duminică, 21 decembrie 2014

Comisiile pentru adevăr. Unde eram și ce mai este de făcut


Adrian Cioflâncă





Comisiile pentru adevăr sunt un produs al justiției de tranziției și își au rostul în țări în care politicul, justiția și cercetarea nu funcționează pe măsura nevoii de adevăr a societății. Priscilla B. Hayner, care realizat o analiză comparativă a 21 de comisii de adevăr din întreaga lume (Unspeakable Truth. Confronting State Terror and Atrocity, 2001), arată că astfel de organisme sunt create cu predilecție în state unde tranziția la democrație se face cu dificultate, unde instituțiile și forțele politice democratice nu sunt suficient consolidate, unde sistemul judiciar nu-și face treaba când vine vorba de judecarea responsabililor regimului dictatorial, unde arhivele sunt semi-deschise și acolo unde nu există voință academică, politică și socială peste masa critică pentru a asuma și transmite public adevăruri tranșante despre trecutul recent. Rolul comisiilor de adevăr este de a grăbi lucrurile forțând schimbări, de a arde etapele, de a produce un soi de exorcism, o gestică simbolică în care delimitarea de trecut este combinată cu asumarea acestuia. Comisiile nu produc revoluții, dar rămân momente de referință pentru că deschid calea unor schimbări semnificative.



Arhivele


Dacă ne uităm înapoi, la anii 2004-2006, când au funcționat Comisiile Wiesel și Tismăneanu, lucrurile nu stăteau bine deloc. Am avut privilegiul să lucrez în ambele comisii și pot spune din experiență directă cu ce probleme ne-am confruntat. Pentru istoria Holocaustului, documentele erau mai ușor de accesat la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington (care copiase masiv fonduri întregi de arhivă pe microfilme în anii ’90 de la SRI, Arhivele Naționale și Arhivele Militare) decât în România. Abia după deciziile CSAT din 2005-2006, fonduri arhivistice de la SRI, SIE și diferite instituții din sistemul judiciar au ajuns la CNSAS. Printre acestea, se găsesc surse esențiale privind implicarea României în Holocaust: procesele criminalilor de război și milioane de documente originale (privind formațiunile extremiste, organizațiile minoritare etc) extrase din Arhivele Naționale și Arhivele Militare de către organele de anchetă comuniste pentru a se construi dosare penale, de urmărire informativă sau documentare.
Dacă până la deciziile CSAT, CNSAS dispunea de circa 10.000 de dosare, lucrurile s-au schimbat spectaculos apoi, ajungând în arhiva instituției peste 2.000.000 de unități arhivistice. Între timp, lucrând la CNSAS, mi-am făcut o imagine asupra categoriilor de documente predate și pot spune că ar fi fost esențiale pentru ambele comisii.


Comisia Wiesel a cuprins în mare parte cercetători seniori, consacrați, iar ideea a fost ca raportul final să rezume și acomodeze cercetări finalizate / publicate. Desigur, au fost și cercetări noi făcute pe timpul funcționării comisiei, dar au fost utilizate cu precădere arhivele de la USHMM, Yad Vashem și din Germania.


Comisia Tismăneanu s-a bazat într-o mai mare măsură pe cercetători tineri și cercetări noi, așa că a avut nevoie și mai mare de arhivele românești în timp real. Teoretic, membrii comisiei au primit acces extins la mai multe arhive, dar în practică s-au lovit de numeroase piedici. Unele uși au rămas închise până la sfârșit, altele abia s-au întredeschis. La arhivele ministerelor a fost greu de intrat (și la fel este și astăzi, ceea ce este scandalos). La CNSAS, documentele privind teroarea din spațiul penitenciar abia soseau. La Arhivele Naționale am primit acces, după insistențe, la fonduri noi („Cadre”, „UTC”, „Gheorghiu-Dej”, „ISISP” etc), dar mai multe categorii de documente au fost ascunse. Un membru al Comisiei, Dorin Dobrincu, a devenit ulterior director al Arhivelor Naționale și a putut constata din interior care au fost piedicile puse (sper că va face cândva dezvăluiri detaliate). Regimul de acces s-a schimbat substanțial după comisia Tismăneanu și schimbarea conducerii Arhivelor.



Atmosfera politică


O altă diferență între cele două comisii ține de atmosfera politică în care au lucrat, mult mai încărcată în timpul Comisiei Tismăneanu. Diviziunile din tabăra celor care au câștigat alegerile din 2004 au început să se simtă, în 2006, și în comisia de analiză a dictaturii comuniste. Comisia Wiesel lucrase pe subgrupuri și s-a reunit de trei ori (la Washington, Ierusalim și București), dar probabil acest lucru ar fi fost imposibil în cazul Comisiei Tismăneanu, și, dat fiind mandatul mai scurt, nici nu ar fi fost timp pentru așa ceva. Mai gravă a fost opoziția PSD și PRM față de raport, care a culminat cu circul din Parlament, din momentul în care președintele Traian Băsescu a prezentat concluziile și recomandările pe care și le-a asumat din Raportul Final.



Justiția


În materie de justiție lucrurile erau, de asemenea, complicate.
Din timpul președinției lui Emil Constantinescu, procurorul general a început să arunce în stânga și în dreapta cu recursuri în anulare, care desființau sentințe date în instanțe comuniste. Ideea era de a produce reparații față de decizii abuzive luate de sistemul judiciar înainte de 1989. Problema este că au fost promovate recursuri în anulare și în cazul unor criminali de război, ceea ce a stârnit imediat proteste interne și, mai ales, internaționale. Astfel de „reparații” fără discernământ trădau confuzia memoriei postcomuniste. Nu mulți mai știu astăzi că, după război, a existat un soi de Nürnberg românesc. Au fost organizate sute de procese împotriva criminalilor de război și a militanților mișcărilor fasciste, într-o campanie de defascizare întâlnită în diferite forme în toată Europa. Dosarele acestor procese, fundamentale pentru istoria Holocaustului, se găsesc în acest moment, așa cum am amintit deja, la CNSAS și pe marea majoritate nu s-a uitat nimeni după 1989.


Percepția asupra acestor procese a fost distorsionată de faptul că regimul comunist s-a folosit de efortul retributiv pentru a masca, justifica sau extinde represiunea politică. Astfel, distincția dintre retribuție și represiunea politică nu s-a mai văzut după căderea comunismului. Simpatizații legionari și antonescieni au avut grijă să întrețină confuzia. Cei care au trecut prin închisorile comuniste au fost glorificați / victimizați in corpore, indiferent de motivele pentru care au fost condamnați. Or unii dintre ei au fost implicați în masacre și violențe împotriva evreilor și a civililor în timpul celui de-al doilea război mondial și ar fi fost pedepsiți oriunde în Europa. Desigur, trebuie să evaluăm, de la caz la caz, corectitudinea procedurilor judiciare, raportul dintre faptă și pedeapsă sau regimul de detenție. Dar ideea rămâne, că nu putem judeca cu aceeași unitate de măsură un ofițer de armată sau poliție condamnat pentru că participat la un masacru și un țăran care a fost trimis în colonie de muncă doar pentru că era considerat „chiabur”. La fel, nu pot fi în aceeași categorie etică și memorială un legionar care a fost pedepsit pentru că a răspândit limbajul urii și a recurs la violență antisemită și un liberal sau țărănist învinovățit pentru că a activat într-o formațiune democratică.


Iată două exemple care arată cât de complicată este discuția. În 1955, a fost repatriat un lot mare de prizonieri de război români care au fost în Gulag. Prima tentație este ca ei să fie memorializați ca victime ale comunismului. Problema este că parcurgând lista lor observăm ca majoritatea au fost implicați în crime de război pe teritoriul României și în zonele ocupate de trupele germane și române (în masacre cunoscute precum cele de la Stânca Roznovanu, Bălți, Mărculești, Odessa etc). Le-am găsit numele în cercetările mele privind istoria Holocaustului. Al doilea exemplu: fenomenul Pitești. Experiența deținuților din acel penitenciar a fost atroce și nimic nu justifică ce li s-a întâmplat. Dar e important de știut că, așa cum arată documente din arhiva CNSAS, unii dintre ei au fost implicați, ca legionari și / sau colaboratori ai serviciilor secrete antonesciene, în pogromul de la Iași și în alte acțiuni antisemite.


Comisia Wiesel a recomandat să se renunțe la reabilitarea criminalilor de război și de atunci situația s-a îmbunătățit. Este notabil că anul acesta Parchetul Militar a închis cazul gropii comune de la Popricani, descoperită în 2010 într-un proiect pe care l-am coordonat cu sprijinul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România (creat ca rezultat al recomandării Comisiei Wiesel). Masacrul de la Popricani a fost încadrat ca genocid, ceea ce reprezintă o primă recunoaștere oficială postcomunistă venită dinspre justiție că România a fost implicată în Holocaust.


Totuși, justiția continuă să producă decizii bizare. Două exemple din 2014: legalizarea Partidului Totul pentru Țară de Curtea de Apel Bucuresti și anularea, de către Tribunalul Bacău, a deciziei de retragere a titlului de cetățean de onoare pentru legionarul Valeriu Gafencu. Am văzut recent o situație de la Ministerul Public și Ministerul Justiției privind punerea în aplicare a ordonanței 31/2002 pentru combarerea antisemitismului, iar rezultatele sunt zero.


În lumea justiției există, cred, un deficit de cunoaștere istorică, de înțelegere a logicii justiției de tranziție și de voință instituțională pentru a mișca lucrurile în spețele care privesc aspecte delicate ale istoriei secolului XX. Pentru a repara această situație, e nevoie de semnale politice, de dialog între justițiabili și cercetătorii specializați în istorie contemporană, de traininguri de specialitate și de multă știință de carte.


Penalizarea celor implicați în represiunea comunistă s-a lăsat și ea așteptată. Când a funcționat Comisia Tismăneanu era de neimaginat. Apoi s-a înființat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, care a trimis mai multe sesizări documentate Parchetului, dar nici așa nu s-a mișcat mare lucru. Am lucrat doi ani la IICCMER și am putut constata direct lipsa de voință din sistem. A fost nevoie de schimbări de generație și viziune în parchete și de o abordare mediatică a subiectului din partea IICCMER pentru ca justiția să se sensibilizeze odată cu apariția cazurilor Vișinescu și Ficior. Să vedem care va fi rezultatul procesului.


Până una alta, să nu uităm că CNSAS l-a trimis în instanță pe Vișinescu și a câștigat procesul. Există o neînțelegere privind acest tip de demers al CNSAS și încerc încă o dată să lămuresc lucrurile: CNSAS nu cere unei instanțe să constate simpla calitate de ofițer de Securitate a unei persoane, ci să stabilească dacă un lucrător al Securității – (sub)ofițer de Securitate sau miliție – a desfășurat activități care au încălcat drepturi ale omului. În cazul Vișinescu, răspunsul a fost „da”. Or, înainte de a afla dacă bătrânul Vișinescu va intra sau nu în închisoare, e mai important, în termeni simbolici, că justiția constată oficial crimele și abuzurile comuniste. Or CNSAS are deja peste o mie de cazuri de lucrători ai Securității câștigate în instanță, cu documentare serioasă a abuzurilor săvârșite în fiecare caz în parte – fapt care ar merita mai multă atenție publică. Foști securiști, cei din jurul revistei „Vitralii”, au publicat recent o carte în care se plâng de acvititatea CNSAS și se declară traumatizați.



Educația


Comisiile Wiesel și Tismăneanu au făcut recomandări privind educația și cercetarea. Până în anii 2004-2006 elevii și studenții puteau să afle puține lucruri despre comunism în timpul studiilor și mai nimic despre Holocaust. De atunci, s-a mai schimbat câte ceva, au apărut manuale de istoria comunismului și Holocaustului, s-au introdus ca materii opționale, secțiuni despre cele două tragedii au apărut în alte manuale, au fost înființate mastere și institute sau centre de cercetare specializate pe cele două direcții etc.
Totuși, studiul celor două teme mari continuă să aibă aspect de nișă. De ce se întâmplă așa rămâne să stabilim. Dar este clar că inerția politică joacă încă un rol, laolaltă cu diferite complicități și prejudecăți care se fac încă simțite până în lumea universitară.


Nici nu este clar că progresăm. Iau cazul Iașului pe care îl știu mai bine. Masterele de istoria comunismului și istoria evreilor de la Facultatea de Istorie de la Iași, la care am predat ani la rând, sunt acum înghețate. Motivul ar fi că nu mai sunt studenți. Aceste mastere au fost înființate cu mari eforturi și au o importanță strategică, recunoscută ca atare în alte centre universitare, așa încât ar merita implicare managerială și mai multă comunicare publică pentru a le salva.


Nu sunt convins, în general, că studenții de la facultățile de istorie primesc suficiente informații despre comunism și Holocaust în timpul cursurilor de bază. Or fără acestea nu se înțelege nimic din secolul 20 și nici din situația noastră prezentă.


În 2016, România preia președinția International Holocaust Remembrance Alliance, o rețea de zeci de state care își coordonează politicile educaționale și memoriale în domeniu. Atunci toți ochii vor fi ațințiti asupra noastră și orice regres va da foarte prost.


Expozițiile de bază ale muzeelor au fost și au rămas mute. Noutatea față de momentul comisiilor prezidențiale este că avem mai multe expoziții temporare privind istoria recentă și promisiuni înnoite că va fi înființat un muzeul național al istoriei evreilor și altul al comunismului.



Cercetarea


Două cuvinte și despre cercetare. Dincolo de importanța lor simbolică, cele două Rapoarte finale rămân, orice s-ar spune, realizări istoriografice importante, de neocolit în orice cercetare serioasă. S-a scris destul de mult despre asta, nu vreau să repet.
Mai important este să vedem ce urmează. Pentru că m-am întins deja foarte mult, o să schițez doar câteva provocări la care trebuie să facă față cercetătorul de astăzi al istoriei recente. În primul rând, trebuie să asimileze repede, prin publicare și mai ales prin prelucrare, volumul imens de informație nouă pusă la dispoziție prin deschiderea arhivelor. Revoluția arhivelor va modifica substanțial, fără doar și poate, ceea ce știm despre istoria noastră recentă. Față de cât oferă arhivele, cererea este în creștere spectaculoasă, dar încă insuficientă. Aici este și o problemă a profesorilor care coordonează lucrări de licență, master și doctorate și care nu știu (doar unii dintre ei, firește, cei care au pierdut contactul cu cercetarea) să-și dirijeze studenții spre subiecte și surse originale. Există apoi, dereglaje ale cererii, provocate de diferite mode și fluxuri ideologice. La CNSAS, vin cereri de acreditare a cercetătorilor pe teme dintre cele mai diverse, care acoperă destul de bine câmpul istoriei recente. Dar avem și cereri marcate de obsesii ideologice precum cele privind „sfinții (legionari) ai închisorilor”.


La standardele academice de astăzi, diviziunea tradițională dintre „pozitiviști” (cei care se bazează pe travaliu arhivistic și scriitură simplă, servilă față de documente și preponderent narativă, neo-cronicărească) și „teoreticieni” (cei care își fundamentează cunoașterea pe alte cărți, fără să calce prin arhive, pe modele teoretice occidentale adaptate mai bine sau mai rău și pe comparativism) nu mai este permisă. Sunt scrise în continuare cărți care constituie, de fapt, parafrazări extinse, ancilare, ale documentelor oficiale și care, prin aceasta, reproduc, sub titlul de știință, limbajul antonescian sau comunist. Sau cărți în care modele teoretice și perspective comparate sunt preluate necritic, fără posibilitatea – în lipsa cercetărilor originale – de a fi verificate. Aceste cărți nu au nici un ecou și nici un viitor. Din fericire, au apărut deja multe lucrări în care, în designul de cercetare, documentul și teoria sunt puse să colaboreze. Doar așa – și aceasta este o altă provocare – se poate produce cunoaștere istorică într-un limbaj științific internațional. Povestea românească este încă puțin cunoscută în afară și motivul principal ține de stilul parohialist în care a fost scrisă istoria decenii la rând.

În fine, mai notez o idee care se desprinde din mai multe exemple date mai sus. Între istoria Holocaustului și istoria comunismului există o separație artificială a câmpurilor de cercetare. Sunt multe cazurile de istorici specializați în istoria comunismului și care sunt ignoranți în privința istoriei Holocaustului. Și invers. Este drept, specializările se fac greu, fiecare domeniu are autonomia lui și instrumente de cercetare specifice, dar dincolo de toate acestea separația este prea drastică. Și dezolantă, pentru că la urma urmei este un ecou, o formă perversă de continuare a antogonismului ideologic dintre ism-ele care au produs cele două tragedii. Multe din episoadele comunismului nu pot fi înțelese dacă nu ne uităm înapoi, peste granița reprezentată de anii 1945-1948. Se adaugă faptul că dictaturile au logici similare, iar cunoașterea sedimentată istoriografic într-un caz poate ajuta la cunoașterea celuilalt.






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu