vineri, 12 decembrie 2014

Leninismul şi gramatica revoluţiei


IOAN STANOMIR





Salva de tun ce anunţă Revoluţia, imaginile maselor entuziaste atacând Palatul de Iarnă, energia electrificării şi naivitatea jucată a ochiului cinematografic care pleacă spre cucerirea universului- pentru toţi cei care rămân fideli crezului comunist, leninismul este reperul luminând şi îndrumând dincolo de noaptea dogmatică a lui Stalin. Oricât de schematică şi de previzibilă, opoziţia dintre Lenin şi Stalin a acordat mişcării comuniste, vreme de decenii, energia care i-a permis să intreţină, intact, edificiul acestei mistificări ideocratice. Fondatorul a fost venerat, până la capăt, eliberat de povara îndoielilor, plasat în empireu o dată cu mumia sa monstruoasă.


Ceea ce zeloţii nostalgiei comuniste ignoră este centralitatea leninistă în angrenajul totalitar sovietic. Reluând observaţiile lui Richard Pipes din “ Russia under the bolshevik regime”, Stalin este consecinţa legică, în vocabular marxist, a ipotezei leniniste. Din universul pe care îl întemeiază Lenin se iveşte, natural şi organic, excrescenţa stalinistă. Departe de a fi o anomalie, stalinismul este punctul cel mai înalt al leninismului, culminaţia unui proces care debutează cu excese sanguinare şi mizează pe violenţa autocratică spre a se menţine la putere.


În fapt, remediul pentru înlăturarea acestei nostalgii comuniste este apelul la acea memorie reprimată şi ocultată a represiunii leniniste îndreptate împotriva acelora care, de la stânga, au încercat să critice noua ordine bolşevică. Exterminarea socialist- revoluţionarilor, lichidarea menşevicilor, zdobirea insurecţiei marinarilor de la Kronstadt nu sunt accidente izolate, ci forma în care s-a exprimat, de la început până la sfârşit, monolitismul ideocratic leninist. O dată cu Lenin debutează această abordare terifiantă, cinică şi dialectică a legii ca instrument de domesticire prin teamă a unei societăţi.


Criminalizarea criticii, dincolo de limitele cele mai barbare ale ţarismului însuşi, abolirea garanţiilor juridice care protejează libertăţile, imaginaţia rafinată a proceselor-spectacol, toate acestea sunt temeliile leniniste pe care se întemeiază stalinismul. Ceea ce leninismul introduce, spre a nu mai dispărea niciodată, este dispreţul suveran pentru personalitatea adversarului. Asasinatul sau execuţia judiciară decurg din această încremenire a fanatismului.


Staliniştii şi emulii lor din democraţiile populare ale anilor postbelici sunt leninişti în măsura în care urmează precedentul stabillit la 1918 prin dizolvarea Adunării Constituante. Alegerile sunt un paravan care poate fi înlăturat în măsura în care ele devin inutile şi sâcâitoare. Tactica alianţelor de circumstanţă cu inamicul este o altă stratagemă leninistă. Concesiile de moment nu afectează rigoarea planului de ansamblu. Proiectul leninist de cucerire al puterii, prin militarizarea politicii, inspiră întregul secol XX, la stânga, ca şi la dreapta. Dispreţul pentru parlamentarism şi pentru discuţiile inutile ale aleşilor din camere este o moştenire esenţială pentru modelarea imaginarului anti- democratic. Partidul unic al lui Lenin intră în istorie, pentru a rămâne dominant, vreme de un secol.


Din inteligenţia rusă, obsedată de absolut şi marcată de ambiţia perfecţiunii inumane a societăţii, Lenin a extras acest nucleu, terifiant, de infailibilitate şi de voluntarism politic. Lenin este expresia de Gorgonă a acestui patos intelectual care se naşte o dată cu 1789 şi care este recunoscut de Edmund Burke ca un semn al noilor vremuri. Din acest mediu de conspiraţii şi de vise ilimitate se iveşte Lenin- profeţia reacţionară a lui Dostoievski îl anunţă, prin rigoarea dementă a lui Şigaliov.
Oricât de incomodă intelectual, sugestia lui Richard Pipes se cere evocată. Leninismul replică eşafodajul de teroare şi de patrimonialism al Ţarilor. Marxismul rus devine, în acest mediu, o sinteză de iacobinism şi de premeditare birocratică. Ideocraţia găseşte acel sol rus eliberat de inhibiţii şi de modestie epistemologică. Lenin acţionează militar pentru că politica sa nu cunoaşte şi nu practică strategia compromisului. Legatul lui Lenin, vizibil şi pe baricadele gauchiste ale lui 1968, este aspiraţia dementă către absolut, în pofida piedicilor şi dincolo de crime. Umanitatea este pastă care poate fi topită şi retopită. Politica este un aliaj de barbarie şi de clarviziune ideologică. Această matrice domină veacul care se deschide la 1917. Câmpurile morţii se ridică din aceste premize leniniste şi din această tentaţie adamică dezlănţuită.



În contra nostalgiei leniniste,( o nostalgie consubstanţială cu intelighenţia chinuită de reverii distopice), remediul este dat de redefinirea politicii înseşi, refuzând pactul demonic pe care îl propune bolşevismul. Modestia epistemologică se cere dublată de acea răbdare de reformator atât de detestată de revoluţionari. Recitirea lui Edmund Burke este unul dintre posibilele puncte de plecare ale terapiei destinate să evacueze fascinaţia himericului din planurile umane. O politică redată teritoriului ei, eliberată de ambiţiile prometeice, este alternativa la visul leninist. Compromisul cu fanatismul este, invariabil, suicidar.



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu