Dialog Vladimir Tismăneanu şi Cristian Pătrăşconiu: „Raportul Final este realizarea mea de vârf, atât profesional cât şi moral”

Dialog între Vladimir Tismăneanu şi Cristian Pătrăşconiu despre momentul condamnării comunismului în Parlamentul României în data de 18 decembrie 2006, precum şi despre efectele acestuia în spaţiul public românesc.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce păstrezi în memoria afectivă cel mai pregnant din ziua de 18 decembrie 2006?


Vladimir Tismăneanu:
Era o zi ploioasă, veniseră în ţară, să fie împreună cu mine, soţia mea Mary şi fiul nostru Adam. Locuiam la Vila Lac 2, unde au locuit şi alţi membri şi experţi ai Comisiei Prezidenţiale. Acolo s-a definitivat Raportul Final. În dimineaţa zilei de 18 decembrie m-am văzut cu prietenii de la revista 22, cu Cristian Vasile, cu membrii CPADCR care erau la vilă: academicianul Alexandru Zub, istoricii Smaranda Vultur, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, scriitoarea şi istoricul literar Ruxandra Cesereanu. Aflasem că, în ziua precedentă, Vadim Tudor făcuse ameninţări publice că mă va agresa fizic în clădirea Parlamentului. A venit să ne ia Bogdan Tătaru-Cazaban, pe atunci consilier de stat. Am clar în memorie ce s-a petrecut în Parlament: isteria vadimiotă, urletele şi scandările vituperante, calmul lui Traian Băsescu atunci cînd continua să-şi citească, imperturbabil şi apăsat, discursul de condamnare a dictaturii comuniste ca „ilegitimă şi criminală”.


Cristian Pătrăşconiu:
A fost, se poate spune aşa, marea zi a vieţii tale?


Vladimir Tismăneanu:
Nu e nicio exagerare – aşa a fost. Am mai spus-o, o spun din nou: operă colectivă, Raportul Final este realizarea mea de vârf, atât profesional cât şi moral. Rolul meu a fost să pun pe picioare şi să menţin coezivă o echipă de cercetare, să formulez (împreună cu Cristian Vasile) ipotezele centrale, structura Raportului. Mă apucă rîsul când citesc obiecţiile unor lăutărişti care reproşează Raportului “vicii metodologice”. Ca şi cum ei ar fi citit documente similare din alte ţări. Mă rog, pentru unii strugurii sunt mereu acri…

Evident, a fost un demers care avea nevoie de sprijin politic, iar Traian Băsescu ni l-a asigurat în chip constant şi consecvent. Fără intervenţiile sale, inclusiv la Vasile Blaga, pe atunci ministru de interne, accesul experţilor la arhive ar fi fost mult mai dificil, multe documente citate în Raportul Final ar fi rămas inaccesibile.


Cristian Pătrăşconiu:
Care a fost, cît de succint e posibil să fie povestită, foaia de parcurs a acelei zile? Să începem aşa: e 18 decembrie, dimineaţa, bei cafea…La hotel sau unde stăteai? Deci, bei cafea, dimineaţa devreme şi…  


Vladimir Tismăneanu:
Ţi-am spus mai devreme despre cum s-a derulat ziua. Nu-ţi ascund că aveam mari emoţii, nu cred că am fost în stare să mănînc mai mult decît o felie de pîine prăjită, şi aceea înghiţită cu greu. Ştiam că Ion Iliescu şi PSD-ul vor boicota sesiunea camerelor reunite. Congresul PSD “înfierase” Raportul înainte de publicarea sa. În “Jurnalul naţional” eram ponegriţi şi batjocoriţi. Un fost disident a publicat chiar un mini-serial cu titlul “Comisii de futilitate publică”.

Aveam conversaţii telefonice intense, inclusiv cu Doru Baconsky, consiler prezidenţial, cu Horia Patapievici (cel care, împreună cu Cristian Vasile, a fost mereu alături de mine în acele luni), cu Mircea Mihăieş, sosit de la Timişoara pentru a fi prezent la şedinţa Parlamentului. Telefoane de la ziarişti, cred că m-ai căutat şi tu, lucrai pe atunci la “Cotidianul”, în faza sa cea mai onorabilă. M-au căutat Razvan Ionescu şi Ioana Lupea ca să fie siguri că seara, după recepţia de la Cotroceni, voi veni la o cină, la Clubul Diplomatic, oferită de “Evenimentul Zilei” pentru membrii Senatului EvZ. Nu ţin jurnal, deci nu-ţi pot da detalii mai precise, mă pot înşela asupra unor amănunte, dar în genere acesta a fost tabloul.

La Parlament, Mary şi Adam s-au dus, împreună cu Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, în lojile de la balcon, acolo unde avea să se desfăşore celebra scenă cînd Horia Patapievici a protestat împotriva vadimiadei. Eu am mers într-o sală de protocol, erau acolo fostul premier bulgar Filip Dimitrov (cu care sunt amic încă de pe vremea cînd a fost ambasador la Washington) şi fostul preşedinte Emil Constantinescu. A venit, ceva mai tîrziu, şi Regele Mihai. Am mers apoi, cu toţii, către sala cea mare, am luat loc unde ni s-a spus. A urmat ceea ce ştii.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum îţi aminteşti scena balconului, văzută din sală? Mă refer la ceea ce li s-a întîmplat lui Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş? Ai văzut şi înţeles imediat ce se întîmplă acolo?


Vladimir Tismăneanu:
Eu eram în rîndul din prezidiu, stăteam lîngă Adriana Săftoiu, ne mai şopteam diverse lucruri. Adriana era extrem de enervată de acel grotesc spectacol. Lîngă ea stătea prietenul meu Teodor Baconsky, cum ziceam, consilier prezidenţial pe atunci. Am auzit deodată strigătul lui Horia, îi puteam zări pe Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş, Gabriel Liiceanu, am văzut că se petrece un fel de ambuscadă la balcon, mi-era teamă pentru ai mei, Adam şi Mary erau acolo, în loja vecină.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce ţi-au spus cei doi după acest moment?


Vladimir Tismăneanu:
Amîndoi ştiau că infamia  nomenclaturistă fusese lovită în moalele capului. Amîndoi se aşteptau să fie atacaţi şi insultaţi. Dar şi-au păstrat perfect siguranţa de sine. Se ştia atunci, cum se ştie şi acum, că între noi există o prietenie indestructibilă. Nu cred însă că am zăbovit prea mult, noi trei, în a despica firul în patru pe acest subiect. Important era că Vadim s-a făcut definitiv de baftă, s-a compromis iremediabil, pe plan intern şi internaţional. După acel moment, a fi anti-Raport te cam aducea în barca vadimiot-iliesciană. Pe urmă abia au apărut Şiulea, Ernu, Rogozanu şi alţi iluzionişti în căutare de faimă şi autoritate. Cum ştii, n-au obţinut-o pe niciuna…


Cristian Pătrăşconiu:
Cît ai stat în Parlament, în ziua condamnării?


Vladimir Tismăneanu:
Cam trei ore.


Cristian Pătrăşconiu:
Ce regie trebuie să aibe acest moment, faţă de ceea ce s-a întîmplat în cele din urmă? Vreau să spun – aţi scurtat programul, aţi amînat unele momente, aţi adăugat altele?


Vladimir Tismăneanu:
Niciun fel de schimbare, totul a decurs riguros în funcţie de programul pregătit. Eu am plecat după încheierea sesiunii împreună cu Doru Baconsky spre recepţia de la Cotroceni. Eu eram destul de nervos, Doru şi-a menţinut un calm olimpian. Era şi victoria sa, fusese foarte implicat în pregătirea acelui moment. Îi rămîn recunoscător. Mary şi Adam au venit cu Mircea şi Horia.


Cristian Pătrăşconiu:
Cu cine ai vorbit şi ce anume, dacă îţi mai aminteşti, dintre oficialităţile invitate la această şedinţă?


Vladimir Tismăneanu:
Cum ziceam, cu Adriana şi Doru. Pe coridor, cu Stejărel Olaru, era chiar cînd intrasem în clădirea Parlamentului. Stejarel avea o geantă diplomat, cînd i-am zis că Vadim a promis că mă va bate, a spus că stă lîngă mine şi-l pocneşte cu cărămida respectivă (servieta). În clipa aceea s-a apropiat de noi Răzvan Theodorescu, senator PSD, pe care îl cunosc înca din anii 70. Mi-a spus că nu este de acord cu viziunea Raportului, că el, victimă a epocii Dej, a putut să scrie şi să predea în anii lui Ceauşescu. L-am ascultat şi mi-am văzut de treabă. Cum îmi văd şi acum.


Cristian Pătrăşconiu:
Una dintre criticile de întîmpinare, ca să zic aşa, dar formulată ca atare şi ulterior condamnării în Parlament a comunismului e următoare: demersul vine prea tîrziu. Cum îi răspunzi?


Vladimir Tismăneanu:
Niciodată nu este prea tîrziu cînd vorbim despre justiţie morală şi politică. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Urmărirea foştilor torţionari este o obligaţie morală şi un act de terapie politică. Documentarea cu maximă scrupulozitate şi acribie profesională a naturii şi practicilor sistemului totalitar comunist este, cred, o precondiţie pentru a evita dezabuzarea, cinismul, apatia noilor generaţii. Memoria are nevoie să fie fortificată prin ceea ce Pierre Nora a numit „locuri de memorie” – muzee, monumente, spaţii de pelerinaj. Preşedintele Jacques Chirac a cerut iertare cetăţenilor evrei ai Franţei, vii şi morti, pentru rolul regimului de la Vichy în Holocaust. A făcut-o în 1995, la cîteva decenii după Shoah. Deci, nu mi se pare că momentul 18 decembrie 2006, crucial pentru cultura politică a democraţiei din România, ar fi venit prea tarziu. Ar fi fost preferabil să vina mai devreme, neîndoios. Dar trebuiau îndeplinite cel putin două condiţii esenţiale: prima, existenţa voinţei politice, absentă pînă la Traian Băsescu. A doua, existenţa unui grup de istorici, politologi, sociologi etc tineri, formaţi în spirit democratic, bine pregătiţi academic, eliberaţi de clişeele pernicioase ale naţional-stalinismului.


Cristian Pătrăşconiu:
O a doua – anticipînd raportul de condamnarea, dar exprimată mai ales după ce Raportul a devenit act oficial al statului român: actul de condamnare a comunismului e excesiv de formal, e fără consecinţe. Cum îi replici? 


Vladimir Tismăneanu:
Aici cred că avem de-a face cu multă ipocrizie. Sunt unii care, fără a avea habar de tradiţiile comisiilor de adevăr (Truth Commissions) pe plan global, îşi dau cu presupusul despre pretinse vicii metodologice. Nu spun că am fi atins perfecţiunea, dar există capitole, cele mai multe, care sunt ceea ce se cheamă state of the art în domeniul explorat. Cînd citesc că nu am fi fost suficient de riguroşi, aş vrea să aflu ce-i împiedică pe criticii noştri să producă ceva similar. Ori măcar să fie direcţi şi să ne spună care sunt paginile în chestiune.

Eu cred că “Enciclopedia comunismului românesc” publicată de INST (Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului) este o lucrare valoroasă, nu mă dedic torpilării sale prin tot felul de insinuări degradante. Aşa văd eu lucrurile cînd e vorba de comunitatea epistemică. Salut, tot dinspre INST, cartea Anei Maria Cătănuş despre mişcările şi acţiunile disidente din România. Admir publicaţiile grupului de cercetători din jurul Memorialului de la Sighet. Preţuiesc mult ceea ce fac mulţi cercetători din institutele de istorie ale Academiei. Cred că meschinaria şi reaua credinţă trebuie taxate ca atare. Ele nu au ce căuta într-un spaţiu intelectual onest.

Actul condamnării a fost unul refondator, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, fost expert al CPADCR. Huiduilelile isteroide din parlament au marcat, spre a-l cita pe istoricul Andrei Pippidi, membru al Comisiei Prezidenţiale, cea mai ruşinoasă pagină din istoria acestei instituţii. N-aş despărţi semnificaţia simbolică a condamnării de aceea legală şi pedagogică. Cristian Vasile a scris adeseori despre procese cîştigate în instanţă prin invocarea Raportului Final. Arhivele Naţionale au devenit tot mai transparente. Discurul despre trecutul recent a devenit mai puţin îmbîcsit şi auto-glorificator. Servitorii ceauşismului anti-cultural, maniacii protocronişti şi urmaşii lor au fost delegitimizaţi. E puţin lucru? Nu cred.


Cristian Pătrăşconiu:
Îţi propun să sintetizăm diversele tipuri de reacţii la acest Raport şi la întreg momentul condamnării comunismului. Mai întîi, registrul negativ – care sînt principalele tipuri de critici? De la cele care uzează sau mimează că fac uz de argument(e) pînă la cele mai violente? Ce registre ale refuzului, ale minimalizării sau ale negării absolute au fost utilizate de adversarii şi de duşmanii Raportului?


Vladimir Tismăneanu:
Mircea Mihăieş a făcut-o exemplar chiar atunci, imediat după 18 decembrie, într-un articol publicat în “România Literară”. Reiau în mare ce scria el. În primul rând, inamicii Raportului au fost beneficiarii regimului prăbuşit în decembrie 1989, nomenclaturişti de varii niveluri, securiştii şi ideologii fără şira spinării, toţi cei care se simţeau şi încă se simt solidari cu sordida încrengătură de interese ce şi-a zis “societate socialistă”. Apoi, istoricii de formaţie şi formulă naţional-stalinistă, de la Florin Constantiniu, Viorica Moisuc la Ioan Scurtu. Alţi adversari, protocroniştii desemnaţi în Raportul Final ca instrumente ale cultului ceauşist. De pildă, Mihai Ungheanu, cel care a şi rostit în Senatul României un discurs furibund în care mă numea “konternist pentru eternitate” (anticipînd măgăria lui Radu Calin Cristea care, într-un omnd serial apărut în imundul “Observator Cultural” mă numea “Homo Sovieticus”, dupa ce, mai întîi, mă numise “Homo Brucanus”). Măcar lui Ungheanu nu i-am făcut nici un bine în viaţă… Despre Vadim, Bolcaş şi ceata lor de trîmbiţaşi pseudo-naţionalişti nu mai e nevoie să vorbesc. De la extrema stângă, s-au mobilizat autorii unui volum pamfletar coordonat de Ernu, Rogozanu, Şiulea şi Ţichindeleanu (acesta din urmă a scris unul din puţinele texte decente din carte). Pe urmele lui Michael Shafir, Dorin Tudoran a scris şi el despre “viciile metodologice” ale Raportului, dar nu i-a contestat global valoarea. Mai întristătoare a fost reacţia unui istoric de care am fost apropiat, Dinu C. Giurescu. A scris lucruri bizare, dar, în final, a inclus Raportul Final în bibliografia cursului său de istorie contemporană ţinut la Universitatea din Bucureşti. Despre “Antene”, nu mai insist: acolo Mircea Badea făcea spume la gură şi mă numea “Clismăneanu”. Cum a scris Dan Tăpălagă, Raportul a funcţionat ca o hîrtie de turnesol în viaţa politică şi intelectuală românească.


Cristian Pătrăşconiu:
În oglindă – cum ai sintetiza şi îndosaria tipurile de aprecieri, de reacţii pozitive? 


Vladimir Tismăneanu:
Merită amintite cuvintele de preţuire scrise de Dennis Deletant, Charles King, Gelu Ionescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Vlad Mureşan, Zoe Petre (da, Zoe Petre!), Laszlo Tokes, Valeriu Stoica, Stelu Lambru, Lucia Hossu-Longin (da, Lucia Hossu-Longin!), tu (Cristi Pătrăşconiu), Tom Gallagher (care, pînă la Raport scrisese critic despre mine, în special legat de volumul de dialoguri cu Ion Iliescu), Andrei Cornea, Sabina Fati, Andreea Pora, Anca Cernea, Rodica Palade, Mihai Neamţu, Sever Voinescu, Ioan T. Morar, Cătălin Avramescu. GDS mi-a decernat Premiul său, alocuţiunea de laudatio a fost rostită de Gabriel Liiceanu. Am primit numeroase mesaje private dintre care două mi-au rămas în suflet. Este vorba de ceea ce mi-au scris doamna Alexandra Bagdasar Bellow, distinsa matematiciană din Chicago şi regretata profesoara Cornelia Comorovski. A scris foarte frumos despre Raport profesorul Virgil Nemoianu. La Sighet, am mers împreună cu Cristi Vasile şi Bogdan Iacob să discutăm efectele Raportului. Am fost invitaţi de doamna Ana Blandiana şi de domnul Romulus Rusan. Cred că aceia pentru care societatea deschisă este un ideal politic şi moral au îmbrăţişat perspectiva civic-liberală propusă de Raport.


Cristian Pătrăşconiu:
A propos de aşezarea în categorii ale direcţiilor de reacţii la conţinutul acestui Raport, în zona critică eu cred că au existat mai multe tipuri de reacţii. Una, pînă la un punct comică – în fond, jalnică pentru omul căre îi dă numele – este categoria „Marius Oprea”. Membru plin al Comisiei. Cel care a condamnat comunismul, alături de tine, dar care, ulterior, s-a dus în genunchi la Dan Voiculescu şi a început să justifice acţiuni ale Securităţii (vezi cazul halucinant de la Braşov, dacă nu mă înşel). Aşadar, la categoria Marius Oprea – „am o părere fermă, dar nu sînt de acord cu ea!”. Lamentabil & psihanalizabil! O altă categorie e compusă din cei care au fost direct afectaţi. Şi o a treia – e un fel de sumă a reacţiilor copiilor sau rudelor celor afectaţi, criticaţi de acest Raport. Asupra acestor două din urmă categorii, te rog să insişti puţin. A existat, în cazul vreunuia dintre cei din aceste două ultime categorii, ceva de ordinul căinţei, al regretului public, ceva de semn moral opus eticii criminale a comunismului?


Vladimir Tismăneanu:
Nu voi comenta mai departe ce spui despre fostul meu prieten Marius Oprea. Cred că nici măcar amicii săi apropiaţi nu mai pricep nimic din gesturile publice ale acestuia. Atacul împotriva Germinei Nagâţ a fost de-a dreptul ignobil. Cărţile sale rămîn însă ca repere ale cunoaşterii autentice a trecutului totalitar. Despre cei direct afectaţi, aş lua cazul unui Dumitru Popescu-Dumnezeu, fostul inchizitor ideologic al “Epocii de Aur”, unul dintre cei mai zeloşi şi nocivi arhitecţi ai delirantului cult al lui Ceauşescu. În memoriile sale atacă Raportul Final cu furie, mă acuză de lipsă de onoare ştiinţifică şi cîte altele. I-am răspuns amabil, s-a înfuriat şi m-a luat din nou la refec într-un articol apărut, of all places, în “România Literară”. La fel, m-a denigrat fostul propagandist şef al PCR, Paul Niculescu-Mizil. În revista “Cultura”, ne-a atacat fostul critic literar al “Scânteii”, C. Stanescu, pomenit în Raport drept un susţinător al politicilor culturale ale defunctului regim. N-a fost? Cînd am scris despre Adrian Păunescu, la moartea acestui menestrel al comunismului dinastic, a sărit ca ars Fănuş Neagu, deşi el nu cred că figurează în Raport.

Alţii care nu ne-au iertat: fostul ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSR (organizaţia a supravieţuit, nu şi RSR), D. R. Popescu. În mult-lăudatele sale amintiri, “Internaţionala mea”, impenitentul marxist-leninist (insist pe leninist) Ion Ianoşi are şi el cuvinte de ocară la adresa demersului nostru. Lista, dragă Cristi, e lungă şi revelatoare pentru aceste nostalgii şi ranchiune. L-am amintit pe Dorin Tudoran, a cărui atitudine a fost constant ambivalentă. Cum ştim, omul s-a specializat în “echidistanţă”. De cîteva ori a reluat reproşurile politologului Michael Shafir care susţinea, într-un interviu cu Dan Tăpălagă, că Raportul suferă de grave deficienţe metodologice. Motivaţiile lui M. Shafir sunt extrem de personale, zic să nu intram în detalii, chiar nu contează. Dorin Tudoran a făcut şi afirmaţii punctual inexacte, prefer să le ignor.

Copiii şi rudele sunt o categorie interesantă. Nu doar Andrei Cornea ne-a susţinut, dar şi tatăl său, respectatul profesor Paul Cornea, autorul unei superbe cărţi de amintiri în dialog cu Daniel Cristea-Enache. Am fost sustinut de prietena mea Luminiţa Pană, fiica fostului înalt demnitar comunist, azi romaciera Cela Varlam. La fel, constant şi consecvent, bunul meu prieten, istoricul de artă din Lausanne, Radu Stern, el însuşi fiu de ilegalişti. Nu am destule cuvine de mulţumiri pentru marele grafician Tudor Jebeleanu şi soţia sa, pianista Delia Pavlovici. Fostul neu coleg de clasă, Vladimir Doicaru, fiul generalui Nicolae Doicaru, fostul şef al lui Ion Mihai Pacepa, debarcat de Ceauşescu după rămînerea acestuia în Vest, mi-a spus în repetate rînduri: “Volo, nu te teme, dreptatea e de partea voastră”.

Dar, din cîte ştiu, au existat şi continuă să existe destui inamici ai Raportului din zona nomenclaturii, ceea ce, să admitem, este firesc, oamenii îşi apără imaginea, fără să le pese de ceea ce spun documentele. Să-ti dau un exemplu: m-am trezit cu un mesaj de la Ioana Pintilie, fiica lui Pantiuşa şi a Anei Toma, care îmi nega dreptul de a vorbi despre aceste lucrui. I-am răspuns pe “Contributors”, textul există într-una din cărţile mele. La fel, mi-a scris înfuriată o nepoată a Ghizelei Vass. În ce-l priveste pe Bogdan Olteanu, nepotul de fiică al Ghizelei de Fier, a fost onest atunci cînd a spus că face distincţia între bunica sa, pe care e iubit-o, şi personajul politic despre care e normal să scrie specialiştii. Bănuiesc că sunt şi alţii care nu au fost fericiţi cu ceea este spus în Raport. De pildă, nici Radu Ioanid, nici Gheorghe Campeanu, cei care au îngrijit şi prefaţat cartea de la Polirom, susţinută de IICCMER-ul condus de Marius Oprea la prima ediţie şi de cel condus de Andrei Muraru la cea de-a doua, cu fragmente din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan, nu fac nicio referinţă, din cîte ţin minte la Raport. Cînd ajungi să-l elogiezi pe “disidentul” Brucan, nu poţi fi de acord cu ceea ce este scris în Raport.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum apreciezi că a fost – şi pe termen scurt, şi mediu – momentul condamnării comunismului: mai degrabă popular sau mai degrabă impopular? 


Vladimir Tismăneanu:
Este o temă pe care aş prefera să o discute alţii. Cît pot de concis, cred că a avut un efect de trezire a elitelor, de catalizator al unei prea mult amânate confruntări cu trecutul traumatic.


Cristian Pătrăşconiu:
După acest Raport, ţi-ai făcut duşmani noi? Dar prieteni noi? 


Vladimir Tismăneanu:
Duşmanii nu sunt ai mei, ci ai demersului condamnării comunismului ca sistem ideocratic întemeiat pe teroare, constrîngere, minciună. Dar, pentru că mă întrebi, ţi-aş spune că nu am avut mari surprize. Nu mă aşteptam să se bucure Iliescu, Vadim sau Voiculescu (Gelu şi Dan în egală măsură). Nu mă aşteptam să exulte Dinu Săraru, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Olivia Clătici, Aurelian Bondrea, Constantin Olteanu sau Paul Niculescu-Mizil. Era normal ca aceştia să se simtă atacaţi, ofensaţi, ulceraţi. La fel, un Ilie Bădescu, ieri protocronist ceauşist, azi propagator al doctrinei dughiniste. Dar mi-am făcut nenumăraţi prieteni, în primul rînd printre tineri. S-a născut o direcţie intelectuală şi morala care susţine viziunea Raportului Final, deci nu pe mine, eu nu candidez la nicio funcţie, ci o filosofie politică, o constelaţie valorică menită să susţină democraţia liberală din România.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum ţi-l aminteşti pe Traian Băsescu în acea zi de 18 decembrie? Ce ţi-a spus în acea zi?


Vladimir Tismăneanu:
Ne-am văzut în sala în care s-a ţinut sesiunea camerelor reunite. M-am apropiat de el, ca să vorbim; ştiam că va urma un balamuc, Vadim se agita de-acum, bănuiesc că Traian Băsescu fusese informat la ce ar trebui să se aştepte. I-am reamintit de discuţia noastră din martie, când mi-a propus să preiau conducerea Comisiei Prezidenţiale. Ţi-am mai povestit, eram la Seattle, erau acolo şi Paula Apreutesei, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar. Urma să ţin o prelegere la sediul Microsoft din Redmond despre “Viaţa, moartea şi viaţa de apoi a comunismul românesc”. Cabinetul preşedintelui sunase la Washington, soţia mea Mary le-a dat numărul de la hotelul din Seattle. În fine, am vorbit, probabil că mai mult de o jumătate de oră. Când i-am spus unde mă aflu, că văd din camera mea Oceanul Pacific, a spus: “Vă invidiez că vedeti Oceanul Pacific. Ceea ce vă propun eu nu vă fi poate foarte liniştit, foarte pacific, pacifist.”. La rândul meu, i-am spus va trebui să avem stomac de oţel. Am reluat sintagma pe 18 decembrie, acel scurt dialog de dinainte furtunii ce avea să vină. O furtună, îmi permit să o spun, purificatoare. Seara ne-am văzut din nou la recepţia de la Palatul Cotroceni. Am câteva poze la care ţin mult: una cu Traian Băsescu, Mircea Mihăieş şi cu mine. Alta, cu Regina Ana, Horia Patapievici şi Adam, fiul nostru.


Cristian Pătrăşconiu:
V-aţi văzut, atunci, în 18, doar în sala în care a ţinut discursul de condamnare? Sau, şi înainte? Dar, după momentul oficial?


Vladimir Tismăneanu:
Cum ziceam, ne-am văzut seara, dar n-am vorbit pe larg. Voiam să-i mulţumesc pentru susţinerea consecventă a demersului nostru. Era însă prins în discuţii cu Lech Walesa şi cu alţi oaspeţi. M-a sunat a doua zi, era spre seară. M-a întrebat dacă am ascultat interviul său de la BBC. Nu-l auzisem. Am intrat pe net, l-am găsit. Spunea acolo lucru extrem de măgulitoare despre Comisie, despre Raport, despre mine. Dar mai ales, spunea că ar dori să-mi ceară să continui activitatea Comisiei. Aşa s-a ajuns la înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale Consultative care a existat pînă în decembrie 2009 (a fost prelungită cîteva luni după alegeri, şi-a încetat existenţa în martie 2010).  L-am revăzut înaintea plecării noastre spre Timişoara unde am făcut Craciunul cu ai mei, cu Mircea şi Ilona Mihăieş, cu Adriana Babeţi, cu alţi prieteni.


Cristian Pătrăşconiu:
Atunci, în 18 decembrie, a spus ceva despre spectacolul –în multe privinţe de prost gust – din sala sau de la balcoanele Parlamentului?


Vladimir Tismăneanu:
Traian Băsescu nu este un sperios, nu se panichează, are un calm contagios. Cînd l-am întrebat dacă nu s-a simţit intimidat ori încolţit de circul vadimiot, mi-a răspuns în stilul său grav şi totuşi plin de umor: “Domnule profesor, eu mă adresam, prin televiziuni, ţării, ştiam că vocea mea va fi auzită, nu urletele lor”. Este interesant de povestit că pe 19 decembrie eram la GDS, în biroul Rodicăi Palade, serbam momentul cu şampanie şi tort. Mihnea Berindei m-a chemat în biroul secretarei, Cristina Spătărelu (a fost şi secretara tehnică a Comisiei, îi mulţumesc şi pe această cale). Mi-a dat receptorul telefonului, la capătul celălalt era Monica Lovinescu, voia să mă felicite. I-am spus că Vadim se dedase la un spectacol odios. Mi-a răspuns asemănător cu Traian Băsescu: “Ce contează, domnule Tismăneanu, zbieretele acelui apucat? Noi am învins!”. Şi nu greşea. Cînd, după cîţiva ani, am mers în casa ei şi a lui Virgil Ierunca, am văzut că ţinea pe noptiera de lîngă pat, Raportul Final, ediţia tipărită, în prima fază, la Monitorul Oficial. În acele zile am primit un superb mesaj de la Gelu Ionescu care îmi spunea că dacă Vlad Georgescu ar fi fost în viaţă, s-ar fi aflat, alături de noi, printre membrii Comisiei.  Avea dreptate, negreşit.


Cristian Pătrăşconiu:
Cum aţi perceput reacţiile din seara zilei în care a fost şedinţa de condamnare a comunismului? Le-am putea trece la reacţii ultra-rapide, le-am putea plasa în categoria „primul val”.


Vladimir Tismăneanu:
Eram poate euforici, în sensul că reuşisem să generăm acel moment de ruptură, de demarcare decisivă în raport cu ceea ce noi, autorii Raportului, am privit, arendtian, drept o expresie a Răului istoric. Printre primii care au reacţionat negativ au fost exponenţi ai BOR, ofensaţi de unele referinţe, perfect documentate şi justificate, din capitolul despre cultele religioase sub comunism. Tot în “primul val”, o mizerie din “Jurnalul Naţional”, evident pregătită din timp. Pe 19 decembrie, pe prima pagină a ediţiei scrise şi a celei online, un articol menit să mă decredibilizeze şi să mă stigmatizeze. Titlul era: “Tismăneanu, întîiul utecist al ţării”. Era semnat, parcă, de Gabriela Antoniu. Se citau, complet decontextualizate, unele fragmente din articolele semnate de mine într-un dicţionar de cultură politică pentru tineret publicat în 1981 şi scos din circulaţie la cîteva săptămîni după apariţie, datorită rămînerii mele definitive în Occident. Nu se spunea cine erau ceilalţi colaboratori ai acelui dicţionar (de pildă, Virgil Măgureanu, Mihai Milcă şi Vasile Morar), nu se spunea că eu scrisesem despre termeni preponderent filosofici (cantitate, calitate, axiologie). Scopul nu era unul de informare, ci de dezinformare, de intoxicare. Puţin mai tîrziu, pe blogul revistei “Cultura”, Alex. Cistelecan relua denigrarea. Spun denigrare pentru că dl Cistelecan-Jr ştie că în anii de dinaintea plecării am scris masiv despre Şcoala de la Frankfurt, despre tânărul Lukacs, despre Gramsci, despre sociologia reflexivă, deci nu fusesem sub nicio formă un apologet al ceauşismului. Amuzant este că aceleaşi diatribe apar în memoriile lui Ion Ianoşi, fostul instructor al Secţiei Cultură a CC al PMR, ridicat în slăvi azi de neo-stângişti drept un fel de patriarh al umanismului revoluţionar renăscut.

Pe de altă parte, în Revista “22”, istoricul Stelu Lambru publica un articol de susţinere fierbinte a Raportului Final cu titlul, cred, “Comunismul a ucis, a ucis, a ucis”. Să nu uit, în toate acele luni, m-am văzut în repetate rînduri cu dl Ticu Dumitrescu, invitaţi fiind amândoi de prietena noastră comună, doamna Gabriela Stoica, văduva jurnalistului de excepţie care a fost Florin-Gabriel Mărculescu. La fel, mă vedeam cât se poate de des cu Horia Patapievici, biroul său de la ICR era un fel de stat major al celor care lucram la Raport. Fără domnul Ticu şi fără Horia, nu ştiu cum aş fi rezistat psihic. Să mai amintesc, printre prietenii apropiaţi, pe Christina Zarifopol-Illias, pe Adriana Babeţi, pe regretata Magdalena Boiangiu.


Cristian Pătrăşconiu:
Apoi, în zilele următoare, ce a venit peste voi, ce a început sau continuat să vină către tine, către voi, către Comisie? Mă refer, desigur, la diverse forme de raportare la decizia, deja consumată, de condamnarea a comunismului?


Vladimir Tismăneanu:
Imediat după 18 decembrie, la o dezbatere organizată la Constanţa şi transmisă la Radio România, profesorul Daniel Barbu a declanşat un atac virulent împotriva Raportului. Cu o lună mai devreme, la o conferinţă-prelegere pe care am ţinut-o la FSP, invitat chiar de Daniel Barbu, acesta îşi exprimase public indignarea faţă de atacurile imunde la care eram supus. Nu mai vorbesc de un Ciprian Şiulea prin “Observator Cultural”, cel pentru care anticomunismul este ceva repugnant. Se contura ceea ce a devenit anti-anticomunismul inspirat de un Claude Karnoouh şi, mai nou, de fostul meu prieten, cîndva liberal conservator, filosoful şi disidentul maghiar G. M. Tamaş, convertit la un neo-bolşevism de-a dreptul ridicol, tocmai pentru că este epigonic şi histrionic.

După ce îşi exprimase scepticismul în raport cu ideea însăşi a demersului nostru, fostul disident Dorin Tudoran i-a trimis preşedintelui Traian Băsescu un mesaj în care îl felicita pentru ceea ce se realizase. Ţin să amintesc acest lucru, mai ales dacă ne gîndim la drumul lui Dorin Tudoran în anii ce aveau să urmeze. Oamenii sunt adeseori mai complicaţi decît ne putem imagina. Paul Goma a continuat să vitupereze contra noastră, dar, sincer, eu unul nu l-am mai citit. Pentru mine, Goma contează pînă prin 2004; apoi a pornit într-o direcţie pe care prefer să nu comentez aici şi acum.


Cristian Pătrăşconiu:
În vest, în „lumile” – politice şi, mai ales, academice – în care ai fost parte în aceşti 8 ani (cît au trecut de la condamnarea comunismului) – ai avut parte de reacţii critice, dure eventual, din partea unor oameni din Vest (includem şi SUA la „Vest”, desigur)? Ţi s-a spus, de pildă – a fost o greşeală că ai girat condamnarea comunismului? Sau, mai blînd, că a fost un exces, că a fost prea mult să condamnaţi în Parlament comunismul? 


Vladimir Tismăneanu:
Foarte pe scurt, nici vorba de critici de acest gen. În “Slavic Review”, profesorul Charles King de la Universitatea Georgetown a scris extrem de favorabil şi a menţionat mizeriile proferate împotriva mea ca exemple de pseudo-critici care confundă pamfletul sordid şi hate-speech cu analiza.  În “Problems of Post-Communism”, Cosmina Tănăsoiu a oferit o sinteză riguroasă a abordărilor din Raport. Chiar acum lucrez la manuscrisul unei cărţi pentru Cambridge University Press despre ce-a însemnat experienţa Comisiei. În “Huffington Post”http://www.huffingtonpost.com/john-feffer/the-commission-in-romania_b_4952840.html, într-un dialog recent cu John Feffer, am vorbit pe larg despre aceste lucruri. A scris şi profesorul James Mark de la Universitatea Exeter din Anglia, cu unele rezerve, dar admiţînd legitimitatea acţiunii noastre intelectuale şi morale. Am vorbit despre Raport la Indiana University, Columbia University, University of Michigan (Ann Arbor), UCLA, Wilson Center, Parlamentul European şi în multe alte locuri.


Cristian Pătrăşconiu:
Tatăl tău este menţionat în Raport – şi, a propos de asta, tu ai primit critici şi înainte de Raport (fiindcă eşti, inevitabil, fiul tatălui tău – fiindcă ar fi trebuit să îl menţionezi acolo!), şi după publicarea Raportului (pentru că, la fel, eştiu fiul tatălui tău – şi de ce l-ai menţionat acolo?). Ca în bancul celebru cu iepuraşul – ai bască, n-ai bască. E o întrebare delicată cea pe care o pun acum: îţi poţi imagina că, în 18 decembrie 2006, tatăl tău ar fi fost în Sala Parlamentului? Ce ar fi făcut? Dar dacă mama ta ar fi fost acolo? Ce ar fi spus?


Vladimir Tismăneanu:
Cristi, tatăl meu este menţionat într-o listă cu zeci, chiar sute de nume, deci nu figurează în secţiunea cu biografii lărgite despre principalele personaje ale nomenclaturii. Este menţionat alături, să zicem, de Florica Mezincescu şi Alexandru Şiperco, ca fost director-adjunct al Editurii PMR, apoi Editura Politică. Nu ştiu în ce calitate s-ar fi aflat tatăl meu acolo, pe 18 decembrie. Nu figurează printre cele 5.000 (cinci mii) de nume din cartea lui Gheorghe Crişan despre piramida puterii. N-a fost niciodată membru al CC, nu a fost deputat în MAN. A fost exclus din PMR, în 1960, pentru fracţionism şi revizionism, păcate grave în demonologia regimului.

Noi am avut un număr de criterii pentru menţionarea numelor: funcţiile deţinute în aparatele politice, ideologice, juridice, de securitate etc. Editura Politică făcea parte din sistemul nomenclaturii ideologice, deci am menţionat, ca şi în cazul “Scînteii” ori al “Luptei de Clasa” (ulterior “Era Socialistă”), numele responsabililor acestor instituţii: Sorin Toma, Silviu Brucan, Teodor Marinescu, Nicolae Corbu, Ştefan Voicu, Constantin Mitea, Barbu Zaharescu, Valter Roman,  Dumitru Ghişe, deci era normal să apară şi Leonte Tismăneanu. S-au scurs multă cerneală şi mult venin pe acest subiect care mie mi se pare de o simplitate totală. Revin la întrebare: nu ştiu ce-ar fi spus tatăl meu, dar ştiu ce mi-a zis doamna Dorli Blaga-Bugnariu, o fiinţă extraordinară de care mă leagă o caldă prietenie, că spunea soţul ei, unul dintre puţinii comunişti oneşti pe care i-am cunoscut: “Adevărul trebuie ştiut şi spus, în totalitatea sa şi fără menajamente” (citez din memorie). Mi-ar plăcea să cred că şi tatăl meu ar fi gîndit la fel. Fără nicio îndoială, aceasta era poziţia mamei mele, Hermina Tismăneanu, şi a sorei ei, Cristina Luca-Boico. Împreună cu Marius Stan, lucrez la o carte despre aceste două surori (în engleză).


Cristian Pătrăşconiu:
A fost vreodată, în ziua condamnării, nervos Traian Băsescu? Ţi-a spus ceva despre show-ul din sală şi de la balcoane?


Vladimir Tismăneanu:
Cred că era puţin enervat de tapajul din presă făcut cu o zi înainte, poate că îl iritaseră şi interviurile mele, sincer vorbind, cam prea multe şi destul de imprudente prin francheţea răspunsurilor. Dar ţii minte că atunci cînd ziceam „nu”, prietenii mei jurnalişti se cam supărau :) Ţin să spun că în toţi aceşti ani nu am trăit niciodată vreo experienţă în relaţia cu Traian Băsescu care să mă facă să mă simt jignit. Dimpotrivă, a fost întotdeauna amabil, prevenitor, deschis la dialog.


Cristian Pătrăşconiu:
Îţi propun să sintetizăm: pentru cine e acest Raport? Cui foloseşte? 


Vladimir Tismăneanu:
În primul rînd pentru cei care vor să cunoască adevărul istoric, pentru cei care refuza amnezia, pentru tinerii acestei ţări, dar şi pentru generaţiile mai vîrsnice. Raportul este o sinteză a cercetării istoriografice şi politologice, conţine referinţe la documente pînă atunci (în 2006) inaccesibile. Dar, mai ales, articulează o perspectivă, formulează o paradigmă a asumării trecutului de poziţia liberalismului civic. Deci nu orice fel de anticomunism, ci unul democratic.


Cristian Pătrăşconiu:
Vezi acest document – istoric, în mai multe sensuri „istoric”! – peste, să zicem, 50 de ani? Cum îl vezi evaluat, cum îl vezi analizat? Ce crezi că se va spune despre el, ce ai vrea să se spună, obligatoriu, despre el? 


Vladimir Tismăneanu:
În pofida mizeriilor debitate privind intenţia noastră de a impune, prin forţa statului, o naraţiune hegemonică, Raportul a fost, este şi va fi discutat în chip liber, fără interdicţii, prohibiţii şi inhibiţii. Aş vrea să se spună că un grup de cercetători şi de exponenţi ai societăţii civile au lucrat, în anul de graţie 2006, în chip asiduu şi onest, pentru ca adevărul despre trecutul totalitar comunist să fie, în fine, spus limpede, coerent şi persuasiv, astfel ca seful statului din acel moment  istoric să poată condamna, cu deplină responsabilitate, acel regim inuman, terorist, criminal şi ilegitim.


Cristian Pătrăşconiu:
A propos de o carte – minunată şi binevenită – recent apărută: Raportul va ajuta la diminuarea „unei idei care ne-a sucit minţile”? 


Vladimir Tismăneanu:

Unul dintre cei trei autori, H.-R. Patapievici, a fost membru al Comisiei Prezidenţiale. Împreună cu el, fololosind şi texte ale altor membri ai Comisiei (de pildă, eseurile Monicăi Lovinescu), am redactat “Introducerea”. Textul a fost distribuit către toţi membrii şi experţii Comisiei, au venit unele observaţii şi sugestii, dar teza centrală a rămas neschimbată şi a fost asumată de toţi cei care am lucrat la Raport: sistemul a fost unul ideocratic, ideologia a fost raţionalizarea de care comuniştii aveau nevoie pentru a-şi justifica acţiunile politice, dar, în egală măsură, a fost şi motivaţia lor. Altfel spus, ideile originare ale gnozei marxiste, cultul violenţei, lupta claselor, mesianismul proletar, apoi mistica bolşevică a partidului, exaltarea vigilenţei, rasismul social, toate aceste au fost elementele din care a prins fiinţă experimentul global comunist din veacul XX. Prin informaţiile şi analizele din Raport, sunt cît se poate de convins că avem şi noi o contribuţie, nu tocmai neglijabilă, la confruntarea cu acel trecut care nu mai vrea să treacă, spre a relua o formulă faimoasă. Tocmai de aceea am fost atacaţi. Şi chiar dacă aceste atacuri au fost, sunt şi vor fi adeseori otrăvite, vicioase, abjecte, ticăloase, unele venind chiar de la cei pe care tu, Cristi, i-ai numit intelectualii-canalii, ştim că ruptura cu comunismul este una ireversibilă. Raportul a contribuit la această ireversibilitate.