Angela Tocilă
Romania nu mai este o țară așa cum ne place unora să credem. România este un teatru de război între serviciile secrete autohtone. Este scena unor lupte crâncene pentru putere ce nu au nicio legătură cu interesul național, cu stabilitatea sau securitatea țării. România este în haos și-și asumă neputincioasă un carnagiu fără precedent. Pe de-o parte sunt cei care și-au făcut averile fabuloase într-un interval de timp relativ scurt prin căpușarea statului și pe de altă parte, serviciile care-și dispută supremația, își delimitează teritoriile. Întâmplător sau nu, tot acest carnagiu a izbucnit public odată cu încheierea mandatului de președinte a lui Traian Băsescu și instalarea la Cotroceni a lui Klaus Iohannis ce se prefigurează a fi ceea ce bănuiam deja, o marionetă, un Thin Man de România.
Lupta nu se dă pentru dreptate. Lupta se dă pentru teritorii, pentru sferele de influență și pentru prezervarea sistemului antinațional, cel care a permis ca România să fie stabilă economic doar în statistici. În realitate, țara noastră e departe de vreo stabilitate, departe de siguranță și foarte aproape de anarhie și haos. Cu un Parlament vădit anti-românesc, prin legile pe care le votează în folosul anumitor grupuri de interese, prin încăpățânarea cu care-și protejează corupții, prin infatuarea de care membrii acestuia dau dovadă atunci când este vorba de a da socoteală celor care i-au ales, prin disponibilitatea la corupție mare sau mică și prin calitatea submediocră a celor care populează instituția, cu un președinte ce aduce prin preocupările sale cu un angajat la Pompe Funebre, România nu poate decât să agonizeze ca spectatoare la războiul în desfășurare.
Românii de rând, populația care mai visează la protecție din partea unui stat aflat pe buza prăpastiei, la o figură legendară apărută din spuma mării să-i protejeze, s-au trezit dintr-o dată spectatori de figurație într-un platou în care se desfășoară o piesă de teatru pe care n-o înțeleg dar la care trebuie să aplaude atunci când se aprinde un bec. Adică, atunci când li se spune. Nu au voie decât, eventual, să se încaiere între ei pentru a da o oarecare impresie că ar depine și de ei evoluția celor din platou. Complet fals. Sintagma ”noi suntem poporul” este doar o iluzie ce zilele astea nici măcar nu mai este întreținută. Nu au timp pentru așa ceva, atâta vreme cât trupele se sfâșie între ele.
Există două variante. Doar două: ori războiul se încheie la egalitate, în sensul că serviciile și mafia se sfâșie până la ultimul (ceea ce e puțin probabil), ori România dispare ca stat membru al Uniunii, al NATO sau pur și simplu ca stat unitar. Nu se poate ca acest carnagiu, această sălbăticie ce s-a declanșat, să rămână fără urmări și repercursiuni severe. Ambele scenarii vor avea ca rezultat ca daune colaterale, civilii nevinovați, ca în orice război de guerillă. România a devenit Ecuadorul Europei. Luptele dintre cartelurile drogurilor din America de Sud nu se deosebesc ca intensitate și miză, de cele pentru putere din România. Doar metodele diferă, în sensul că încă nu asistăm la asasinate și incendieri. Deocamdată.
Lăsând la o parte orice teorie a conspirației, adevărul ce începe să se arate celor care-l caute, este că România este într-o criză profundă de autoritate. Un Parlament ostil, un prim ministru profund corupt și iresponsabil, un Guvern format în totalitate de amatori, un președinte aproape inexistent din scena politică, o rivalitate crâncenă între serviciile de informații, o presă aservită acestora, sunt ingredientele sigure ale unei bombe cu ceas care la un moment dat va exploda și nu știu ce va mai rămâne din noi după catastrofă. Un lucru este cert însă… Într-un fel sau altul, toată această nebunie trebuie să se termine. Rămâne de văzut în favoarea cui și câți conștientizează gravitatea războiului ce tocmai se desfășoară în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu