Fiasco-ul votării în Diaspora – incompetență sau rea credință?

Petru Clej

Modul în care s-a votat în recent încheiatele alegeri prezidențiale (și în bună măsură cum NU s-a votat) în Diasporă continuă să ocupe un loc important în dezbaterea publică din România.


Fiasco-ul înregistrat în zilele de 2 și 16 noiembrie 2014 este investigat de Parchet și de Direcția Națională Anticorupție, iar liderii PSD se întrec în a-și exprima public regretele pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, fără însă a părea doritori să-și asume și răspunderea politică.


Să reamintim datele problemei: pe 2 noiembrie s-au prezentat la vot peste 160000 de persoane, față de 95000 la scrutinul echivalent din 2009, în timp ce pe 16 noiembrie au venit la votare în Diaspora aproape 380000 de persoane, în comparație cu 161000 în 2009).


Cu alte cuvinte un plus de 64% la turul I și unul de 156% la turul II față de alegerile prezidențiale din 2009. Dacă în 2009 sporul de participare între cele două tururi a fost de 40%, în 2014 sporul echivalent a fost de 134%.


Și cu toate acestea, numărul de secții de votare din Diaspora a fost același ca și în urmă cu cinci ani: 295.


Era previzibilă această explozie a numărului de votanți din Diasporă? Chiar și numai judecând după numărul persoanelor aflate în străinătate, cu precădere în statele membre ale Uniunii Europene era lesne de prevăzut acest lucru.


De la 1 ianuarie 2014 cetățenii României au drept de muncă deplin în toate statele UE și creșterea populației românești din state ca Italia, Spania, Franța, Germania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Grecia și altele este documentată oficial  în raport cu anul 2009.


În plus, în Republica Moldova s-a înregistrat o creștere importantă a numărului cetățenilor care și-au redobândit cetățenia română, ca urmare a liberalizării legii în acest sens în ultimii cinci ani.


În sfârșit, explozia rețelelor sociale în ultimii cinci ani a făcut ca nivelul de informare al persoanelor din Diaspora cu privire la procesul electoral din România să fie mult superior și să contribuie la sporirea dorinței de participare la vot.


Deci nu se poate spune că autoritățile de la București nu erau prevenite.

Studiu de caz: Londra

Ca unul care am urmărit direct desfășurarea scrutinului prezidențial la Londra, voi face câteva considerații cu privire la acest exemplu concret.


În Regatul Unit au fost organizate 11 secții de votare (față de opt în 2009), trei dintre ele la Londra (același număr ca în 2009), iar numărul de votanți a fost de aproape 10000 (4000 în 2009) dintre care 5800 la Londra  la turul I și aproape 26000 (6000 în 2009) dintre care 12700 la Londra la turul II.


Pe ansamblul Diasporei Regatul Unit se situează pe locul al patrulea după Italia, Spania și Republica Moldova în ceea privește numărul de persoane care s-au prezentat la vot.
Londra este pe locul II după Bruxelles (13000 de votanți, dar în patru secții, care au fost și singurele în toată Belgia) între orașele unde s-au organizat secții de votare ca participare, secția de la Institutul Cultural fiind a doua, cu 4626 de votanți, după Coslada (Spania).


Secția de votare de la Centrul Civic Brent a avut 4259 de votanți, dar aici poliția a interzis accesul în clădire cu două ore înainte de închiderea oficială a urnelor și astfel a împiedicat realizarea unui record de votare pentru o singură secție din istoria României.


De la primul tur existau deja semne că ceva nu era în regulă. Pe 2 noiembrie se formaseră cozi lungi, de peste 1000 de persoane la ICR, la Secția Consulară și la Brent Civic Centre, unde erau organizate cele trei secții de votare din Londra.


Unii au așteptat până la nouă ore ca să voteze și mulți n-au apucat să-și exercite dreptul constituțional înainte de închiderea secțiilor la ora 21.


La primul tur, din birourile secțiilor  de votare au lipsit membri desemnați de partidele politice. La Brent de pildă erau doar cinci membri și nu numărul maxim de șapte prevăzut de lege.


Locul unde era amenajată secția de votare de la Brent (nord vestul Londrei, unde se află cea mai mare concentrare de populație românească din Regatul Unit) era impropriu, fiind prea mic, cu un coridor de acces lung și strâmt, situat la etajul al treilea al clădirii.

Semnale ignorate

Toate acestea au fost discutate pe data de 8 noiembrie la o întâlnire ce a avut loc pe data de 8 noiembrie la sediul ICR Londra, între ambasadorul României în Marea Britanie, Ion Jinga, și reprezentanți ai orgaizațiilor românești și ai presei de limbă română din Regatul Unit.


La întâlnire a participat și ministrul pentru românii de pretutindeni, Bogdan Stanoevici, cel care menționase pe canalul TVR Internațional că la cozile de la secțiile de votare la Paris și Viena au fost infiltrați “agitatori” care au perturbat votarea.


Ambasadorul Jinga a explicat de ce au fost organizate doar trei secții la Londra, urmare a extrapolării trendului descrescător al prezenței la vot de la alegerile prezidențiale din 2009, referendumul privind demiterea președintelui din iulie 2012 și alegerile parlamentare din decembrie 2012.


Cert este că ambasadorul a admis în mod indirect că în pofida ameliorării condițiilor de votare, la turul al doilea e foarte greu să poată vota toată lumea dacă nu se deschideau secții noi. El a spus că existau pregătite deja soluții pentru două sau chiar trei noi secții de votare în Londra.


Ministrul Stanoevici a bâiguit niște platitudini despre promisiunea premierului candidat Victor Ponta că fiecare român care se va prezenta la urne pe 16 noiembrie va putea să voteze.
Oricum, ministrul mi-a făcut impresia unui figurant, complet depășit de situație. Altfel, un om care a trăit la Paris din 1989 până în 2011, dar care nu mi-a făcut impresia că traiul în Occident ar fi avut prea mare impact asupra sa.


Și a venit ziua de 16 noiembrie și fiasco-ul s-a repetat, numai că la proporții mai mari. La Brent erau de dimineață la 9.30 vreo 4000 de persoane. Clădirea era înconjurată pe toate cele patru laturi (în total vreo 400 de metri) de oameni care așteptau să voteze.


Și aici și la ICR și la Secția Consulară birourile secțiilor de votare erau complete, cu șapte oameni, măsurile de ordine era net ameliorate, cu voluntari și angajați ai consiliului Brent, precum și polițiști, dar și numărul de oameni veniți să voteze era de peste două ori mai mare.


Este drept că au votat peste 12700 de oameni în trei secții de votare în trei secții de votare, dar asta e o medie de peste 4000 pe secție de votare, adică o cadență medie de 300 pe oră.


Spre comparație, pe teritoriul României au votat 11341521 persoane în 18553 de secții de votare, adică un număr mediu de 611 alegători pe secție, deci o cadență medie de circa 45 pe oră.


Dacă mai adăugăm că pentru votanții din Diaspora călătoria până la secția de votare durează mult mai mult decât pentru cei din țară și că nu puțini sunt aceia care lucrează duminica și nu au timp să stea ore în șir la coadă la votare, atunci devine evident de ce numărul secțiilor de votare trebuie să fie mărit în țările din UE și America de Nord, unde cozile au fost cele mai lungi și un număr încă ne-estimat (probabil de ordinul zecilor de mii) de români nu au reușit să voteze sau pur și simplu au renunțat.

Gafă politică

Autoritățile, de fapt guvernul și ministerul de externe, știau, mai ales după primul tur de scrutin, care este situația.


Au refuzat să deschidă noi secții pentru turul al doilea de scrutin, deși Biroul Electoral Central, autoritatea cvasi-juridică responsabilă de scrutin, decisese pe 7 noiembrie, interpretând legea electorală, că nu există „niciun impediment legal referitor la organizarea de noi secții de votare în străinătate, invocat de către Ministerul Afacerilor Externe”.
Ministrul de externe la acea dată, Titus Corlățean, a refuzat să accepte această decizie a BEC și a demisionat pe 9 noiembrie.


Înlocuitorul său, Teodor Meleșcanu, candidat la președinție care în primul tur obținuse 1% din voturi și făcuse apel de vot în favoarea lui Ponta în turul II, a refuzat și el să organizeze noi secții de votare în străinătate, invocând prevederile legii electorale și sfidând decizia BEC.


Soarta lui Meleșcanu e cunoscută: după fiasco-ul din 16 noiembrie și-a data demisia, după numai opt zile în funcție, dar a apărut ca un fel de acar Păun, în timp ce guvernul, care este responsabil solidar de deciziile fiecărui ministru și-a turnat cenușă în cap și a cooptat un nou ministr de externe, de data aceasta un diplomat de profesie care, pe bună dreptate, i-a apărat pe diplomații României, cei care execută legile adoptate de politicienii de la București.


Și în final, revin la întrebarea din titlu: a fost generat fiasco-ul votării din Diasporă de incompetență sau de rea-credință? În bună măsură, DNA va putea stabili acest lucru.
Politic vorbind, Ponta s-a împușcat în picior, ca să calchiez o expresie englezească. Știa din 2009 că Diaspora nu îi este favorabilă și că deschiderea unor noi secții de votare va duce voturi suplimentare contra-candidatului său.


Numai că socoteala lui a implicat miopie politică, dacă nu cumva o greșeală de judecată de proporții uriașe. Nu numai că refuzul de a deschide noi secții de votare a întărâtat Diaspora și a întors împotriva lui Ponta oamenii care până atunci nu îi erau neapărat ostili (pe ansamblul Diasporei Iohannis a obținut 90% din voturi și aproape 95% în Regatul Unit), dar a trezit din amorțeală politică peste un milioan de oameni din România care au venit la vot pe 16 noiembrie și l-au pedepsit pe premierul-candidat, făcând ca de data aceasta votul Diasporei să nu mai fie hotărâtor, din punct de vedere aritmetic, ca în 2009.


În concluzie, e vorba de o combinație de incompetență (ignoranță) și rea-credință. În ce proporție, nu știu, poate mă ajută cititorii să o stabilesc.