duminică, 22 februarie 2015

Epurarea (2)


Victor Suvorov






ALTĂ CAUZĂ

În cursul mobilizării, practic tot corpul de comandă al Forţelor Armate este avansat.
Mareşalul Uniunii Sovietice V.D. Sokolovski

Am fost deprinşi să gândim în bloc. Pentru fiecare problemă, ideologii alcătuiau un program din fraze scurte, ca nişte săgeţi, fraze-adevăruri cu care ne umpleau capetele până la saturaţie. Trebuia să gândeşti la fel cum merg deţinuţii în coloană - uniform. Un pas în lateral era socotit fugă de sub escortă, iar însoţitorul trăgea fără avertisment.

Programul-adevăr despre epurarea Armatei Roşii în 1937-1938 a fost elaborat în timpul lui Hruşciov şi băgat în capetele noastre. Arăta cam aşa :
1.  Tuhacevski aproape că este un mare strateg.
2.  Încă din 1935, Tuhacevski a prevăzut războiul cu Germania şi a avertizat asupra acestui lucru.
3.  Tuhacevski a insistat asupra reînarmării armatei, iar prostul de Stalin şi lacheul său Voroşilov au respins propu­nerea lui Tuhacevski, fără să-l înţeleagă şi să-l aprecieze.
4.  Blücher, lakir, Uborevici, Putna, Alksnis, Vaţetis, Dîbenko şi toţi ceilalţi au fost giganţi ai cugetării şi ai faptei. Se înţelege că n-au pus la cale nici un complot.
5. Spionajul german a hotărât să decapiteze Armata Roşie în ajunul războiului, să-i extermine pe Tuhacevski şi alte genii. Nemţii „au pierdut" un document, iar Stalin, ros de suspiciune, a crezut plastografia...
6. Epurarea armatei a căpătat dimensiuni catastrofale. Din cinci mareşali ai Uniunii Sovietice au fost lichidaţi trei. Din cinci comandanţi de armată de rangul l - cinci. Din doi comisari militari de rangul l - amândoi. Din doisprezece comandanţi de rangul 2 - doisprezece ş.a.m.d. În total au fost ucişi 40.000 de mari comandanţi militari. 
7. Stalin a ucis geniile şi i-a lăsat pe proşti. Înfrângerea Armatei Roşii din 1941 este urmarea directă a epurării din 1937-1938. Din cauza epurărilor, în 1941, comandanţii sovietici, în marea lor majoritate, nu aveau experienţa corespunzătoare, căci se aflau în posturile lor de mai puţin de un an...


Cine a inventat toate acestea ?


Le-a inventat aşa-zisul spion hitlerist W. Schellenberg: uite, cică, ce deştepţi sîntem noi, ce operaţiuni am reuşit să urzim! L-am îmbrobodit pe Stalin însuşi, l-am înşelat, l-am prostit! Am decapitat fără război Armata Roşie cu mâna lui Stalin.

Când hitleriştii povesteau istorii uimitoare despre docu­mente pierdute, nimeni nu riposta. Născocirile socialiştilor hitlerişti nu meritau răspuns. Nenorocirea este că marxiştii au preluat aiureala, au repetat-o şi au sporit-o de nenumărate ori. Iar Occidentul a preluat şi a răspândit în cele patru puncte cardinale invenţia marxist-hitleristă despre Armata Roşie decapitată. Şi mulţi alţii o repetă fără să stea pe gânduri.

Iar agitatorii noştri o ţin una şi bună : exact aşa a fost, ce groaznic de prost a fost Stalin, n-a ştiut să aprecieze geniile. Iată ce spune consilierul preşedintelui Rusiei, generalul-colonel D.A. Volkogonov, încercând să explice cauza lichidării mareşalului Uniunii Sovietice V.K. Blücher: a fost „un adevărat comandant", înzestrat „cu o minte anali­tică". La care adaugă: „Dar Stalin nu prea avea nevoie de astfel de oameni" (Triumf i traghedia [Triumf şi tragedie], voi. l, partea 2, p. 270). Din declaraţia generalului Volkogonov rezultă, fără tăgadă, că Stalin a fost un om nu prea inteligent şi nu se pricepea la strategie. Dacă ar fi priceput-o, ar fi făcut invers: ar fi împuşcat imbecilii şi ar fi păstrat geniile. Aceasta este doar o frază, însă toate cărţile şi toate articolele generalului Volkogonov spun acelaşi lucru:  Stalin a decapitat armata, Stalin nu avea nevoie de cei capabili să gândească, lui îi plăceau mai mult prostovanii.

Mi se pare că asemenea declaraţii ale lui Volkogonov şi ale altor ideologi de la Kremlin sânt jignitoare pentru poporul şi armata noastră. Tichia de August-prostul, care se încearcă a fi pusă pe capul lui Stalin, ne acoperă pe noi toţi cei care ne-am născut în timpul lui şi după. Orice străin cu care încep să vorbesc despre război îmi spune: sînteţi idioţi, n-aţi ştiut să vă păstraţi geniile, sînteţi paranoici, aţi crezut într-un fals ! Poveşti despre genii distruse şi idioţi înapoiaţi mintal terfelesc toată istoria noastră militară, mânjesc toate jertfele, toate faptele eroice şi suferinţele poporului. Despre ce fel de istorie militară poate fi vorba, dacă în fruntea statului şi armatei stă cretinul de Stalin, care nu are nevoie de conducători de oşti inteligenţi?

Discuţiile despre strategii lichidaţi, despre prostul de Stalin şi despre tovarăşii săi „imperfecţi" din punct de vedere mintal sânt jignitoare şi pentru popoarele din Europa Centrală: rezultă că Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România, Germania de Est au fost sub­jugate de proşti, care nu se pricep la strategie. Ba lui Stalin i-au revenit şi China, şi Mongolia, şi Coreea de Nord...

Dar ideologii de la Kremlin nu mai contenesc: Stalin a nimicit titanii gândirii strategice... a vlăguit... a decapitat... În 1941, comandanţii ocupau un post mai puţin de un an...


Iar o dată nu m-am mai putut abţine.
Ridic receptorul. Telefonez la consilierul preşedintelui Rusiei, doctorul în ştiinţe istorice şi doctorul în filosofie (marxist-leninistă), membrul corespondent al Academiei ruse de ştiinţe, deputatul Dumei de Stat, fostul şef al Direcţiei de propagandă specială, fostul şef al Institutului de istorie militară (istoria noastră militară, care era pe linia pro­pagandei speciale), profesorul, generalul-colonel Dmitri Antonovici Volkogonov. Mă prezint:
- V. Suvorov, alias Rezun, agent al tuturor serviciilor de spionaj imperialiste, duşman al neamului omenesc. Bună ziua, Dmitri Antonovici!
-  Bună ziua. Iar o să ne „buşim" ?
-  Iar, Dmitri Antonovici. Aţi scris o carte, însă nu poate fi aşa.
-  Şi de ce, mă rog ?
-  Nu poate fi pentru că nu a putut fi niciodată aşa.

El îmi aminteşte, cu glas molcom, că are acces la toate secretele fostei Uniuni Sovietice. Doar lui i s-a permis să vadă toate dosarele speciale ale Biroului Politic. Se inte­resează politicos dacă am acces la dosarele speciale, la arhivele lui Lenin, Stalin, Troţki, Molotov...

M-am gândit, am cântărit lucrurile, m-am uitat în tavan, am spus „eeeh", am răsuflat adânc şi am recunoscut:
-  Nu am acces la secretele Biroului Politic.
- Atunci cum o să ne certăm, frăţiore ? Ca întotdeauna, prin logică de spion?
-  Ne vom descurca şi fără logică de spion, în cazul nostru ajunge pe deplin obişnuita logică ţărănească.
-  Şi prin logică poţi combate faptele istorice şi docu­mentele de arhivă strict secrete?
-  Nu am de ce să combat faptele şi documentele, însă uitaţi-vă care sânt concluziile... Dmitri Antonovici, se putea să nu fi înţeles cele scrise, să fi interpretat eronat...
In acel moment ceva „a scârţâit". „A scârţâit" la Moscova, iar pe mine, la Bristol, m-a făcut să mă crispez. Unu-zero. Trebuie să-i dau lui Dmitri Antonovici ceea ce este al lui Dmitri Antonovici. Era un om politicos. Ne-am scăpărat odată săbiile în pagini de jurnal... În articolele sale era în dezacord cu afirmaţiile mele violente, dar nu era ură. Era gata totdeauna să-şi asculte adversarul. De aceea l-am şi sunat, pentru că eram convins: e sau nu de acord, dar ascultă.

-  Spune! Ascult.
Şi mi-am spus părerea. Legenda marxist-hitleristă despre armata „decapitată" este formată din şapte părţi. Să începem cu ultima. Această parte spune că la începutul războiului, din cauza epurărilor staliniste, comandanţii sovietici n-au izbutit să acumuleze experienţă, pentru că se aflau în funcţie de mai puţin de un an. Aşa este ?

-  Aşa-i, mi se răspunde.
- Minunat. Accept punctul d-voastră de vedere, Dmitri Antonovici. Pentru cinci minute.

La început am fost de acord cu Dmitri Antonovici. Procedeul este următorul: să fii de acord. Formal. Apoi să faci speculaţii de pe poziţiile adversarului. Iată: să admitem că Dmitri Antonovici Volkogonov are dreptate sută la sută. Două sute la sută. Trei sute. Haideţi chiar să ne imaginăm că în vara lui 1937, Stalin i-a împuşcat pe toţi comandanţii. Pe toţi până la unul. De la comandanţii de pluton până la mareşalii Uniunii Sovietice. I-a mânat în cariere părăsite şi i-a secerat cu mitraliera. Iar în locul lor a numit alţi coman­danţi. Schimbarea totală a corpului de comandă. Ce s-ar fi întâmplat în această situaţie ? În vara lui 1941, toţi coman­danţii numiţi trebuiau să aibă un stagiu de patru ani.

Cum s-a făcut că schimbarea s-a petrecut în 1937, iar în 1941, majoritatea covârşitoare a comandanţilor avea un stagiu de serviciu în funcţiile ocupate mai mic de un an ?

Am spus aceste lucruri şi în receptor iar a scârţâit. Doi-zero. Însă eu prevăzusem acest scârţâit: s-a depărtat de receptor, a dat înapoi.

S-a auzit ca un zăngănit de sabie - generalul Volkogonov nu se predă: doar n-au împuşcat numai în 1937, ci şi în 1938.

Sânt de acord cu acest lucru, în totalitate. Sută la sută. Două şi trei sute la sută. Să admitem că toţi comandanţii numiţi în 1937 au fost duşi în cariere în anul următor şi seceraţi şi ei cu mitraliera, în şiruri lungi. Şi a fost numit la comandă un al treilea corp. În acest caz, al treilea corp de comandă, înaintat în 1938, în vara lui 1941 trebuia să aibă trei ani de stagiu. Să spunem că în trei ani unii se vor fi dedat beţiei, alţii se vor fi înecat în vreun râu... O sută, două, trei vor fi fost împuşcaţi în 1939, 1940, în prima jumătate a lui 1941. Putea să fie vreo deplasare, vreo mutare, însă majoritatea trebuiau să rămână la locurile lor. Cum de s-a întâmplat că schimbarea corpurilor de comandă s-a petre­cut în 1937-1938, iar peste trei-patru ani, noii comandanţi nu aveau un an de serviciu în funcţie?   

Problema poate fi privită şi din alt punct de vedere. La ruşi armata este mare. Şi patruzeci de mii nu e foarte mult. Se cunoaşte cifra corpului de comandă (azi se spune corpul ofiţeresc) al Armatei Roşii în februarie 1937: 206.000. Sursa: membrul Biroului Politic, comisarul poporului pentru apărare, mareşalul Uniunii Sovietice K.E. Voroşilov, în cuvântarea strict secretă la plenara CC din februarie-martie. Stenograma a fost publicată în Voenno-istoriceskom jurnale (Revista de istorie militară) (1993, nr. l, pp. 60-63).

Să presupunem că din 206.000 au împuşcat 40.000, adică mai puţin de 20%.

Întrebarea este aceeaşi, numai că sub altă formă: cum s-a putut întâmpla că au împuşcat mai puţin de 20 %, dar în 1941, MAJORITATEA comandanţilor nu avea un an de serviciu în funcţia ocupată?

- Aşadar, care este chestiunea?
În glasul generalului se simte interesul - interesul profe­sionistului, interesul cercetătorului. Urma de neplăcere s-a stins, iar interesul a prins aripi. Toate ofensele personale sânt uitate, acum generalul-colonel Volkogonov caută răspuns la o întrebare: de ce, în 1941, comandanţii Armatei Roşii nu au anii de stagiu în posturile ocupate, dacă epurarea a avut loc cu trei-patru ani înainte de invazia germană ? L-am trezit din amorţire pe Dmitri Antonovici. Iar apoi l-am şi convins. Dacă nu voi reuşi să mai conving pe altcineva, sânt totuşi liniştit, căci am tulburat pe un om cu întrebările mele, iar tulburându-l, i-am sugerat o altă soluţionare, pe care a acceptat-o, motiv pentru care mă mândresc.

Mi-a căzut mie sarcina să-l conving pe acela care a avut acces la toate secretele lui Lenin, Stalin, Troţki şi la toate dosarele speciale ale Biroului Politic.

Oricine poate fi convins, dacă există exemple pentru comparaţie, căci totul se cunoaşte prin comparaţie. Pentru a înţelege această problemă, trebuie să comparăm situaţia corpului de comandă al Armatei Roşii... Cu ce ? Chiar şi cu Wehrmacht-ul  hitlerist, fiindcă sânt lucruri comune. La noi a ieşit victorioasă revoluţia socialistă. Lenin este socialist, şi Hitler este socialist. Şi să nu-i numim pe hitlerişti „bruni" -aveau cămăşile brune, dar steagul lor era roşu. Lenin avea cămaşa albă, dar noi nu ţinem de tabăra albilor. Troţki avea un veston gri-verde, însă nu spuneam că este „verde". Lenin, Hitler, Buharin, Himmler, Troţki s-au manifestat sub dra­pelul roşu, de aceea toţi trebuie numiţi „roşii". De ce să-i numim pe unii după culoarea drapelului, iar pe alţii după culoarea cămăşii? Ar fi incorect să le spunem „roşii-bruni". Nu este mai simplu să-i numim şi pe unii, şi pe alţii după culoarea sângeroasei lor ideologii ? Dacă dorim să subliniem că avem în vedere ambele tipuri de socialişti, de ce nu le-am spune după numele părinţilor întemeietori ? Socialişti-leninişti, socialişti-hitlerişti - astfel s-ar exprima totul. Ideologia bolşevicilor şi a hitleriştilor este aproape aceeaşi. Şi scopurile sânt aceleaşi. Hitleriştii considerau că ei deţin socialismul adevărat, iar leniniştii - pe cel denaturat; dar şi leniniştii considerau că ei îl deţin pe cel adevărat, iar ceilalţi - pe cel deviant. La ei totul se baza pe ură. Şi la noi tot pe ură. Numai că la ei era ură de rasă, la noi ură de clasă. E mare diferenţa? Şi să nu uităm un lucru : părintele ideologic al lui Hitler a fost Gottfried Feder, cel care a chemat la revoluţia mondială sub lozinca de toţi cunoscută: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă! ".

Se poate replica : Hitler nu a fost întotdeauna credincios dogmelor marxiste şi nu l-a urmat întru totul pe Marx. A deviat. De acord. Dar oare Marx însuşi a păstrat credinţă dogmelor sale? Oare Marx a urmat în toate învăţătura sa ? Nu cumva Marx s-a contrazis pe sine ? Oare nu el este cel care, la sfârşitul vieţii, a ajuns la negarea totală a concepţiei sale? Nu Marx a spus : „Nu mai sânt marxist" ?
Vom mai vorbi despre ideologie. Acum să vorbim despre armată, care are o ideologie asemănătoare, un drapel roşu asemănător, scopuri asemănătoare. Cum stăteau lucrurile în cazul corpului de comandă al Wehrmacht-ului în preajma şi în prima perioadă a celui de-al doilea război mondial ? Stăteau la fel ca şi la sovietici. Ba mai rău.

Începutul oficial al celui de-al doilea război mondial este la 1 septembrie 1939. În această zi, unităţile Wehrmacht-ului au intrat cu forţa în Polonia. La operaţiune au participat cinci armate împărţite în două grupări: „Sud" şi „Nord". TOŢI comandanţii armatelor germane şi grupărilor de armate, TOŢI locţiitorii lor şi şefii de state-majore cu locţii­torii lor aveau stagiul în posturile ocupate mai mic de un an. Chiar mai mic de o lună. Dacă e puţin, adaug : sub zece zile.

Cei curioşi, luaţi biografia oricărui general hitlerist celebru şi verificaţi.

În mai 1940 are loc invazia în Franţa. Şi iar : majoritatea covârşitoare a comandanţilor superiori şi, în general, tot corpul ofiţeresc al Wehrmacht-ului nu are mai mult de un an în funcţie.

Pe 22 iunie 1941, are loc atacarea Uniunii Sovietice. Tabloul este acelaşi: din nou generalii, dar şi întregul corp de comandă al Wehrmacht-ului este în majoritate în funcţie de mai puţin de un an.

Marxiştii şi hitleriştii ne-au învăţat pe noi, ruşii, să râdem de noi înşine.

E lucru de laudă să-ţi vezi propriile defecte. Dar, înainte de a râde, de ce n-am arunca o privire asupra inamicului ? Hitler a neglijat elementul atât de important al pregătirii de război care este epurarea armatei de aventurieri şi dez­ordonaţi. Hitler nu şi-a curăţat armata în acei ani, dar situaţia lui este aceeaşi ca şi la sovietici. E timpul să ne punem întrebarea: de ce s-a întâmplat aşa ?

Şi e timpul să înţelegem: altfel nu putea fi.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu