma strecor cu trenurile de marfa, însa iesisera si
împotriva acestui fapt legi aspre. Iar bilete, cine-si mai aduce aminte, nu
puteai cumpara nici cu bani, iar fara bani nici pe-atâta. Se putea calatori
doar cu permise si cu ordine de serviciu. Pe peron n-aveai cum sa iesi: la
usi — militia, iar patrulele cutreierau peronul dintr-un capat în celalalt.
Soarele, friguros, apunea. Prin gauri, apa începea sa prinda pojghita. Unde
sa înnoptezi? Am sarit un perete neted, de piatra si am nimerit, cu pâini cu
tot în closetul statiei. Am stat acolo câtva timp. Nu ma alunga nimeni. Apoi
am iesit ca un pasager sau ca un soldat oarecare. În gara tocmai se oprise
Vladivostok-Moscova. La apa fierbinte era încaierare, se loveau unul pe
altul cu gamelele în cap. O fata cu o bluza sinilie si cu un ceainic de doi litri
se tot învârtea în jurul gramezii, temându-se sa se apropie. Avea picioarele
micute si delicate. Se puteau opari sau se puteau strivi. "Tine pâinile astea
— îi spun — si-ti dau imediat apa fierbinte". În timp ce umpleam ceainicul,
trenul porni. Ea tinea pâinile în brate si începu sa plânga nestiind ce sa
faca cu ele. Era bucuroasa sa ramâna fara ceainic, numai sa nu piarda
trenul. "Fugi — îi strig — fugi, vin dupa tine". Ea alerga înainte, eu dupa
ea. O ajung, o ajut sa urce si continui sa alerg. În sfârsit ma sui si eu pe
scara. Conducatorul nu ma întreaba ce-i cu mine si nici nu ma ghionteste
în coaste. În vagon calatoreau ostasi si ma confundase cu unul din ei.
Suhov îl ghionti pe Senka, într-o parte, ca si cum i-ar fi zis: "Ia si
termina de fumat tigara, nefericitule", îi dadu chistocul, cu tigareta de
lemn cu tot. S-o suga. Nu se întâmpla nimic. Senka e foarte ciudat. Ca un
artist. Si-a dus o mâna la inima si îsi clatina capul. E surd si nu poti sa-i
ceri mai mult.
— Într-un compartiment închis erau sase fete. Studente din
Leningrad. Se întorceau de la practica. Pe masuta aveau unt si alte
bunatati, pelerinele se leganau în cârlige, geamantanele aveau învelitori.
Trec pe lânga viata ca semafoarele vrezi pe lânga ferestrele trenului. Am
vorbit, am glumit si am baut ceai împreuna. "Dar dumneavoastra, — m-au
întrebat — din ce vagon sunteti?" Am oftat si am spus adevarul. "Voi,
fetelor, sunteti din vagonul vietii, iar eu din acela al mortii..."
În sala e liniste. Focul arde.
— Au început sa scoata "ahuri" si "ofuri", s-au sfatuit si m-au acoperit
cu pelerinele pe al treilea pat. M-au ascuns si m-au dus pâna la
Novosibirsk. Printre altele, trebuie sa va spun, ca pe una dintre fetele
acelea am rasplatit-o mai târziu la Peciora. În 1935 a cazut si ea în
afacerea Kirov, a ajuns la munca fortata si am ajutat-o sa intre la o
croitorie.
— Nu-i bine sa pregatim mortarul? îi întreba Pavlo, în soapta.
Seful de brigada nu aude.
— Acasa am ajuns noaptea, prin gradini. Tot noaptea am si plecat. Pe
fratele mai mic l-am luat cu mine si l-am dus în locuri mai calde, în orasul
Frunze. Nici eu si nici el nu aveam ce mânca. Acolo, pe o strada, se fierbea
asfalt în cazan, iar niste potlogari stateau în jurul lui. M-am dat pe lânga ei:
Ascultati, domnilor coate-goale! Luati-l pe fratiorul meu sa învete meserie
si cum sa traiasca. L-au luat. Îmi pare rau ca n-am ramas si eu cu
potlogarii aceia.
— Si niciodata nu v-ati mai întâlnit fratele? — întreba capitanul.
Tiurin casca.
— Niciodata.
Casca din nou, apoi spuse:
— Ei, nu va amarâti baieti? N-o sa murim aici la centrala termoelectrica.
Cine trebuie sa pregateasca mortarul sa înceapa. Nu asteptati sirena.
Asta-i brigada! Comandamentul nu-l sileste pe detinut nici în timpul
programului, dar daca seful de brigada a zis sa muncesti chiar în pauza, înseamna
ca trebuie sa muncesti.

(va urma)