miercuri, 11 februarie 2015

Occidentul, Ungaria şi „turiştii” sovietici din decembrie 1989 (2)



Constantin Corneanu




Coloană de tancuri sovietice gata de retragerea din Ungaria (1989)


În contextul evenimentelor şi declaraţiilor publice din spaţiul ungar, comunitatea de intelligence a României socialiste (DSS&DIA) începea să fie îngrijorată de turnura pe care o puteau lua evenimentele în condiţiile în care, încă din anii '80, exista şi o linie de cale ferată cu ecartament lat, sovietic, în estul Ungariei ceea ce permitea desfăşurări rapide de forţe militare direct din URSS la frontiera ungaro-română.


Rememorând acele clipe fierbinţi din confruntarea româno-ungară, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu consemnează: „Începând din 1987, autorităţile ungare s-au implicat în gestionarea fenomenului (refugiaţilor din România – n. n.). La Biserica «Sf. Ştefan» din Budapesta, preotul reformat Nemeth Geza îi primea pe transfugii români şi-i dirija spre tabere organizate special în unităţi militare. După ce erau exploataţi informativ de către autorităţile ungare, aceştia erau triaţi în funcţie de pregătirea lor profesională, permiţându-li-se continuarea drumului spre SUA şi Canada doar celor care erau agreaţi de ţările primitoare. Restul rămâneau la dispoziţia lor pentru operaţiuni speciale. Numărul transfugilor staţionaţi în Ungaria ajunsese în 1989 la cca. 6.000. În septembrie 1987, Brigada «România» a Securităţii Republicii Populare Ungare (AVO) a creat la Budapesta organizaţia «România liberă», formată din români fugiţi din ţară. Sediul acestei organizaţii, care avea ca obiectiv declarat răsturnarea regimului comunist din România, a fost la început la Budapesta, apoi în tabăra din oraşul Bicske, localitate situată la 40 de km de Budapesta, spre Tatabanya, într-o fostă cazarmă. Organizaţia «România liberă», care proiectase şi «un guvern în exil al «României libere», a fost condusă la început de economistul timişorean Marian Roşca, după care au mai urmat alţi 2-3 preşedinţi. Marian Roşca a recunoscut ulterior că pentru acest lucru fusese recrutat şi instruit de instructori profesionişti”.


Ofiţerii DSS-ului erau la curent cu faptul că Organizaţia „România liberă” şi UMRL au reprezentat paravanul sub care serviciul secret ungar (AVO) a organizat instruirea în tabăra de la Bicske a unui număr de circa 400 de fugari români pentru „acţiuni de gherilă urbană în România”. Instructorii erau unguri originari din România, iar şeful grupului de români instruiţi aici era Manea Grigore, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. În cazarma de la Bicske erau tipărite o parte dintre materialele de propagandă care erau trimise în România, cu scopul de a se determina apariţia unor nuclee interne ale organizaţiei „România liberă”. 


Alte materiale de diversiune propagandistică erau pregătite în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Ungar şi ale AVO. În cursul lunii septembrie 1989, Securitatea a constatat o modificare a traficului ilegal la frontiera cu Ungaria, respectiv faptul că, în fiecare noapte, numărul celor care intrau ilegal în România venind din Ungaria era deseori mai mare decât al celor ce voiau să iasă. În paralel cu acest aspect al fenomenului, autorităţile maghiare aduceau în punctele de control al trecerii frontierei grupuri de persoane, despre care pretindeau că sunt transfugi români prinşi pe teritoriul Ungariei. Un astfel de comportament, în condiţiile în care până atunci făcuseră eforturi de atragere şi de menţinere în Ungaria a transfugilor români, a intrigat şi a determinat efectuarea de verificări pentru a stabili ce anume a determinat această schimbare de atitudine.



 Nicolae Ceauşescu primeşte raportul ministrului Vasile Milea (1989)


Referindu-se la modul în care DSS-ul a gestionat „transfugii” interceptaţi la frontiera româno-ungară, consideraţi de către istoriografia fostei Securităţi ca fiind foarte probabil „autorii” violenţelor de la Timişoara, generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI consemnează: ,,Pe filiera normală, informaţiile au ajuns la Nicolae Ceauşescu, care a ordonat ca, din acel moment, după cercetarea grănicerească şi cea de poliţie, toţi infractorii de frontieră să fie reţinuţi până după Congresul al XIV-lea al PCR, în camere amenajate la batalioanele de grăniceri. Securitatea trebuia să desfăşoare în rândul lor activitate informativă pentru a stabili complet scopul în care veniseră în ţară. Se ajunsese la concluzia că aceştia sunt mercenari de rând. În jurul datei de 1 decembrie au apărut informaţii mai precise. Nişte recidivişti reţinuţi şi cercetaţi pentru infracţiuni de frontieră declaraseră că aveau misiunea să facă legătura între anumiţi indivizi din Timişoara şi o serie de transfugi întorşi în ţară. Erau «şefi de brigadă». De la timişorenii respectivi trebuiau să primească indicaţii exacte: când va avea loc acţiunea pentru care fuseseră recrutaţi, unde, cine îi va conduce etc. Ei aveau numele oamenilor de legătură din Timişoara, adrese, numere de telefon şi parole de recunoaştere. Au existat cel puţin 20 de declaraţii în acest sens. Întrucât Ceauşescu a ordonat să fie recercetaţi cei reţinuţi de grăniceri, Direcţia I a trimis câte un ofiţer la toate batalioanele de grăniceri din judeţele Satu Mare, Bihor, Arad şi Timişoara. Surpriză: ajunşi acolo, au constatat că la batalioane nu mai era reţinut niciun infractor de frontieră, aşa cum ordonase Ceauşescu. Colonelul Teacă, comandantul Trupelor de Grăniceri, a spus atunci că nu a înţeles de la Comandantul Suprem că trebuia să reţină la batalioane persoanele respective şi după încheierea lucrărilor Congresului al XIV-lea al PCR (20 - 24 noiembrie – n. n.). Informat asupra acestui aspect, şeful MStM, generalul Ştefan Guşă, a rămas surprins. A ieşit un mare scandal. Ceauşescu a hotărât atunci să pună în aplicare o intenţie mai veche a sa şi a ordonat trecerea trupelor de grăniceri din componenţa Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne”. 



Ungurii, propagandă în România socialistă



Confruntaţi cu un val de acţiuni propagandistice, declaraţii publice ale liderilor de partid şi de stat din Ungaria, precum şi cu presiuni politico-diplomatice şi militare, ofiţerii DSS-ului remarcaseră cu îngrijorare faptul că şi lideri ai Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, acceptaseră să patroneze organizaţia „România liberă” alături de oficiali de la Budapesta. UMRL, sprijinită de oficialităţile ungare, va înfiinţa pe teritoriul Ungariei tabere de transfugi români, începând din 1988, în contextul în care Ungaria aderase la Convenţia de la Geneva pentru refugiaţi ceea ce implica primirea unor subvenţii de la Comitetul ONU pentru refugiaţi. „Ofiţerilor de informaţii le vine greu să-şi explice de ce puterile occidentale, îndeosebi SUA şi Franţa, şi-au luat aliat şi partener împotriva regimului Ceauşescu tocmai Ungaria, a cărei prezenţă în această ecuaţie inducea temeri sau măcar semne de întrebare pentru toţi românii”, mărturiseşte generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu.



 Preşedintele George W. Bush alături de principalii săi consilieri înaintea unei întâlniri cu liderul sovietic (1989)


În contextul în care regimul Ceauşescu refuza să se reformeze, chiar şi în sensul ideilor de perestroika şi glasnosti, iar DSS-ul împiedica, prin orice mijloace, constituirea unei aripi reformatoare în sânul PCR şi, totodată, al unei autentice opoziţii politice în societatea românească, putem înţelege de ce cancelariile din Occident şi ale lor servicii de intelligence pactizau cu Ungaria reformatoare şi, în acelaşi timp, revizionistă. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege faptul că preşedintele François Mitterrand şi cancelarul Helmut Kohl au decis, la întâlnirea din 7 noiembrie 1989, să se intensifice „aplicarea măsurilor elaborate în cadrul NATO pentru stimularea evoluţiilor din Europa de Est, îndeosebi prin constituirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste”. În Nota nr. 00257/815 a DSS/CIE din 13 noiembrie 1989, înaintată conducerii statului român, se menţiona faptul că Administraţia SUA a comunicat aliaţilor din NATO că având în vedere că ,,evenimentele din Europa de Est se desfăşoară cu rapiditate” este „necesară o coordonare şi mai strânsă între statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice pentru controlarea situaţiei şi accelerarea cursului favorabil intereselor Occidentului” astfel încât „trebuie să se asigure o redistribuire a rolurilor statelor occidentale şi o mai mare implicare a lor în acţiunile de influenţare a evoluţiilor din diferite ţări socialiste”. Analiştii Centrului de Informaţii Externe (CIE/UM 0544) menţionau că „SUA se vor concentra îndeosebi asupra situaţiei din URSS, urmând ca RFG şi Marea Britanie să se ocupe mai mult de problemele legate de RDG, Polonia, Cehoslovacia, iar Franţa şi Italia de cele privind Ungaria, Bulgaria şi România”.



„În România urmau să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare” 



În condiţiile în care, totuşi, Războiul Rece era încă în plină desfăşurare, chiar dacă ideile de perestroika şi glasnosti îşi făceau efectul în spaţiul Tratatului de la Varşovia, consider că înfiinţarea de către CIA a Trust Organisation făcea parte din „fişa postului” pentru intelligence-ul american şi nu trebuie exacerbată importanţa sa în economia procesului de prăbuşire a comunismului în Europa Răsăriteană. Trust Organisation îşi propunea ,,încurajarea şi sprijinirea mişcării de disidenţă în ţările socialiste; organizarea şi dirijarea activităţilor informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări; iniţierea unor acţiuni îndreptate contra statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rândul emigraţiei sau al disidenţei”. 


Şeful DIA din decembrie 1989, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, consemnează în memoriile sale că generalul-locotenent Georgio Iovici, şeful Serviciului de Informaţii al Armatei Federale Iugoslave, a comunicat colonelului Manea Dumitru, ataşatul militar al României la Belgrad, în octombrie 1989, o sumă de informaţii privind cele ce aveau să se întâmple în decembrie 1989 în România. Şeful Serviciului de Informaţii Militare al Iugoslaviei considera pe baza informaţiilor obţinute, ca urmare a unei călătorii la Moscova, Budapesta şi Sofia, că ,,în România urmau să aibă loc unele acţiuni destabilizatoare”. Conducerea de partid şi de stat a României socialiste avea să fie informată, de către liderii MApN şi ai DIA, că ,,vor fi organizate, mai întâi, pătrunderea unor grupuri de indivizi pregătiţi special care, sub acoperirea de turişti, veniţi la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări şi panică în rândul populaţiei, îndemnând la revoltă şi nesupunere faţă de autorităţile româneşti”. Prin telegrama nr. D.10-015201 din 29 noiembrie 1989, ora 14.30, conducerile MApN şi a DIA erau informate de faptul că ,,actualele manifestări şi demonstraţii antisocialiste din Cehoslovacia au fost iniţiate şi provocate şi de către minoritatea maghiară din Cehoslovacia”. Factorii de decizie din MApN şi DIA erau informaţi că ,,în fruntea acestor demonstraţii antisocialiste s-au aflat îndeosebi intelectualitatea şi studenţii cehoslovaci de origine ungară, care printre altele cer crearea unei provincii autonome ungare în Cehoslovacia (zona Bratislava, Nitra, Banska-Bystrica, iar la sud frontiera cu Ungaria)”, iar ,,acţiunile şi demonstraţiile minorităţii ungare din Cehoslovacia sunt susţinute propagandistic şi material de către Ungaria şi de către unele ţări occidentale”. Ofiţerul de informaţii militare care a redactat telegrama invocată mai sus, atrăgea atenţia asupra faptului că ,,Ungaria pregăteşte un amplu plan pentru iniţierea şi provocarea de demonstraţii ale minorităţii maghiare din ţara noastră (România – n. n.) în unele localităţi din Transilvania şi chiar la Bucureşti”, astfel încât ,,pentru declanşarea acestor demonstraţii antisocialiste şi antinaţionale în România, în scopul destabilizării situaţiei politice interne şi realizării pretenţiilor ungare, Ungaria susţine propagandistic şi material, inclusiv acţiuni de spionaj şi cu ajutorul altor ţări”. Liderii de la Budapesta sperau să fie atrase şi alte minorităţi naţionale din România socialistă, la aceste manifestaţii, chiar şi cetăţeni români.


,,Acţiunile şi demonstraţiile minorităţii ungare din Cehoslovacia sunt susţinute propagandistic şi material de către Ungaria şi de către unele ţări occidentale” 
Raport DIA


Pe 9 decembrie 1989, MApN şi DIA erau informate că Ungaria ,,acţionează pentru internaţionalizarea problemei Transilvaniei, precum şi pentru izolarea politică şi economică” a României şi, totodată, ,,simultan cu provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa” cu România ,,care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care apoi să ceară intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul unei aşa-zise «împăcare a părţilor»”. DIA informa conducerea MApN că în realizarea acestui proiect, Ungaria urma să se sprijine pe Austria, precum şi pe alte state occidentale, însă cu ştirea URSS.



 Militari români care depun jurământul (1989)


Referindu-se la comportamentul autorităţilor de partid şi de stat maghiare, în cursul anilor 1988 – 1989, în relaţia cu statul român, colonelul (r) Ioan Todericiu, fost ataşat militar al României la Budapesta în decembrie 1989, va declara: ,,Ungaria nu urmărea un efect propagandistic, ci unul lucrativ. Primii paşi au fost făcuţi prin pregătirea populaţiei sale. În acest sens s-au editat foarte multe cărţi cu tentă privind apartenenţa Transilvaniei, lipsa de drepturi a minorităţii maghiare din România şi injusteţea ce li s-a făcut la Trianon. În pieţele şi staţiile de metrou se vindeau hărţi ale Ungariei Mari, cu frontierele lor până la Carpaţi şi până în Cehoslovacia şi fosta Iugoslavie. (...) Ceea ce se întâmpla în planul activităţilor diplomatice între cele două ţări nu mai era diplomaţie, era o hărţuială în toată regula. Dacă ambasadorul român mergea la Ministerul lor de Externe să protesteze faţă de apariţiile în presă privind ideea de nedreptate ce li s-ar fi făcut la Trianon, diplomaţii maghiari susţineau că nu au ce face, că presa lor e liberă. Activitatea diplomatică aproape că se redusese la proteste şi de-o parte şi de alta, verbale sau în scris, referitoare la nerespectarea acordului bilateral şi drepturile omului. Şi mai grav, s-a ajuns la expulzarea reciprocă a diplomaţilor din cele două ţări, o premieră în relaţiile dintre două state membre ale Tratatului de la Varşovia. (...) În presa maghiară apăreau tot felul de lucruri despre România, unele adevărate, altele exagerate, altele neadevărate. Ca să fim drepţi, ei speculau tot ce nu era în regulă în România. (...) Eram ameninţaţi la telefon de către persoane anonime despre oprirea surselor de apă şi a energiei electrice, cu incendierea, cu plasarea de bombe, se transmiteau insulte grosolane la adresa diplomaţilor români”.



 Preşedintele George H. W. Bush, omul în care îşi puneau speranţele revizioniştii maghiari


In timpul vizitei preşedintelui SUA la Budapesta, în iulie 1989, partea maghiară l-a şicanat pe ataşatul militar român, care era la acea vreme decanul de vârstă al ataşaţilor militari acreditaţi la Budapesta, şi, totodată a permis existenţa pe o laterală a zonei de primire a unui grup de români şi maghiari, mai degrabă maghiari, cu pancarte destul de mari şi steaguri ale Ungariei. Mesajele înscrise pe pancarte se refereau la nedreptatea ce i s-a făcut Ungariei la Trianon. Ei nădăjduiau că preşedintele Bush va întreprinde ceva pentru a se repara această nedreptate. ,,I-am spus atunci ambasadorului Traian Pop că nu putem participa la o activitate în care România era blamată. Mai întâi ne-am dus la cel care organiza protocolul de stat şi i-am spus că plecăm, pentru că nu participăm la o manifestaţie antiromânească. Răspunsul oficialului ungur a fost că în Ungaria este dreptul de a manifesta liber. După aceea, am contactat membrii Ambasadei SUA aflaţi pe platoul oficial şi i-am informat şi pe ei că plecăm şi care este motivul. Ajuns în faţa Parlamentului, preşedintele Bush nu a mai ţinut discursul care era programat şi a rupt textul său. Trebuie spus că, potrivit uzanţelor diplomatice, discursul este pregătit de ambele părţi. După ştiinţa mea, partea ungară a cerut introducerea în discurs a angajamentului SUA de a rezolva problemele cu vecinii legate de minorităţi. Sigur, preşedintele Bush a avut o motivaţie elegantă: nu a citit discursul din cauza vremii nefavorabile”, îşi aminteşte colonelul (r) Ioan Todericiu. 


Monitorizarea de către DIA a mişcărilor de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia a evidenţiat următoarele:

1) în perioada 6 – 8 iunie 1989 a fost organizată o aplicaţie comună ungară, cehoslovacă şi sovietică, cu activarea unor elemente de comandament şi trupe marcate, însă nu prezenta niciun pericol major; 
2) între 14 şi 28 octombrie 1989, trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 şi Corpul 3 Armată, alături de trupele din apărarea antiaeriană, însumând circa 13.000 de militari) au organizat o aplicaţie în raionul Budapesta – Tokay; 

3) în perioada octombrie – noiembrie 1989, din direcţia nord-est, în URSS, se vor executa trei aplicaţii în teren cu trupe marcate: Divizia 656 Mecanizată sovietică în Bucovina de Nord în perioada 4 – 17 octombrie, urmată de Divizia 118 Mecanizată în sudul Basarabiei în perioada 15 – 16 octombrie  şi, mai apoi, de Divizia 33 Mecanizată de Gardă în raionul Bălţi între 2 – 4 noiembrie; 

4) desfăşurarea unei aplicaţii navale în Marea neagră: la sud-est de Insula Şerpilor, la sud de Ialta, la vest de Suhumi şi sud de Sabla, în apele de est ale Bulgariei; 

5) aplicaţiile Balkan '89 (iunie 1989) şi Mariţa '89 (august 1989), ambele orientate pe direcţia sud, spre Grecia.

În pofida faptului că ,,nicio activitate din cele menţionate - scria viceamiralul (r) Ştefan Dinu, şeful DIA în decembrie 1989 - nu reprezenta o ameninţare serioasă pentru ţara noastră”, DIA va institui un serviciu neîntrerupt de cercetare şi goniometrare a reţelelor radio-militare ale vecinilor României. Interceptarea, cercetarea şi goniometrarea marilor unităţi operativ-strategice din adâncimea teritoriului statelor vecine se va executa în conformitate cu prevederile planului Laleaua, iar urmărirea şi cercetarea reţelelor radio-militare pe unde ultra-scurte, din imediata vecinătate a României, se va realiza pe baza unui plan special denumit SIGMA (sistem de informare şi goniometrare al MApN). Referindu-se la situaţia existentă la frontierele României în decembrie 1989, comandorul (r) ing. Ioan Stoleru, fost comandant al Centrului Radioelectronic şi Observare din cadrul Comandamentului Marinei Militare în decembrie 1989, parte a sistemului de cercetare şi goniometrare al DIA, declară: ,,Activitatea din reţelele şi direcţiile radio cercetare, circular în jurul României, nu a suferit o intensificare deosebită şi nu s-au constatat dislocări semnificative de forţe sau mijloace”. 



Acţiuni militare la frontiera cu RS România



O sumă întreagă de informaţii provenite din cercetarea radio-electronică şi goniometrare, precum şi o serie de mărturii ale participanţilor la evenimente, conturează imaginea unor intense pregătiri pentru o intervenţie militară sovietică în România socialistă în perioada 17 – 22 decembrie 1989. În Buletinul Informativ nr. 4.454 al DIA din 19 decembrie 1989 se menţiona: ,,În URSS se semnalează o serie de aplicaţii notificate precum şi unele executate de mari unităţi tactice în zona Cernăuţi în perioada 14 – 17 decembrie 1989. Totodată, s-a constatat intensificarea activităţilor practice desfăşurate de unele unităţi de marină şi aviaţie aparţinând FMM în special în lunile octombrie în cadrul cărora au fost executate trageri navale şi aeriene. În perioada 18 – 22.12.1989 în cadrul Forţelor Maritime Militare sovietice s-au executat lansări de rachete într-un raion maritim situat la vest de peninsula Crimeea”. Analiştii DIA raportau Marelui Stat Major şi ministrului Apărării Naţionale că şi în Ungaria se înregistraseră aplicaţii ale batalioanelor de cercetare-diversiune ale armatei ungare care au executat o pregătire specifică ducerii acţiunilor de luptă în spatele trupelor inamice. ,,Din unele date de care se dispune, rezultă că o astfel de activitate au desfăşurat recent batalioanele Corpurilor 1 şi 3 armată (între 16 – 18 decembrie), finalizate cu executarea unui marş încheiat în raioane, situate la 15 – 20 km de frontiera cu RS România. Aceleaşi unităţi au executat în lunile martie – iunie, prin rotaţie, o pregătire specială la baza de instrucţie în teren muntos de la Rezi (12 km nord de Keszthely), activitate încheiată cu desfăşurarea unor exerciţii tactice”, raporta DIA.


Totodată, DIA identificase în pădurea Podvorievka (URSS) pe direcţia Rădăuţi – Prut – Lipcani, o antenă parabolică a unei staţii de radiolocaţie care începuse să funcţioneze, fără întrerupere, încă din 19 noiembrie 1989. O staţie de radiolocaţie bulgărească începuse să funcţioneze şi pe malul drept al Dunării, pe direcţia Bechet – Oreahovo, ,,în scopul probabil de a asigura navigaţia pe Dunăre”, însă era foarte ,,posibil ca această staţie să fie folosită şi în alte scopuri militare”. La frontiera ungaro – română se identificaseră numeroase persoane civile şi militare care executaseră observarea teritoriului României, chiar prin încălcarea acestuia, precum şi numeroase recunoaşteri a unor grupuri de 5 – 7 militari conduşi de cadre. Forţele Marinei Militare a Bulgariei vor începe, pe 20 decembrie 1989, executarea unor activităţi de pregătire de luptă într-un raion situat în sud-vestul Mării Negre. ,,Pentru noi cei de la Tulcea, situaţia începe să se complice când, la 18 decembrie, grănicerii de la Isaccea ne comunică faptul că peste Dunăre, pe malul sovietic, se fac pregătiri pentru instalarea unui pod de pontoane. Un pod de pontoane peste Dunăre nu putea avea decât un singur scop: intrarea în Dobrogea a unei forţe militare cu mare potenţial ofensiv. (...) Această acţiune a sovieticilor a fost o clasică manevră de intimidare şi influenţare psihologică şi până la 21 decembrie au tot mimat că se pregătesc de lansare a podului. Coroborată cu creşterea semnificativă a zborurilor ţintelor aeriene în sudul Basarabiei, această manevră ne dădea indicii care ne determinau să credem că se pregătesc pentru o acţiune militară pe teritoriul nostru. Şi pe direcţia mării se intensifică numărul avioanelor care zburau în nordul Mării Negre, iar Batalionul radiotehnic de la Sulina ne ţinea permanent la curent cu situaţia aeriană, care şi ea putea fi interpretată ca fiind periculoasă”, declară comandorul (r) Vasile Nicolăescu, fost şef al Operaţiilor la Brigada 27 Fluvial – Maritimă în decembrie 1989 şi, totodată, comandant, prin cumul, al acestei Mari Unităţi.


În cursul zilei de 18 decembrie 1989, căpitanul de rangul 2 Corneliu Rudencu, comandant al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine şi Dragoare de Radă, aflat în portul Sulina, a primit ordinul să execute ,,deconservarea navelor aflate în această poziţie” şi să le aducă în starea de luptă. Totodată, a fost scos în mare Vânătorul de Submarine 2 (comandant: căpitan-locotenent Vasile Giosan) pentru a întări dispozitivul de supraveghere maritimă destinat asigurării securităţii platformelor petroliere marine din Marea Neagră şi a litoralului românesc. ,,În ziua de 18 decembrie 1989 am primit ordin să plec cu nava pe care o comandam, Vedeta Blindată 78, la Isaccea pentru a supraveghea malul sovietic. Aveam la bord şi pe şeful geniului brigăzii, căpitanul Coman. Acolo am văzut aproximativ 15 – 20 de camioane, unele încărcate cu câte 4 pontoane, altele cu şalupe, care făceau antrenament pentru lansarea acestora la apă. Coloana de maşini se mişca încontinuu în spatele unei liziere de pomi şi câte una se apropia de malul Dunării, simulând lăsarea la apă a pontoanelor. Acţiunea pe malul sovietic a încetat la 22 decembrie 1989”, consemnează căpitan-comandorul (r) Virgil Grigoraş, fost comandant al Vedetei Blindate 78 din cadrul Divizionului 118 Vedete Blindate în decembrie 1989. 


Toate aceste mişcări de trupe ungare, bulgare şi sovietice s-au constituit în factori meniţi a pune presiune asupra regimului Ceauşescu care trebuia ,,încurajat” să accepte implementarea unor reforme interne, a modelui de perestroika şi glasnosti, şi, totodată, pentru susţinerea unei atitudini de ostilitate, de revoltă, împotriva regimului comunist de la Bucureşti. Totodată, era transmis încă un semnal Armatei Române, considerată ca fiind naţionalistă şi fidelă lui Nicolae Ceauşescu, precum şi organelor Ministerului de Interne (Miliţie şi Securitate), privind reevaluarea raţiunii pentru care structurile de forţă ale statului român se puteau implica în susţinerea şi consolidarea regimului Ceauşescu.

În volumul Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, colectivul de autori susţine teza potrivit căreia, la acea oră, conducerea MApN era ,,în imposibilitatea să deţină un set mai larg de date provenite din surse diferite, care să permită o analiză mai cuprinzătoare şi realistă a situaţiei politico-militare în spaţiul nostru geografic”, şi, totodată, că ,,potrivit concepţiilor militare moderne, pentru a realiza realmente surprinderea, o invazie nu se execută doar în urma aglomerării forţelor aproape de graniţa statului vizat, ci prin aducerea trupelor din adâncime, folosindu-se pe scară largă desantul aeropurtat”. În încercarea de a scuza liderii din conducerea MApN pentru lipsa de viziune politică şi strategică, cerută în mod repetat şi discret de către omologii lor din ţările membre ale Tratatului de la Varşovia, autorii volumului invocat consideră că, totuşi, ,,chiar dacă prin Direcţia de Informaţii a Armatei au parvenit elemente concludente despre scenariul care se pregătea României, ele circulau într-un cadru foarte restrâns la diferite nivele superioare”, astfel încât ,,declanşarea mişcării protestatare din Timişoara a luat prin surprindere armata, în ansamblu”. 


Referindu-se la noianul de informaţii politico-militare care prevesteau o lovitură în forţă asupra integrităţii teritoriale a României socialiste, combinată cu o revoltă internă a populaţiei nemulţumite de regimul Ceauşescu, viceamiralul (r) Ştefan Dinu, şeful DIA, va consemna: ,,La nivelul conducerii armatei, diversiunea oficială a pericolului militar extern nu avea niciun efect. Cei abilitaţi a şti ce se întâmplă în jurul graniţelor cunoşteau foarte bine situaţia, fiind convinşi că nimic nu constituia o ameninţare reală pentru România”. Şeful DIA menţionează faptul că aparatul de propagandă al regimului Ceauşescu va lansa, cu precădere în cursul anului 1989, o puternică campanie propagandistică cu privire la pericolul militar de la graniţele de nord-vest şi nord-est ale României, urmărind ,,reeditarea spiritului de solidaritate a populaţiei în jurul lui Ceauşescu, din august 1968”. 



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu