Un armean în Gulag

CODRUȚ CONSTANTINESCU

„Vitrinele magazinelor alimentare aveau lemne în formă de şunci, salamuri, brânzeturi, toate parcă tăiate, cu hârtii pictate ca să poţi admira straturile de grăsime”
Levon Harutiunian


Experienţa lui Levon Harutiunian în Gulagul sovietic a fost foarte lungă, de nu mai puţin de 11 ani, între 1945-1956. Armean, născut la Tiflis (vechiul nume al capitalei Georgiei, Tbilisi) în Imperiul Ţarist, la 14 august 1913, tatăl său provenind dintr-o familie armeană din Erzerum, din Imperiul Otoman, dar implicat în mişcarea naţionalistă armeană, asistând la ocuparea Georgiei de către trupele bolşevice, Levon Harutiunian şi familia sa au fugit dintr-o Rusie cuprinsă de războiul civil. Mai întâi, tatăl său a ajuns la Constantinopol şi, la scurt timp, a reuşit să-şi aducă şi familia. Levon îşi aduce aminte abundenţa culinară din capitala turcă, fapt care a frapat un copil care fugea de raiul bolşevic în plină constituire. Tatăl său a preferat să ia vaporul până la Galaţi şi apoi trenul până la Bucureşti, probabil pentru că țara noastră găzduia deja o comunitate armeană importantă, dar şi pentru că România i s-a părut o oază de linişte într-un ocean de instabilitate şi războaie civile care au marcat regiunea după sfârşitul primului război mondial. Levon Harutiunian şi-a făcut studiile liceale la Colegiul Armean Moorat Raphael din Veneţia, ulterior revenind în România, fiind implicat în mişcarea naţionalistă armeană într-o măsură greu de stabilit cu certitudine din textul cărţii sale memorialistice Siberia dus-întors. De aceea, ocupaţia sovietică a României după 23 august 1944 a reprezentat un punct de cotitură (şi) în viaţa lui, atât pentru că era un element potenţial duşmănos la adresa noii orânduiri comuniste, cât şi pentru că se născuse în fostul Imperiu Rus.


URSS a urmărit peste tot unde şi-a impus după 1945 cruda stăpânire acele categorii de oameni care reuşiseră să-i scape în­tr-un anumit moment sau altul, de regulă în timpul Războiului Civil (1918-1921). Acei oameni erau vinovaţi de lipsă de loialitate faţă de raiul sovietic, fapt care nu li se putea ierta. La 28 decembrie 1944, deja a avut loc un prim val de arestări în cadrul comunităţii armene (să notăm că la Bucureşti nici măcar nu era instalat guvernul comunist, ci cel al generalului Rădescu, dar este evident că sovieticii deja făceau cam orice doreau). Levon Harutiunian descrie destul de bine atmosfera care domnea în România ocupată. „Rusul punea imediat mâna pe revolver. Peste tot domnea nesiguranţa. Dispăreau oamenii ca şi cum i-ar fi înghiţit pământul.” Din mărturia sa, este destul de neclar de ce a fost arestat. Sigur este că a fost turnat de un informator sovietic din rândul comunităţii armene din Bucureşti.


Transportat până la Chişinău, ajunge prin Odesa la Moscova într-un celebru vagon Stolopîn, primind hrana standard: pâine şi hamsii sărate. Apă, doar din când în când. La Moscova a cunoscut toate cele trei mari închisori, cea de la Lefortovo, Lublianka, care era şi sediul CEKA-NKVD-KGB (şi, acum, FSB), şi Butirka, unde a fost băgat într-o celulă plină cu o „faună” foarte diversă, capturată de sovietici din toată Europa ocupată de ei (polonezi, germani, români, unguri etc.). Aici are un prim contact dur cu cei de drept comun, unul dintre delincvenţi jucându-i la cărţi paltonul, pe care autorul l-a cedat fără să clipească. Iniţial a fost condamnat la cinci ani, un termen foarte mic în condiţiile sistemului represiv sovietic (deţinuţii râdeau de el, spunând că îl poţi face doar când te duci să urinezi), dar în Gulag avea să i se prelungească pedeapsa cu alţi 10 ani, pentru colportare de zvonuri antisovietice, fiind încadrat într-unul din paragrafele celebrului Articol 58 din Codul Penal sovietic. Măcar a avut norocul să fie alocat unui lagăr din Siberia Centrală, de lângă Novosibirsk, şi nu celor de exterminare din nord, precum Vorkuta, Norilsk sau din Extremul Orient rus, regiunea Kolîma.

LEVON HARUTIUNIAN - Siberia dus-întors

Meteor Publishing, Bucureşti, 2014

SibLag era o concentrare de lagăre care ofereau forţă de muncă sclavagistă unui număr de obiective industriale. Levon Harutiunian a ajuns să lucreze într-o fabrică de cărămizi, într-o uzină dintr-o suburbie a Novosibirskului unde, nereuşind să îndeplinească norma, i se taie din raţia de mâncare. Şi-a dat seama că numai înşelând putea să o atingă (şi că toţi făceau acelaşi lucru). Asistă la o tentativă de evadare (şase deţinuţi au preluat un camion şi au încercat să forţeze gardul care înconjura uzina, fiind însă împuşcaţi, nu înainte de a fi bătuţi cu bestialitate). Aici asistă la un mare eveniment de genul celor pe care le-am descris în cartea Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS între control şi propagandă. „Urmau să fie alegeri în Statele Unite şi un candidat la preşedinţie venise, nu ştiu de ce, la Novosibirsk şi avea în program să viziteze uzina. Ni s-au dat trei zile libere, fiind înlocuiţi cu nişte indivizi bine îmbrăcaţi, vorbind fluent engleză, ca să stârnească gelozia americanului. După vizită, acesta a ajuns fără îndoială la concluzia că nu trebuie să precupeţească niciun efort pentru a ridica standardul de viaţă american la nivelul celui din Novosibirsk. Fusese dus omul şi într-o prăvălie cu alimente. Pe lângă cumpărătorii simulanţi venise şi unul adevărat, care a cerut în cantităţi oarecare zahăr, făină, unt şi brânză, făcând apoi marfa dispărută fără urmă, ca să fie judecat pentru sabotaj economic şi trimis în lagăr pentru zece ani.” Acest candidat este posibil să fi fost chiar Henry Wallace (1888-1965), fostul vicepreşedinte al lui Roosevelt, care a candidat din partea Partidului Progresist la alegerile prezidenţiale din 1948, fiind un cunoscut admirator al sistemului sovietic.


Cum regula Gulagului era ca deţinuţii să nu-şi ispăşească toată pedeapsa în acelaşi lagăr, ci să fie transferaţi din când în când (tocmai pentru a nu se înrădăcina şi pentru a nu le veni idei de evadare), şi Levon Harutiunian a fost transferat într-un lagăr forestier din regiunea Krasnoiarsk. La fel precum toţi cei care şi-au scris memoriile despre Gulag, indiferent de talentul literar, şi Levon Harutiunian îşi împănează mărturia cu diverse experienţe ale colegilor de suferinţă.


La Zavodovka, Harutiunian a reuşit să se descurce să nu fie trimis la muncile grele, fiind ajutat şi de comunitatea armeană din lagăr. De altfel, lagărele aveau nevoie şi de personal calificat pentru contabilitate, spital, dispensare etc. După moartea lui Stalin a primit chiar o ofertă din partea autorităţilor sovietice să rămână în RSS Armeană. Un prieten armean îl sfătuiește viguros: „De ce, ca să fii un puşcăriaş în plus? Du-te cât mai departe şi deschide ochii lumii cât poţi, să vadă raiul în care trăim”. Chiar dacă Stalin a murit în martie 1953, sistemul represiv sovietic nu şi-a deschis porţile a doua zi, unul dintre motive fiind tocmai că erau prea mulţi deţinuţi care, odată eliberaţi, ar fi destabilizat întregul eşafodaj sovietic. Abia în 1956 Levon Harutiunian a reuşit să părăsească URSS, nu înainte de a mai vedea câteva oraşe sovietice unde se aflau lagărele de tranzit, adunând câteva impresii plastice despre realitatea sovietică. La Sverdlovsk (denumirea sovetică a oraşului Ekaterinburg), „primul lucru care ne-a sărit în ochi a fost că mai toate femeile purtau băşti de o singură culoare - verde -, de unde unul dintre noi a dedus că mişcarea legionară avea mulţi adepţi în Uniunea Sovietică. Vitrinele magazinelor alimentare aveau lemne în formă de şunci, salamuri, brânzeturi, toate parcă tăiate, cu hârtii pictate ca să poţi admira straturile de grăsime. Probabil că se proceda astfel pentru a nu se altera originalele la soare, deşi, la drept vorbind, nici nu avea ce să se altereze, prăvăliile fiind pline de cutii de muştar praf şi pachete de ţigări”. Ajunge şi în Kazanul Evghenei Guinzburg: „De vizitat în acel oraş erau universitatea, unde fusese student Lenin, şi moscheea. În primul loc nu era mare lucru de văzut. La intrare, într-o mică sală, era statuia lui Lenin, făcută din ghips, care nu se putea numi o capodoperă. Studentele se uitau curioase la noi, ca şi cum eram picaţi din lună. Ne-am îndreptat spre moschee (...) Am ajuns la timp înapoi la locul de întâlnire, unde un bătrân, probabil cekist pensionat, ne-a povăţuit să fim cu minţile în cap şi să iubim ţara sovietelor şi comunismul”.


Harutiunian a întâlnit mulţi români care erau repatriaţi după mulţi ani în Gulag (profesori, militari, preoți, oameni politici). Din Kazan a fost dus în lagărul de tranzit de la Potma, în 1956, iar apoi la Moscova, în fosta datcha unde fusese găzduit învinsul de la Stalingrad, mareşalul Paulus, unde condiţiile erau incomparabil mai bune. În trenul către ţară, gazdele, generoase, după ce-i furaseră 11 ani din viaţă, îi oferă o masă copioasă, cu vin georgian, iar ofiţerul MVD îi sfătuieşte prieteneşte să dea uitării anii petrecuţi în lipsuri şi greutăţi şi să privească viaţa înainte. La Ungheni, grupul român a fost predat autorităţilor RPR (grăniceri şi securişti), împreună cu dosarele individuale, iar apoi a fost condus la sediul Securităţii din Iaşi, unde a fost împărţit în două, cei liberi şi cei care continuau să prezinte interes pentru organele represive. Ajungând în Gara de Nord, „îmbrăcămintea noastră, ghetele specifice de lagăr au atras atenţia lumii. Oamenii cumpărau toţi covrigii negustorilor ambulanţi şi ni-i aduceau nouă”. Ulterior, Securitatea l-a chemat şi pe el pentru a-l înregistra în baza de date. Supravegheat în continuare de Securitate, care i-a propus să devină informatorul ei în comunitatea armeană şi dorind să trăiască în libertate, a depus documentele de emigrare, reuşind să plece iniţial către Beirut, pentru ca imediat să emigreze definitiv în Statele Unite.



Fără a fi o mărturie de prim rang a literaturii concentraţionare, lunga experienţă în Gulag a lui Levon Harutiunian merită citită. „Era absurd să cauţi explicaţii logice în acest imens imperiu.”