duminică, 22 februarie 2015

Mihai şi Cristina


Arthur Rimbaud







Ei, şi ce dacă ţărmul e părăsit de soare !
Fugi, clar potop ! Pe drumuri văd umbrele căzînd.
În sălcii, peste curtea cea veche de onoare,
Furtuna îşi aruncă mari stropi, în primul rînd.



O, sute de idilici miei, armie bălaie,
Fugiţi de apeducte, de serbezi bălării !
Furtuna-acum îmbracă în roşiile-i straie
Deşerturi, orizonturi, şi pajişti, şi cîmpii.



Cîini negri, cioban oacheş cu vîntul în cojoc,
Fugiţi de-această oră cu fulgere supreme ;
Bălaie turmă,-ai grijă să tragi la sigur loc,
Cînd umbra şi pucioasa anunţă aşa vreme !



Eu, însă, Doamne ! iată că zboară Duhul meu
După-ngheţate ceruri, în roşu colorate,
Sub nori cereşti ce-aleargă şi zboară sus mereu
Pe, sute, lungi Solognii ca nişte căi ferate.



Văd mii de lupi, seminţe sălbatice-ale lumii,
Pe care le aduce, de volburi iubitoare,
Această după-amiază cucernică-a furtunii
Asupra Europei sub hoardele barbare !



Pe urmă, pretutindeni, doar şes sub clar de lună !
Cu funtea-n ceruri negre, războnicii, încet,
Pe palizi cai călare, merg înroşiţi complet !
Şi pietrele sub ceata lor falnică răsună !



Vedea-voi codrul galben şi valea clară, lina,
Bărbat cu-aprinsă frunte, cu-albaştri ochi Femeie ?
- O, Galie ! jos mielul Pascal – Mihai, Cristina
- Cristos, o, si el incă ! – idila se încheie.















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu