Despre uitare, fasole, cârnați, speranță și sentimentul național

Iulian Comanescu

Vintilă Mihăilescu

Cel mai cunoscut antropolog din România explică în exclusivitate pentru Jurnalistan de ce națiunea română s-a întemeiat, ca și altele, pe un mit, cum au ratat tracomanii înglobarea în în acest mit, ce lucru bun a făcut “Mândri că suntem români” și mai ales de ce nu a funcționat pentru Victor Ponta. Klaus Iohannis este numele de cod al speranței, dar după fasole și cârnați speranța va suferi.


Iulian Comanescu: 
Ultima dată când am vorbit eu eram puțin agasat de faptul că România s-a fondat pe un soi de mit sau de ficțiune, cea cu “de la Râm”, care nu e chiar atât de adevărată istoric. De re-latinizarea limbii, dată de Școala Ardeleană, alfabetul latin și de mișcarea națională din secolul al XIX-lea. M-ați consolat atunci, fiindcă mi-ați spus că orice națiune se întemeiază pe un mit, pe o ficțiune istorică. Puteți dezvolta?


Vintilă Mihăilescu: 
Hai să ne aducem aminte de unde am pornit. Și aici, eu folosesc de foarte multe ori o expresie foarte scurtă, a lui Ion Conea, antropogeograf interbelic, care spunea: “E țara plină de țări.” Or nu poți să faci o țară, când ai multe țări și atât: vrânceni, maramureșeni și-așa mai departe. De la asta am pornit, istoric. Cu diferențe mult mai mari decât ne imaginăm acum. Cu diferențe inclusiv lingvistice, chiar dacă asta nu înseamnă că nu avem un fond de limbă comun – care face parte din acel “miracol al limbii române”. Dar, de pildă, după ’90, prin ’97-’98, dacă nu mă-nșel, a apărut un Dicționar româno-oltenesc. Să mă bată Dumnezeu dacă știam mai mult de șapte cuvinte din acel dicționar. Sigur, nu înseamnă că nu le puteam, cât de cât, înțelege. Dar diferențele zonale erau mult mai mari. Ca să nu mai vorbim de faptul că în perioada formării ca națiune, eram o societate țărănească, masiv, imens țărănească, iar burghezia era, practic, copleșitor, alogenă. Așa că eram în situația: Avem o populație, cum o facem națiune? Dacă nu ar fi fost acel gen de propagandă națională – nu naționalistă – nu am fi avut națiune. Nu am fi existat.


Iulian Comanescu: 
Care e diferența dintre națională și naționalistă aici?


Vintilă Mihăilescu: 
Să nu confundăm construcția națională cu naționalismul ulterior. Mulți analiști spun că nu națiunea produce naționalismul, ci invers, naționalismul generează națiunea. Dar problema e când, după ce ai o națiune de 200, 300 de ani, te trezești iarăși cu Burebista. Dar să continuăm cu ceea ce spuneam. Trebuie să construiești o minimă percepție de omogenitate, de unitate, și aici a intervenit școala. Școala este principalul instrument al construcției naționale oriunde, fiindcă uniformizează limba și omogenizează, pe cât posibil, cultura. Deci avem o cultură comună. Și aici, la noi, s-a lucrat foarte, foarte bine în secolul al XIX-lea. S-a lucrat greu după Marea Unire, e drept: noi avem în continuare imaginea că atunci a existat o dorință de suflet globală, un soi de unanimitate. Nu, rezistențele au fost foarte mari la unirea Transilvaniei cu Regatul, din partea ardelenilor. Și munca – de propagandă în ultimă instanță, în sensul bun al cuvântului – de a asimila această diversitate pe care o prezintă Transilvania a fost uriașă.

Orice națiune se întemeiază pe un mit

Iulian Comanescu: 
În orice caz, adevărul istoric nu contează atât cât pare, în formarea unei națiuni.


Vintilă Mihăilescu: 
O să merg la Ernest Renan, care e autorul paradigmatic al modelului de națiune francez, națiunea civică. Naționalitatea e un plebiscit de fiecare zi, orice individ poate să-și aleagă națiunea, apartenența – mai civic de-atât nu se poate. În partea a doua din lucrarea lui Ce e o națiune? - care e adesea pusă deoparte, considerându-se că domnul respectiv a făcut și niște greșeli – spunea foarte clar: important e nu numai ce ținem cu toții să memorăm, ci, mai ales, ceea ce acceptăm cu toții să uităm. Fără o parte de amnezie istorică și fără o parte de mitologie, o națiune nu poate exista. Și asta este un lucru absolut general. Sigur că toate acestea constituie, pe de altă parte, și o strategie. O strategie de opțiuni de construcție națională. Pentru noi, a fost Cu toții de la Râm ne tragem. Aveam și o variantă alternativă, autohtonistă, care a pierdut: dați, geți, traci și așa mai departe. Cu Ceaușescu, la un moment dat, s-a revenit la acest mit fondator, dar prin exces s-a creat respingere, la modul: “Mai lăsați-ne cu tracomania!” Dar toate sunt la fel de false și de adevărate, în același timp. Oricând, oricum e nevoie de un astfel de mit fondator. Abordarea deconstructivistă, demitizatoare, care remarcă inexactitatea istorică, este o chestiune de igienă și a fost absolut obligatorie, după 1990, cu condiția să nu arunci copilul cu tot cu apa din copaie, să spui că orice astfel de mit este o escrocherie, un fals intelectual, o manipulare ordinară. La urma urmei, a fost un vis, iar dacă te gândești că viața e făcută din vise, fără vise viața ar fi un fals.


Iulian Comanescu: 
Până la urmă, mitul câștigător trebuie să aibă o anumită inserție în populația care devine națiune. El se justifică tocmai fiindcă a câștigat, la modul “Ceva este, dacă a prins”.


Vintilă Mihăilescu: 
Evident.


Iulian Comanescu: 
Ați menționat tracomania, protocronismul care a creat un soi de scepticism sau de anti-patriotism pe vremea lui Ceaușescu. Am ajuns să ne detestăm simbolurile naționale și apartenența noastră, inclusiv din motive de propagandă. Totuși, am senzația că lucrurile încep să se schimbe. La ultimele parade de 1 Decembrie, e plin de lume, tricolorul devine un steguleț popular, ținut de multe mâini, copiii se urcă în TAB-uri și alte mașinării militare, iar Armata Română, atâta câtă e, se dovedește un babysitter foarte bun. Am prieteni care scot tricolorul în balcon de Ziua Națională și așa mai departe. Am început să uităm de excesul național-comunist, mai avem de așteptat?…


Vintilă Mihăilescu: 
Categoric, suntem într-o perioadă de reviriment care, probabil, va continua. Respingerea masivă a existat, evident, din cauza excesului comunist. Genul de discurs despre care vorbim a fost preluat și de neo-comuniști – sau cum vrem să-i numim pe Iliescu și toți ceilalți – și apoi monopolizat de o extremă dreaptă sau stângă, e greu de spus, dar în orice caz o extremă naționalistă gen Funar-Vadim Tudor. Această extremă era la rândul ei și mai excesivă, dacă se poate spune așa, decât cea neo-comunistă. Azi, revirimentul începe pe mai multe fronturi. Celelalte partide au înțeles că naționalismul – sau, mă rog, ideea națională – este un capital politic, a se vedea ce s-a întâmplat acum, deși nu l-a ajutat foarte mult pe Victor Ponta, “Mândri că suntem români”. Drept care Vadim a dispărut, fiindcă i s-a luat jucărica, după ce dispăruse și Funar, care era cel mai excesiv. Culmea, asta ne-a făcut să stăm mult mai bine decât alte țări din Europa, la capitolul naționalism extrem. Ceea ce e un mare avantaj. Sigur, e o escrocherie – sau nu chiar o escrocherie, dar în orice caz un anume tip de oportunism politic. Dar, neducând la limită acest discurs, păstrându-l într-o zonă, mă rog, acceptabilă, ai dezamorsat extrema naționalistă.
Un alt front pe care începe revirimentul se leagă de faptul că după 2007, tot entuziasmul pro-Europa a început să se modereze. A nu se uita că am fost țara cea mai euroentuziastă de pe continent și chiar și acum rămânem pe locul întâi sau doi. Însă cu un scor cu vreo 30 și ceva de procente mai mic. Deci depinde dincotro privești. Dacă privești dinspre anii ’90, poți zice că încrederea în Europa s-a prăbușit. Dacă te compari cu alte țări, vezi că este încă foarte mare. Dar, oricum, s-a ponderat. Europa nu mai este percepută ca Europa visului, în care totul e perfect, chiar dacă mai folosim curent expresii gen: “În țările civilizate, asta nu s-ar putea întâmpla” sau: “Când o să facem și noi ca în țările civilizate?” S-a mai pus puțin surdina pe asta, a început să apară și o reflexivitate, o gândire critică de genul: “Sigur, e foarte bine în Europa, dar…”
Al treilea front mă face să cobor puțin discuția în trivial. Am avut o sursă de derută atunci când nu s-a mai știut: 23 August a dispărut, a apărut 1 Decembrie, care-i Imnul? Încă, la nivel de societate, nu ne era foarte clar, de fapt, care-i ziua care ne reprezintă. Or, în alte părți, această zi națională, odată înființată, nu se mai schimbă. Franțujii – zic unii că ar trebui să-și schimbe Marseilleza fiindcă e prea sângeroasă, dar n-o schimbă. Ca să crească rădăcinile, trebuie să le uzi sistematic și să le lași unde sunt, dacă le vânturi în fiecare an nu mai prind. Pentru ca o zi națională să fie percepută și trăită ca zi națională, trebuie să fie ritualizată. Trebuie să aibă ritualuri domestice, ritualuri individuale, ritualuri private. Adică: eu, ca francez, știu că de Quatorze Juillet merg la paradă și stau lângă copacul ăla, după care mă duc cu nevasta la barul ăla, după care chem prietenii la mâncarea aia… Trebuie să existe un ritual cotidian, pentru că altfel totul este scenă, iar publicul se plictisește. Or dacă e zi națională, sigur, trebuie să ai și partea de spectacol, dar trebuie să ai și o participare. Și trebuie să ai acel gen detabiet, de ritualizare, care să-ți facă plăcere că se repetă. Aici, statistica mea, una total trivială, este că anul trecut a fost pentru prima dată când, cu două zile înainte de 1 decembrie, în tot Cotroceniul, nu se mai găsea fasole. Tot omul, pornind de la povestea cu fasole cu cârnați, cu pomana electorală, spune-i cum vrei, a început să-și ritualizeze ziua de 1 decembrie, să o aducă în casă. Sigur, nu știm în momentul de față cum, ce spun e, încă, o speculație. Dar 1 Decembrie a fost, până de curând, doar în piața publică. Acum, începe să fie adus în casă, unde mai apare un drapel, mai apare o fasole cu cârnați, mai apare întâlnirea cu prietenii, mai apar astfel de forme de domesticire și privatizare a unei zile, a unui eveniment care era strict public.

De ce n-a funcționat “mândri că suntem români”

Iulian Comanescu: 
Ați pomenit de “Mândri că suntem români”, sloganul lui Victor Ponta la prezidențiale. Ca să rezum, a avut un rol în mod curios pozitiv fiindcă a privat naționalismul caricatural de obiectul muncii. Dar de ce nu a funcționat electoral? Sau nu a funcționat suficient, pentru că într-o oarecare măsură a funcționat, dacă ne gândim la faptul că Victor Ponta a avut, totuși, 5,3 milioane de voturi?


Vintilă Mihăilescu: 
Acest gen de discurs a fost preluat în diverse moduri de toate partidele. Dar PSD a ales să joace această carte acum dintr-o necunoaștere acută nu numai a societății, ci și a propriului electorat. Ideea e că PSD este un partid mai de sat, mai de bătrâni, care au această mândrie dintotdeauna, iar acesta e un limbaj pe care îl înțeleg cu toții. Or, aici, a intervenit o contradicție puternică în discurs. Pe de o parte, îți apare un dispreț față de propriul popor, care a existat la Băsescu, dar l-a preluat Ponta, care se visa un Băsescu secund, doar că a fost un Băsescu mic și ratat. Asta e ce a visat, să fie un mare Băsescu și a devenit un Băsescu mai mic și mai prost. Or acest de discurs, de dispreț, această fudulie – “Noi suntem oricum câștigători”, amicul nostru Palada, cu “Hai să vă văd, băi, pufoșilor”… nu mai e clar: suntem mândri că suntem români sau facem ceva în capul românilor?
Credibilitatea acestui discurs a fost nulă. Pe de o parte, nici n-au știut să inflameze o parte a electoratului, ca Vadim, care, pe vremuri, când era încă puternic, era eficient. Știa cum să vorbească cu acel electorat. Nici acest gen de carismă pentru un anumit gen de public nu l-au avut. Iar discursul curent a fost de “oricum nu ne pasă”. Ce-a dedus de-aici alegătorul? “Voi sunteți mândri, dar fiindcă sunteți împotriva românilor. De ce-aș fi eu mândru să fiu ca voi, care vă uitați de sus și nu mai dați doi bani pe noi?” Iar pomenile electorale au început și ele să ducă la un anumit gen de saturație. Sigur că n-am niciun fel de statistici pe tema asta, totul e simplă speculație, dar era chiar înainte de campanie când am trecut prin niște sate cu niște treburi și bineînțeles că venea vorba de una și de alta, iar eu chiar am întrebat de povestea asta cu “suntem mândri că suntem români”. Nimeni nu o observase. Era atât de lipită de imaginea partidului și de neconvingătoare, încât de multe ori trecea pur și simplu neobservată. Iar când era observată, răspunsul era: “E!…”


Iulian Comanescu: 
Discuția despre sloganul PSD ne duce bineînțeles la neamț, la Klaus Iohannis. Avem un etnic german care devine expresia unui soi de treziri naționale. Dacă nu greșesc, au apărut de niciunde 1,6 milioane de români, care l-au votat. De ce se leagă toate acestea de un neamț?


Vintilă Mihăilescu: 
Nu cred că s-a legat în primul rând de un neamț. Entuziasmul de ultimă oră pentru Iohannis – pentru că a fost de ultimă oră și aici e marea întrebare – ține de o defecțiune a PSD-ului. Care, prin natura lui, ar fi trebuit să păstreze legătura cu masele. Or Ponta n-a avut contacte cu organizațiile locale, cu nimic. Chiar propriul aparat a fost părăsit și s-a simțit ofensat. Rezultatul a fost spectaculos invers. Interesul cancelariilor occidentale pentru alegeri, în contextul cu Ucrania, a fost de altă natură. Am avut un sprijin pe care doar trei-patru persoane, din Europa, probabil că îl știu. Un sprijin puternic, fără niciun fel de teorie a conspirației. În ce a constat și cum s-a realizat acel sprijin e greu de spus, e clar doar că a existat. Important în toată povestea este însă ceea ce mie îmi place să numesc revoltă morală. Care e o revoltă de mase, și nu de clase. Și care, de fapt, are un trecut deja. Deși nu se vede continuitatea, această continuitate există. Genul de entuziasm, de mobilizare, pe scurt, din aceste două săptămâni este foarte similar cu mobilizarea din 2012, când cu Arafat și cu Băsescu, cu gogomănia lui Băsescu, care a făcut ca în câteva ore să iasă lumea în stradă. Cine? Au ieșit hipsteri? Nu, au ieșit toți care s-au simțit ofensați, direct ofensați, și care, a nu se uita, oricât n-aveau niciun fel de platformă politică și nici nu-și doreau să aibă, au fost foarte eficienți: au dat jos un guvern. Cum? În câteva săptămâni.
Casa de fală, Gusturile românești și Salamul săsesc


Iulian Comanescu: 
Vreau să ne întoarcem la 1 Decembrie și la lucrurile mici care ne caracterizează, eu m-am uitat puțin la mâncărurile românești, care de fapt nu sunt românești, dar ni le asumăm cu bucurie: mici, sarmale și altele. Bogdan Iancu vorbea despre termopane, care sunt și ele globale, dar și un soi de mit sau aspirație locală. Am mai văzut, la Târgu Neamț de pildă, balcoane închise cu geamuri de autobuz. Și așa mai departe.


Vintilă Mihăilescu: 
Aș începe cu casele pe care și le fac românii care au fost la muncă în străinătate. Din momentul în care s-a putut ieși, imensa majoritate a celor care migrau își cheltuiau cam 80-90% din banii din remitențe pe amenajarea și dezvoltarea casei. În 2007, într-un an, au intrat oficial peste 6 miliarde de euro. Odată cu criza, sumele au început să scadă, acum au reînceput să crească ușor, în orice caz acum vorbim de peste 3 miliarde pe an. Casele erau inițial case făloase, case de fală, cum avem camera bună sau camera de fală în Maramureș. Construcții care nu erau făcute pentru a fi funcționale, ci pentru a propune sau impune un anumit gen de statut, lucru pe care îl recunoșteau chiar posesorii lor uneori. Vorba lui Noica, “Nu mai vrem să fim veșnicii țărani ai istoriei”, dar țăranul o spune pe limba lui: “Nu mai vreau să fiu țăranul prost, așa cum credeți voi. Acuma, am posibilități să fiu ca voi.” Ca voi, cum? Modern, occidentalizat. Acest fenomen, care era unul de ruptură totală și cu timpul, și cu locul, a început să se potolească, și în locul lui a început alt fenomen, casa rustică. Din punct de vedere elitist, poți spune că e la fel de kitsch ca și cealaltă, dar e mai mică și devine mai funcțională. Dar important e ce înseamnă acest gen de casă pentru cel care o vrea: un fel de reancorare în local și în tradiție, chiar dacă nu este așa. Chiar dacă este un fake, un simulacru. Fiindcă simulacrul este trăit de oameni care spun că s-au întors la vechile tradiții. Rusticul este modern și tradițional în același timp. Este, de fapt, o căutare a unor rădăcini, o revenire acasă simbolică. La fel cum ruptura prin casa făloasă era simbolică. În orice caz, ruralul, după ce și-a făcut deschiderea spre lume, începe să re-simtă nevoia de niște rădăcini. Altfel spus, începe să valorizeze localul, tradițiile și așa mai departe?
Ce legătură are asta cu mâncarea? E exact același lucru. În ultima vreme, a apărut toată această piață a produselor tradiționale, sau locale – fiindcă la noi nu se face diferența, deși ea există clar la modul normativ. E vorba de modalități de revalorizare a localului, după o ultravalorizare a tot ce e Occident, în cazul nostru supermarket. Ne întoarcem iarăși la “țara e plină de țări” și asta e un lucru bun, de-acum. Este trăit ca bogăție, ca diversitate, ca specific. Mi-aduc aminte că am făcut primul Târg al Țăranului pe vremea când eram la Muzeu (Muzeul Național al Țăranului Român, unde Vintilă Mihăilescu a fost director – n.r.), pe vremea când așa ceva nu exista. Acum avem Festivalul Cepei de Nu Știu Unde, sau al Clătitei de Nu Știu Unde, cu efuziuni de Guiness: “Trebuie să avem cea mai mare clătită din lume.” Asta renaște un sentiment de patriotism local, ceea ce e foarte important în sine.


Iulian Comanescu: 
Dragobetele se bate cu Sfântul Valentin.


Vintilă Mihăilescu: 
Exact, iar asta atestă o supradoză de Occident. Dar și o redescoperire a localului, a regionalului. Atunci când toate aceste lucruri au devenit o piață, business-ul și-a spus: “Hopa, iată o resursă!” Și a preluat-o – vezi produsele locale. Brandul “Gusturi românești”, care e foarte bine construit, și m-am surprins, când voiam să-mi iau pur și simplu un salam, să-l pun pe pâine, cum m-am dus reflex spre “Gusturi românești”, pe ideea că e mai bun, că e mai de-al nostru, că o să mă simt eu mai bine. Toate chestiile astea minore, dar care sunt cele cotidiene, sunt încorporate, sunt dincolo de ideologie, ilustrează și în același timp produc această reorientare a valorilor, a aspirațiilor și în ultimă instanță, renasc ideea de român, de românitate, de particularitate și de local. Fiindcă localul nu este străin, este o chestie de mândrie locală de a fi român de-acolo. Adică: Eu sunt mai român decât tine!  Avem deci o reapropriere a ideii de român, de specific, de particularitate, care începe să capete valoare, după ce, multă vreme, din n motive, a fost devalorizată. Or astea-s pârghii mult mai importante decât alea ideologice. Dacă venea Mama Românului la conducere și spunea: “Frați români, haideți să fim români!”, i se dădea cu tifla. Acum am pornit de jos în sus, de la burtă spre spirit ca să zic așa, adică de la încorporare, de la chestia aia fundamentală care se cheamă bucuriile primare.


Iulian Comanescu: 
Dacă nu v-am deturnat eu cu întrebările, asta înseamnă că sentimentul național e în momentul de față pe nivelul de bază al piramidei lui Maslow?


Vintilă Mihăilescu: 
Exact. Dar asta e fundamental, pentru că nivelele următoare le poți pune doar pe o bază. Și baza este asta, a nevoilor fundamentale, pe care le re-valorifici și le re-asumi.


Iulian Comanescu: 
Interesant e faptul că avem și un salam săsesc pe acest nivel, în persoana lui Iohannis. Ultima întrebare: ce faceți de 1 Decembrie?


Vintilă Mihăilescu: 

Exact lucrurile despre care am vorbit. Nevastă-mea a luat cu o săptămână înainte fasole și ciolan și îmi chem niște studenți și sărbătorim 1 Decembrie cu fasole și cârnați.