Teodor Dună
acum,
când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu
trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi
sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd
limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina
ei atârnă de trup, îl arată –
şi
nu e îndeajuns.
ca
o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot
mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub
tălpi, în mormane se aşază.
o
vezi – şi nu e îndeajuns.
şi
tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn
de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au
mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană
acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot
plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot
viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –
şi
nu e îndeajuns.
văd
limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina
ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi
cât granit emană acest soare de aur
şi
cât granit peste tot.
şi
când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi
pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă
înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –
şi
nu e îndeajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu