UN
GOL
Nuța
Istrate Gangan
pulsând
sub cicatrice
locul
tău în inima mea
doare
uneori
îl
ating cu un fel de sfinţenie ciudată
ca
şi cum mi-ar fi frică
să
nu mă prăbuşesc în el
să
nu îl umplu
definitivându-ţi
absenţa
am
un loc vacant în inima mea
la
ziar nu au vrut să-mi publice anunţul
nimeni
nu mai cumpără ziare, doamnă
doctorul
mi-a spus
organul
e în stare perfectă
nu-ţi
fă probleme
din
asta nu se moare
încă
mai
am timp să mă trezesc
din
coşmarul acesta?...
inima
ta
în
palmele mele
însângerate
vie
dar
abia...
abia
respirând
PORȚILE
IUBIRII
Ioan
Sabin Pop
Mi-am
odihnit
privirea
pe
chipul tău frumos
și
mâinile
au
prins tulpina
s-o
mângâie duios
dar
avea spini;
te
apărau
de
pofta mea flămândă,
de
lupul fioros
care
stătea la pândă.
Spășit,
am alungat
lupul
acela rău
și
am bătut la poarta
sufletului
tău;
i-am
dus în dar
Iubirea
cu
un buchet de vise
și
porțile de spini
au
fost pe loc deschise.
Așa
e legea veche
așa
e datul firii;
numai
Iubirea
trece
prin
Porțile Iubirii!
Înstrăinaţi
Aura
Popa
Nu
te mai ştiu… Nu-ţi recunosc paloarea,
Parfumul…
Şi nici umbra n-o mai ştiu!
Cuvântul
stins, surâsul, încruntarea,
Veşmântu-acesta
simplu, cenuşiu
Nu-mi
spun nimic din ce ştiam de tine!
Privirea
ta de azi nu are jar
Iar
mâinile-ţi, deodată-mi par străine
Şi
mersul tău e parcă mai bizar.
Străini
îmi sunt şi fluturii de teamă
Ce-ţi
stau pe umeri, rotunjind căderi
Şi
glasu-acesta care mă tot cheamă
Pe
nume de-mprumut. Acelaşi „ieri”
De
n-ar fi fost în calendarul ceţii
Acum
şi pe de rost te-aş fi ştiut!
E
prea târziu iar valurile vieţii
Ne-au
şters povestea-n raiul de-nceput.
Nu
te mai ştiu… Nici tu nu-mi ştii cuprinsul!
Şi-atunci?
Să nu mă-ntreb de ce-ai venit?
Cine-a
învins sau cine-a fost învinsul
Nici
n-a contat, nici nu ne-a folosit…
DINTR-UN
BUST GLORIFICAT
Gabriel
Constantin
Aş
privi cu ironie dintr-un bust glorificat
Când
cu spinii nepăsării lumea m-a încununat;
A
dispreţului gorgonă şerpii anilor strecoară
Aşteptând
mâhnitul geniu în secatul piept să-ţi moară.
Pe
când tu? Tu mângâi pana revelatei inspiraţii
Să
laşi umeda scânteie strămoşeştii tale naţii
Chinuindu-te
în mreaja volburosului torent
Să
înoţi mereu în contra subculturilor curent.
Din
spoieli de academii vezi că iese scriitorul
Dădăcit
de vreun profesor care mânuie tractorul
În
al său creier de muscă zace împietrită magma
Pe
când el la vreo catedră îşi măreşte diafragma
Hotărând
cine să urce din suita de lachei
Scara
şubredă de glorii care-i ţine doar pe ei
Deja
ştii ce fel de inimi pentru ţară vor mai bate
În
carcasa unor specii de prostie infectate
Un
titan bătrân învaţă toată viaţa fără preget
Din
ciupicii groşi de lână curios iese un deget
El
cu poalele mantalei trupul firav îşi astupă
Învăţând
tot universul prin rotunda albă lupă
Iar
un filfizon cu aer şi cu damfuri de bodegă
Mai
deştept fiind ca dânsul şoarecul din biliotecă
Neputând
să te ajungă te loveşte fără frică
Pentru
orişice greşeală fie una cât de mică
La
nimic reduce dânsul chinuita ta valoare
Căci
prin micile-ţi păcate poate el să fie mare
Neputinţa,
oboseala, relele ce-n lume ai
Ce
imperios te leagă de vremelnicul tău trai
El
le pune pe-a ta frunte bucuros de-aceste pete
Căci
prin ele te asemeni cu-ale lui groase defecte
Şi
cu mină prefăcută se apropie de tine
Replicând
în coji de vorbe că te-nvaţă toţi de bine
Alergând
cu suflet cainic să se-nchine l-ai lor idoli
Boncănind
precum o turmă samavolnică de bivoli
Vei
găsi cu uşurinţă trădătorul antidot
Vrând
să scrii pe placul lumii renegându-te de tot
Oglindindu-te
un monstru propriul ciob al conştiinţei
Când
vei bea noroiul negru puturos al umilinţei
Cum
din fire eşti sensibil ca şi luna lui April
Vei
fi prada cea mai dulce-a unui vitreg gând senil
Când
te vezi din bradul verde c-ai ajuns uscat – un băţ
Care-ndrugă
verzi şi-uscate, vrednic numai de dispreţ
Ce-ar
mai râde să te vadă domnii bine îmbrăcaţi
Bâţâind
confuz pe-un scaun într-un loc de-alienaţi
Cum
păţi şi orbul Samson de lua palme peste faţă
Vor
veni râzând la tine să te tragă de mustaţă
Iar
tu, murmurând la versuri să le-asculţi ingrata spusă
Rătăcit
cu mintea-n zare cu ochire rea şi dusă
La
o cârciumă de fiţe semidoctul stă la masă
Potolind
în largul pântec pofta lui nesăţioasă
El
cu degetul scobeşte în bârlogul unei stridii
Peste
tot plimbându-şi ochii, meşteri tainicei invidii
Iar
apoi scoate caietul semnat: domnul Manolescu
Ca
să-l şteargă din istorii pe măreţul Eminescu
Dar
cu cât vrea să-l ucidă mâzgălindu-l pe o foaie
Îi
apare iarăşi chipul în a geniului văpaie
Tot
aşa cum fariseii bântuiţi de profeţia
Ce-o
grăi prin fumul morţii proorocul Zaharia
Nu
putură ca să şteargă sângele de pe podele,
Martorul
fără cuvinte crimei roşii şi mişele.
Tu,
din valuri de caiete, cărţulii cu pagini roase,
Vânezi
roiuri de cuvinte cu-ale minţii tale plase
Şi-apoi
rumegă tăcute măruntaiele gândirii
Pe
când sufletul ţi-e singur în vâltoarea părăsirii
Lumea
vede-n tine omul... nu pe cel ce poartă-n sine
Un
cântar care măsoară ce e rău şi ce e bine
Şi
de mori îţi e mai bine neştiind cine te cântă
La
ţambalul de invidii vechi cât vremea cea căruntă
Iar
când opera-ţi măreaţă va fi luci şi prin sudalmă,
Te-or
vorbi apoi de bine să mai crească ei c-o palmă
Însă
e firesc cusurul unui veac denaturat
Să
nu vadă ironia dintr-un bust glorificat.
La
naiba
Tania
Mariana Ianto
Am
lasat deschise
portile
mintii
la
naiba, si-am uitat....
si-au
aparut spionii
la
furat...
ideile
apuse
le-au
modificat
si
vai, vai, mare pacat,
si
neuronii ce-i mai am
s-au
revoltat
ca
griul nu-i de-mprumutat
nici
pregatit de-a fi furat...
si-mi
striga toti acum in cor
portile
sa le inchid de zor...
la
naiba, ce poveste !!!
dar
ei nu stiu ca cheia mintii este
la
proprietar
nici
n-au gandit macar...
efortul
lor e in zadar
degeaba
furi din sera o floare
de
nu esti gradinar, se stinge, moare
si
valul nu-l poti lua din mare
sa-l
faci mai dulce, ca se pare
ca
vei ramane doar cu sare
la
naiba...
am
lasat portile mintii deschise
acum,
intentionat
si
derutati, neavenitii au clacat
si
ca paunii penele si le-au umflat
ca
le-am dat liber la furat....
si
oricate vor furate a insira
tot
hoti mereu se vor chema....
mai
mult nu le duce mintea.....
la
naiba cu ei
farisei...
Știu,
nu sunt perfect !
Fritz
Constantin
Știu,
nu sunt perfect, nici măcar nu încerc,
Ar
fii prea banal, m-aș învârti ca într-un cerc.
Aș
stărui examinând detalii neînsemnate,
Pierzând
clipele frumoase ce la geam ar bate.
Știu,
nu sunt perfect, e ăsta oare un defect ?
Atunci
sunt un zurliu, fără să am prospect.
Ia-mă
așa cum sunt sau lasă-mă să plec,
Nu
vreau zile perfecte, nu știu să le petrec.
Știu,
nu sunt perfect, dar lumea, e perfectă ?
Cu
cratere prea negre, cu bârfa-i prea infectă.
Nicicând
n-am să pretind că-s un perfecționist,
Și
noaptea să bocesc, că-s singur, că sunt trist.
Știu,
nu sunt perfect, dar ce-i perfecțiunea?
A
atins-o cineva, ați văzut voi toți minunea?
Eu
nu cred c-am s-o întâlnesc, mi-e departe,
Sincer,
nici nu prea tânjesc, mă simt aparte.
Știu,
nu sunt perfect, dar sunt unic,special,
Nu
sunt nici prea modest, da nici ”feick”, ireal.
Sunt
frumos, căci mi-e inima frumoasă și pură,
Nu
tânjesc după nimic, pe nimic nu port ură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu