Ultima mea zi de front cu Traian Băsescu

Angela Tocilă

Am fost și rămân băsistă. Nu m-a deranjat niciodată apelativul, chiar dacă eticheta de ”băsist” ni s-a pus în batjocură. Nu m-a deranjat nici după ce Traian Băsescu a fost ales pentru al doilea mandat, când puținii băsiști care mai îndrăzneau să recunoască o fărâmă de simpatie sau admirație pentru el erau considerați leproși. Nu mi s-a părut insultător nici măcar când Mircea Badea  inventat apelativul ”băs” și derivatele venite dintr-o minte infantilă de narcisist plin de frustrări ce este Mircea Badea, acest pigmeu nefericit preocupat de bicepși, maiouri, șpagate, obsedat de faptul că spre deosebire de ceilalți muritori de rând, el ar trebui să rămână tânăr și nemuritor.

L-am petrecut cu aplauze la plecarea de la Cotroceni, Nu s-a putut opri să-și salute susținătorii, pe trotuarul celălalt aflându-se huidulacii și stegarul dac ale cărui minți par a avea viză definitivă de plecare din țară. Nu știu câți am fost, n-am reușit să văd mulțimea și nici libertate de mișcare prea mare n-am avut, unul dintre motive fiind și faptul că Antena3 nu găsise alt loc să-și parcheze mașina cu ligheanul de emisie decât pe trotuarul nostru. Evident, pentru a provoca. Sunt sigură că se rugau să le zgâriem mașina, să le rupem o oglindă din greșeală ca să poată porni Jihadul antenist, să se poată victimiza demonstrând că susținătorii lui Băsescu sunt niște sălbatici. I-am lipit în schimb afișe cu Traian Băsescu pe capotă, moment în care un puștiulică de pe locul pasagerului, a scos capul pe ușă, și cu o sfântă indignare ne-a întrebat dacă avem bun simț, moment in care mulțimea a izbucnit în râs… Se găsise un antenist să vorbească despre bun simț, era gluma anului. Ironizat, s-a retras înapoi în mașină, vizibil deranjat de interpelările celor care considerau că locul Antenei 3 era pe trotuarul celălalt.


Un al doilea moment tensionat a fost momentul în care a apărut Pavelescu, știți care, păstrătorul ștampilei PNȚCD, ce devenise brusc mai băsist decât însuși Băsescu și s-a proțăpit ca păduchele în frunte, singur, dincolo de cordonul de jandarmi. Surd și mut la indignarea celor din spatele lui care-i strigau să plece sau măcar să se mulțumească cu o poziție mai puțin vizibilă. Într-un târziu, cordonul de jandarmi l-a cuprins și pe el, răpindu-i cele 5 minute de glorie.


Pe trotuarul celălalt, huidulacii purtau o cruce de carton, probabil încropită în grabă și din lipsă de fonduri, și cu siguranță neinspirați, altfel ar fi furat o cruce din cimitir, să nu mai lase impresia că au venit de capul lor, fără 50 de lei de cap și-un șpriț prost la cârciuma din colț. Stegarul dac fâlfâia pe unde-l tăia capul, sau mai bine zis, pe unde-l trimiteau vocile de sub pleata nespălată adunată într-un conci.  La noi se cântă ”I love you Băse”. La ei se scrâșnește din dinți. La noi se râde, la ei se strânge din maxilare. Noi suntem senini și veseli, ei sunt încărcați de ură. Iese și soarele, închid ochii și mă bucur de căldura lui. Cântăm imnul ridicând vocea la strofa cu Traian. Ăialalți fierb în zeama lor agitând cartoane cu lozinci pe care n-am avut curiozitatea să le citesc, și penibila cruce din carton. La noi mai apare unul în palton negru și se proțăpește și el în fața cordonului de jandarmi. Al doilea păduche, și tot în frunte. O doamnă din spatele meu îi zice că degeaba are palton elegant dacă e plin de ceară în urechi. Ăla-și vâră instinctiv degetul în ureche și-l studiază apoi îndelung. Doamna îi spune că există bețișoare speciale pentru așa ceva, ăla se mai scobește odată și probabil mulțumit de rezultat, se întoarce indignat și mormăie ceva. O altă doamnă sare în sprijinul primei, și-l trimite la plimbare. Ăla nu vrea. Îi spun că nu mi se pare normal să stea proțăpit în fața mea, venită de la 650 de km, așa cum promisesem când organizasem evenimentul. Se cară. Femeile din spate râd satisfăcute.

Se aplaudă, eu nu văd nimic. Jandarmul din fața mea îmi face un live text. Acum urcă în mașină, acum vă face cu mâna. Președintele meu pleacă și trece în viteză pe lângă noi. Aclamăm și apludăm. Unii lăcrimează. Presa e în mijlocul drumului și nu mai văd nimic. Mă încearcă doar un sentiment de bucurie că am fost prezentă, chiar și așa, fără să văd mare lucru. Sunt încărcată cu energia zecilor de îmbrățișări pe care am avut norocul să le primesc de la camarazii mei băsiști de pe facebook. Sunt mulțumită că am reușit să-mi îndeplinesc promisiunea de a fi alături de ei și de președinte, așa cum promisesem, până la capăt.

Capătul venise. Traian Băsescu pleca de la Cotroceni, și o dată cu el, așa cum spuseseră mulți, și siguranța de a-l avea la cârma navei. A plecat cu râsul său care-i scosese pe mulți din minți, cu privirea lui piezișă și încrucișată, jucăușă sau vicleană uneori, privirea aceea după care identificam iminența unei lovituri nimicitoare asupra vreunui opozant al său. A plecat cu tot ceea ce reprezentase el: un om cu calități și defecte, dar cu o voință de fier și un patriotism ce nu poate fi pus la îndoială.

Traian Băsescu a stârnit pasiuni contradictorii, de ură sau dragoste. Aproape niciodată n-a fost cale de mijloc, și nici nu se putea altfel, pentru că Traian Băsescu a declanșat trăiri intense prin forța sa, prin nonconformismul și prin franchețea dură. Nu s-a sfiit să râdă dar nici să plângă, și cu toată ura unora împotriva sa, cred că a reușit să umanizeze cât de cât imaginea președinților ce i-au precedat. Ne-a ținut conectați la politică, ne-a implicat, forțându-ne să facem alegeri.  Nu cred că poporul român a fost vreodată, în cei 25 de ani de după revoluție, atât de strâns legat de evenimentele politice și nici nu cred că va mai fi.


Traian Băsescu a fost președintele care ne-a redat încrederea că dreptatea există, că Justiția poate fi independentă de politic. Traian Băsescu a făcut o politică agresivă de multe ori, și-a făcut dușmani de moarte dar și susținători credincioși. Orice i s-ar reproșa, oricâte păcate ar avea omul Băsescu, oricâte defecte ar avea, doar pentru că a eliberat justiția din ghearele politicienilor, doar pentru că fără el eram poate și azi ”liniștiți” într-o democrație atât de originală încât ni se furau și chiloții de pe noi în timp ce mergeam pe stradă, merită tot respectul. Și aplauzele cu care l-am petrecut.


Ultima mea zi pe frontul lui Traian Băsescu s-a încheiat cu o strângere viguroasă de mână, cu zâmbetul cald și  palma cuminte a doamnei Maria Băsescu ținându-mi mâna la pieptul ei. Și pentru asta a meritat să traversez țara dintr-un capăt în altul… La revedere, domnule președinte, ați fost și veți rămâne singurul pe care l-am numit ”președintele meu”!