vineri, 27 februarie 2015

Imposibila neutralitate (II)


Gheorghe Grigurcu 





Mecanismele oportunismului*


In genere, mobilul de căpetenie al oportunismului este
interesul. Individul se adaptează împrejurărilor călcîndu-şi pe
conştiinţă, se preface a fi un altul pentru a dobîndi favorurile
celor mai sus puşi, dispensatori de beneficii. Dar în societăţile
totalitare, întemeiate pe ceea ce Francois Fejto numeşte „ideologii
ale mîntuirii prin violenţă”, intervine, într-o proporţie
neobişnuită, spaima. Spaima care pare a-1 aduce pe om în propria
sa intimitate, chiar dacă e una primitivă, însă, care, în
realitate, complică şi mai mult lucrurile. Deoarece nu mai poţi
distinge între o reacţie spontană dc defensivă şi cea culpabildeliberată.
Prima o „înnobilează” pe cea de-a doua, îi dă aerul
unei organicităţi, care, oricît de viscerală, de repulsivă, reprezintă
un punct cîştigat în încercarea de legitimare a lumii de
artificiul sinistru al comunismului sau al fascismului. Se obţine
o împletire între interesul degradant şi spaima ce „reabilitează”,
„justifică” şi, vai, purifică. Spaima, singura mîntuire adusă
colectiv într-un sistem concentraţionar. Şi cît de apreciat de
autorităţi este acest amestec de autenticitate şi inautenticitate!


* Cuvînt la Conferinţa internaţională „Etică şi psihiatrie”, desfăşurată în cadrul Universităţii Bucureşti, între 2-4 octombrie 1992.


Ce mult se bucură de confuzia pe care o produce! Cu cît componentele
lui sînt mai greu de despărţit, cu atît poate fi mai
lesne asigurată dominaţia asupra fiinţei puse în situaţia de a
reacţiona atît în planul calculului conformist, cît şi în planul
instinctiv. De voie de nevoie, omul pătrunde într-unul din cele
două basme (uneori simultan în ambele) despre emancipare şi
eliberare, cum ar fi spus Edgar Morin, ca în două lagăre ale
spiritului între zidurile cărora spaima se poate diminua prin
cultivarea meschină a interesului, iar interesul poate fi fortificat
prin atotputernicia spaimei. Cercul, figura geometrică bine
reprezentată în Infern, se închide.

Din acest punct de vedere, Infernul n-ar fi altceva decît
spaima de spaimă. Evident, la treapta marii majorităţi a populaţiei
care nu-şi poate îngădui năzuinţa ocupării unor funcţii de
decizie, pentru care pătrunderea în noua clasă privilegiată nu
e cu putinţă. Ea caută, prin urmare, un modus vivendi, o poziţie
cît mai confortabilă în inconfort. Se străduieşte a găsi, în cadrul
Răului generalizat, răul minim. Constatînd că împotrivirea
făţişă este extrem de riscantă, că răsturnarea sistemului este
aproape o utopie, în condiţiile în care (ne referim de-acum
doar la regimul comunist, ce semnifică pentru noi o experienţă
fără pereche) căpeteniile abuziv înscăunatc găsesc un limbaj
comun cu guvernanţii din Vest, caută o speţă de demonic
minoră, căreia să i se alipească. Şi cum poţi să-ţi mai tragi
sufletul, să-ţi mai redobîndeşti o oarecare siguranţă, dacă nu
prin prefăcătorie? întreaga societate devine o scenă de teatru.
Cetăţeanul învaţă a-şi ascunde gîndul, a-şi strivi sentimentul,
a-şi măslui bunul-simţ. Se produce o uniformizare a comportării
publice. Costumul de partid chinezesc, cu tunică închisă
la gît şi cu şapca proletară, nu c decît simbolul unei stări de
fapt obşteşti. Colectivismul triumfă în toate privinţele asupra
omului oprimat de societatea totalitară, neîngăduind'u-i dccît
un singur rol. Cel al devotamentului „neţărmurit” faţă de partid
şi politica lui, faţă de conducătorii partidului de pe întreaga
scară ierarhică, în frunte cu „marele cîrmaci”, care are statut
de zeu. E drept că acest rol este apt de nuanţări infinite. 
Incarcerată, inventivitatea se exercită pe detaliu. Rînduială împotriva
firii, comunismul nu poate naşte decît tiparele unei arte (inclusiv
ale unei „arte” a comportamentului) bătrînicioase, ca un
hieratism caricatural, de o solemnitate găunoasă pînă la burlesc,
îmbibată de perfidie. Fiinţele umane nu pot apărea decît
mascate şi totuşi măştile se suspectează una pe alta, în virtutea
unei mentalităţi sinuoase, în care intră şi recunoaşterea propriei
imposturi, utilizate ca unitate de măsură, şi curiozitatea perversă
faţă de cei din preajmă, observaţia pierzîndu-şi mizele moraliste
ori speculative, orientîndu-se către delaţiune. Măştile
carnavalului concentraţionar adoră a de-masca (termenul a
intrat, de altminteri, în fondul lexical sacrosanct al ideologiei
comuniste). Un spirit poliţist exacerbat suceşte minţile. Obsesia
„vînătorii de vrăjitoare” catalizează obscurcle porniri ale cruzimii.
Lectura omului devine o lectură a notelor sale infinitezimale,
judecarea sa, în instanţa unui cuget cît mai ascuns, pleacă
de la prezumţia vinovăţiei. In volumul său,Z,apensee captive,
Czeslaw Milosz notează cîteva aspecte pitoreşti ale fenomenului:
„Dacă cineva ţine un discurs încărcat de ură contra
Occidentului, în care pune destulă ardoare, el arată astfel că
are zece la sută din ura pe care o proclamă atît de puternic.
Dacă cineva denigrează cultura occidentală cu răceală şi reţinere,
înseamnă că îi este ataşat”. „De asemenea, felul de a fi,
tonul vocii, alegerea unei cravate şi nu a alteia, sînt interpretate
ca semne ale unor tendinţe politice”.

Dar acest joc de-a alienarea este foarte primejdios, ducînd
la o alienare veritabilă. Prin practicarea lui îndelungată se
ajunge la o a doua natură, la acel om-robot, visat de ideologii
bolşevismului încă de la înccput. Bineînţeles, procesul e lent
şi contradictoriu, cuprinzînd părţile personalităţii treptat şi
lăsîndu-i un timp supape de respiraţie, în special în sfera vieţii
intime.Nu putem şti în ce grad a reuşit, în ce grad s-a întrupat
în came şi oase acel Partopithecus, omul de partid, botezat
astfel de Zinoviev. Nici o statistică n-ar fi suficient de operantă
într-un asemenea delicat domeniu. Cert este însă faptul că un
mare număr de cetăţeni ai Estului comunizat, mai cu seamă
cei cu mai puţină instrucţie şi supuşi intensiv dificultăţilor
economice (întreţinute cu intenţie, precum un instrument al
subjugării) au căzut pradă maleficei metamorfoze. Magicianul
roşu i-a prefăcut în necuvîntătoare obediente. Pentai ca schimbarea
să fie mai temeinică, s-a apelat la un reflex al spiritului
şi anume la cel religios. Doctrina marxist-leninistă a fost
folosită precum o religie surogat, un „opiu pentru popor”, după
o formulă celebră a autorului Capitalului, referitoare la religie.
Un opiu manipulat, imprevizibil, chiar de către „eliberatorii”
de exploatare şi de prejudecăţi ai popoarelor. Astfel, mistificarea
a căpătat pompa unei duble mitologii. Una afirmativă,
avînd ca obiect conducătorul, familia şi camarila sa, precum
şi unele personaje din trecut, mobilizate fraudulos în chip de
precursori, şi alta negativă, avînd ca obiect duşmanul din exterior
şi din interior, prilej de a se cultiva culpabilizarea colectivă,
ura de clasă şi apoi ura etnică, în faza agonică a celor
două totalitarisme, ale căror rămăşiţe fuzionează. O mitologie
care are şi o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, e o ideologizare
in extremis, o pontiflere arogantă a tendenţiozităţii oficiale,
pe de altă parte e o scuză, un alibi pentru prozeliţii care şi-au
mai păstrat urme de conştiinţă. Se cuvine o explicaţie.

Ne aflăm, după cum am arătat, într-un spaţiu incert şi
dramatic, cel al tranziţiei de la oportunism (ca o formă conştientă
de adaptare) la „naşterea” omului de partid, a „omului
nou”, abrutizat, in-conştientizat. Separaţia nu e tranşantă iar
fenomenul nu e principial ireversibil. Dacă în cel de-al doilea
caz putem vorbi de o ontologizare a Răului, răspunzător doar
faţă de societate, în primul caz putem vorbi de o cădere relativă,
implicînd o responsabilitate atît faţă de societate cît şi faţă de
sine a persoanei atinse de Rău. Acest din urmă tip, siluit de
împrejurări, avea nevoie de un imbold pentru a se decide pentru
falsitate, de un drog pentru a-şi adormi scrupulele. Lipsa de
informaţie, dezorientarea ca şi slăbiciunea de caracter l-au
preschimbat într-o victimă lesnicioasă a propagandei comuniste,
bizuite pe cele două mitologizări. Scăpat de opiul ideologic,
are şansa de a reveni la normal, cu condiţia de a fi sprijinit.
Din fericire, în acest intermundiu civic, asistenţa intelectuală
şi morală mai poate avea efecte recuperatoare. Nu toate
sufletele oportuniştilor sînt suflete moarte. Doar într-un asemenea
sens putem vorbi dc o reconciliere naţională. Nu o
reconciliere cu torţionarii şi cu marii profitori, cu nomenclaturiştii
şi cu cinicii dirijori ai îndoctrinării, care trebuie să
răspundă pentru fărădelegile lor, ci cu cei mulţi, care au greşit
mai puţin grav şi se pot vindeca. Am spus că se pot vindeca,
deoarece sînt, de fapt, nişte suferinzi. Maladiile mentalităţii
cetăţeanului abătut de la dreapta conştiinţă şi de la comportarea
integră de către monstruoasa maşină de modelat oameni ai
regimului comunist pot fi raportate la un spectai clinic. Oportunismul
e un ansamblu de elemente patologice, de la abulie
(voinţa de decizie e transferată prin sugestie şi autosugestie
uzurpatorilor) la obsesie (instalată din pricina represiunii
posibile în orice moment, a ameninţării fară nici o motivaţie
raţională) şi la sado-masochism (sadismul minciunii aplicate
mediului, masochismul minciunii acceptate, în cadrul unei
practici sistematice). Singura terapie eficientă e cea a adevărului.
Uneori adevărul face miracole.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu