Arthur Rimbaud
Ei,
şi ce dacă ţărmul e părăsit de soare !
Fugi,
clar potop ! Pe drumuri văd umbrele căzînd.
În
sălcii, peste curtea cea veche de onoare,
Furtuna
îşi aruncă mari stropi, în primul rînd.
O,
sute de idilici miei, armie bălaie,
Fugiţi
de apeducte, de serbezi bălării !
Furtuna-acum
îmbracă în roşiile-i straie
Deşerturi,
orizonturi, şi pajişti, şi cîmpii.
Cîini
negri, cioban oacheş cu vîntul în cojoc,
Fugiţi
de-această oră cu fulgere supreme ;
Bălaie
turmă,-ai grijă să tragi la sigur loc,
Cînd
umbra şi pucioasa anunţă aşa vreme !
Eu,
însă, Doamne ! iată că zboară Duhul meu
După-ngheţate
ceruri, în roşu colorate,
Sub
nori cereşti ce-aleargă şi zboară sus mereu
Pe,
sute, lungi Solognii ca nişte căi ferate.
Văd
mii de lupi, seminţe sălbatice-ale lumii,
Pe
care le aduce, de volburi iubitoare,
Această
după-amiază cucernică-a furtunii
Asupra
Europei sub hoardele barbare !
Pe
urmă, pretutindeni, doar şes sub clar de lună !
Cu
funtea-n ceruri negre, războnicii, încet,
Pe
palizi cai călare, merg înroşiţi complet !
Şi
pietrele sub ceata lor falnică răsună !
Vedea-voi
codrul galben şi valea clară, lina,
Bărbat
cu-aprinsă frunte, cu-albaştri ochi Femeie ?
-
O, Galie ! jos mielul Pascal – Mihai, Cristina
-
Cristos, o, si el incă ! – idila se încheie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu