vineri, 6 februarie 2015

Conflictul fundamentalismelor: Islamul și modernitatea


RADU PREDA 






Câtă vreme Occidentul va reprezenta pentru musulmani spațiul contestării radicale a identității, în mod real sau închipuit, tot ceea ce se va petrece aici în virtutea canonului normativ al modernității va alimenta replica brutală a celuilalt fundamentalism.


Recentele atacuri teroriste de la Paris au șocat, pe bună dreptate, lumea occidentală. La fel, actele de cruzime ale reprezentanților așa-zisului Stat Islamic. Unii dintre comentatorii oribilelor evenimente s-au grăbit să indice religia drept sursă primară de violență. Dacă până de curând religia era opiu, iată că vulgata exegetică o transformă, sub urgența momentului, în glonț pentru popor. Se uită, voit sau nu, că există un potențial violent în mai toate tipurile de credință sau atașament: de la huliganismul fanilor din campionatul de fotbal la furia distructivă a grupurilor anarhiste.


Cu titlu preliminar, se impun câteva precizări. În primul rând, invocarea religiei ca temei pentru crimă este un abuz retoric, așa cum crimele comunismului, de pildă, s-au dorit justificate de dorința instaurării egalității fără rest. În logica perversă a comunismului, mai multă egalitate se putea realiza doar cu și mai multă violență, spirala omorului atingând astfel dimensiuni patologice, înspăimântătoare. Principial și practic, pretextul nu este mereu ilustrarea textului. Dimpotrivă. Pe cât de dramatic se derulează evenimentele concrete, pe atât de mare devine distanța față de cauza teoretică. Raportul dintre ideal și modul lui impur de concretizare este un laitmotiv cunoscut și folosit, de regulă, ca scuză a abaterii grosolane de la teorie. Cum mai poți justifica însă abuzul, când însăși ideologia de referință este, direct sau indirect, criminală?


În ceea ce privește evenimentele din capitala Franței, tensiunea dintre realitate și ideal este evidentă. Iată de ce ar trebui să se dea un răspuns clar dacă textele fondatoare ale Islamului încurajează sau nu crima, dacă avem în practica interpretativă, mai ales în cea de azi, recomandări explicite legate de folosirea, fie și ca ultima ratio, a violenței. Până acum, văzând reacțiile lumii islamice din Europa, dar și din Orientul Apropiat, din Africa de Nord și de aiurea, constatăm că există cel puțin două prezentări ale Islamului: religie a păcii versus religie intolerantă. Înainte de a fi o problemă pentru alții, asemenea schizofrenie reprezintă o problemă pentru musulmanii înșiși. Receptarea diametral opusă a celor petrecute s-a văzut în chiar timpul transmisiei de la fața locului. În spatele unui jurnalist, grupuri de tineri musulmani dintr-un cartier parizian fă­ceau spre cameră semnul victoriei. Dincolo de chestiunea libertății de exprimare, faptul crimei în sine nu părea să-i preocupe pe cei care se bucurau de o ineptă „victorie“. De unde vin toate acestea?


A doua precizare: potențialul violent al unei convingeri sau credințe iese la iveală în funcție de contexte date. Nu este secundar dacă o comunitate, precum cea musulmană din Franța, are mecanismele culturale și emoționale de a înțelege culturi străine, dacă se simte sau nu acceptată, dacă oscilează între fanatism și relativism, dacă are sau nu formatori de opinie moderați, dacă practică sau nu o minimă loialitate față de sistemul social în mijlocul căruia trăiește etc. Asemenea precizări nu se constituie într-un catalog de scuze ale crimei! Ne ajută să vedem mai în adânc din ce anume se hrănește înclinația distructivă. Erupția violentă de acum are cauze cumulative de la care ar trebui să pornească orice analiză onestă. Ceva nu a funcționat în mod fundamental în raportul dintre indigenii europeni și alogenii musulmani sosiți masiv în postcolonialism. Vinovăția nu este exclusiv în seama celor dintâi, așa cum ceilalți nu pot fi considerați victime prin excelență care acționează „în legitimă apărare“. Cum am putea detensiona situația?


În fine, este suspect ca instrumentalizarea de către teroriști a religiei să hrănească instrumentalizarea în general a religiei de către antireligioși. Cei care procedează astfel își divulgă o paradoxală afinitate cu teroriștii care strigă cu patimă „L-am răzbunat pe Dumnezeu!“. Și unii, și alții produc proba necunoașterii, a superficialității. Religia cade de două ori victimă. Într-o asemenea situație, devine imposibil recursul la pluralismul valorilor și la concordia socială. Mereu cineva va fi sacrificat și, imediat sau după o vreme, răzbunat, întreținând cercul diabolic al urii.


Creștinism și Islam: două forme de secularizare


Dincolo de excesul retoric, conflictul deschis la care nu doar asistăm, ci din care facem parte, este şi de natură teologică. Astfel, spațiul european, Orientul și Occidentul său deopotrivă, este format în cadrele culturii evanghelice. Or, în centrul mesajului lui Hristos, în afară de legea iubirii și a corolarului său antropologic – omul nu mai este definit după sorgintea etnică sau locul în societate –, se află separarea fermă între cele ale lui Dumnezeu și cele ale Cezarului, dintre autoritatea spirituală și puterea politică (vezi Evanghelia după Marcu 12, 13-17). Într-o lume precreștină marcată de ierarhii solide, în care destinul individual este predeterminat de factori aflați în afara orizontului de întrebări, de formele de conducere „agreate“ de Dumnezeu (nume generic), ajungând până la mult citata teocrație, afirmația lui Hristos contrazice flagrant ordinea lucrurilor. Distingând consecvent între planuri, El acreditează, în termeni moderni, o viziune secularizată, sfera religioasă nemaifiind tributară datului politic, așa cum acesta rămâne originat în voința divină, dar cu titlu pragmatic, organizatoric (vezi Epistola către Romani 13). O reașezare de asemenea anvergură nu va fi metabolizată uşor, alimentând conflictele din sânul Creștinătății. În timp ce Bizanțul va opta pentru modelul simfonic, Patriarhul de Constantinopol fiind lider exclusiv al comunității religioase, iar Împăratul, capul comunității civile, Apusul european se va antrena într-o concurență multiseculară între papalitate și regalitate. Dacă pe malul Bosforului se aplica formula complementarității (și, și), pe malul Tibrului se va pune obsedant chestiunea supremației (ori, ori). De unde și căile diferite ale modernității: instrumentalizării naționaliste a Bisericii în Est i-a corespuns în Vest excluderea dimensiunii religioase din planul construcției statale.


Islamul instituie un cu totul alt tipar. Mai noua religie propagă domnia nemijlocită a lui Dumnezeu (în arabă, Allah), spiritualul și lumescul formând o unică și inextricabilă sferă. Fără cler și laicat, aparent liberă de constrângeri ierarhice, promițând după moarte ceea ce în viața de aici este strict interzis, un exemplu: vinul, transformând toate ale cotidianului în ocazii de aplicare a preceptelor coranice, de unde și caracterul predominat juridic al exegezei Cărții Sfinte, Islamul refuză creației un atribut esențial în tradiția biblică: libertatea. Allah este mai gelos pe propria lui creație decât Yahweh, încât nici măcar nu îi îngăduie să caute, să bântuie, să se abată, să greșească sau să aibă dubii. De aici vine o anumită intransigență, tradusă, printre altele, în refuzul distincției dintre ordinea autonomă și cea dictată nemijlocit de Dumnezeu. În alți termeni, dacă în creștinism secularizarea rezidă în separare, în Islam ne confruntăm cu o ipostază paradoxală: contopirea fără rest. Din acest punct de vedere, Islamul este, oricât de surprinzător, o religie profund secularizată. Dimensiunea lui secularizată rezidă în transformarea lumescului în expresie a religiosului, unul împrumutând legitimitatea celuilalt, iar acesta pretinzând monopolul asupra expresiilor celui dintâi.


Islam și modernitate: două forme de fundamentalism


Din perspectiva acestei albii inițiale a Islamului se pot înțelege evoluțiile ulterioare. Iarăși, comparația cu creștinismul este utilă. Cum se știe, rezistența creștină la pretențiile modernității de tip iluminist a durat, din punctul de vedere al istoriei teologice, mai bine de două secole. Concret, antimodernismul catolic a reprezentat un curent intelectual major, indiferent dacă a avut sau nu mereu dreptate. Mai mult: pozițiile antimoderne au ajutat modernitatea europeană ca atare să își corecteze din mers anumite excese. Exemplar, în Germania lui Bismarck s-a declanșat un veritabil Kulturkampf. În joc se afla adaptarea reciprocă a catolicismului de secol XIX la rigorile statului de drept şi a acestuia la depozitul doctrinar al Bisericii. Prin Kulturkampf se exprima o dublă inadecvare. Statul nu ştia cum să îşi impună autoritatea, transformând secularizarea în agresivitate, iar Biserica nu ştia cum să se apere, transformând majorităţile catolice în instrumente politice. Altfel spus, fiecare se folosea de argumente improprii. Dovadă că, odată cu revenirea în fire a statului la funcţia lui şi a Bisericii la vocaţia ei, au putut fi găsite modalităţi de coexistenţă fructuoasă, majoritatea valabile şi azi.



În ceea ce îl privește, Islamul are un raport belicos cu modernitatea, percepută ca fiind exclusiv un fenomen de import. De la aplicarea pe textul coranic a metodei istorico-critice la separarea juridicului de religios și recunoașterea demnității persoanei umane, teologia musulmană are dificultăți masive de poziționare. Impasul este adâncit de coliziunea frontală cu intransigența constitutivă a modernității înseși. Ne aflăm în fața unui conflict al fundamentalismelor. Doar așa se explică agresarea sistematică a sensibilității religioase și, drept răspuns, recursul la violență al celor vizați. Fără a simplifica vinovat complexitatea realității, spirala violenței pare programată. Câtă vreme Occidentul va reprezenta pentru musulmani spațiul contestării radicale a identității, în mod real sau închipuit, tot ceea ce se va petrece aici în virtutea canonului normativ al modernității va alimenta replica brutală a celuilalt fundamentalism. Modernitatea și Islamul sunt fundamental puse pe ceartă. 






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu