sâmbătă, 28 februarie 2015

Cântec înainte de apus (2)


LORYSS






Dar la marginea clădirii se afla carcasa unui camion proptită aiurea de perete, căţărată pe trotuar şi aflată lângă un copac care transformase cabina şoferului într‑un refugiu sălbatic pentru frunze.

Parnell se urcă pe camion şi de acolo se căţără mai sus cu grijă, până se cocoţă cât de cât confortabil pe o creangă din apro­pierea unei ferestre blocate cu bare. Cu trei săptămâni înainte, curăţase murdăria de pe sticlă ca să vadă coridoarele prăfuite. 

Pe zidul opus al coridorului atârna un semn care indica direcţia de mers, şters şi îngălbenit, dar tot se putea citi ce scria pe el: SALA DE CONCERTE.

Privind literele şterse, îl copleşiră încă odată amintirile concertelor pe care le dăduse. Degetele lui apăsau clapele conduse de propria lor memorie, muzica se arcuia în arabescuri, iar la sfârşit, aplauzele publicului aproape invizibil din sala întunecoasă nu mai conteneau...

Amintirile îi dispărură când ridică barosul de pe umăr, izbindu‑l de barele de la fereastră. Împrăştie praf şi fărâmiţă ciment. Treaba părea mai uşoară decât crezuse, mare noroc, pentru că lovitura îl slăbi teribil. Izbi a doua oară şi barele se deplasară şi se îndoiră. Găsi, nu ştiu nici el de unde, puterea de a lovi a treia oară şi barele cedară, sparseră geamul şi cioburi căzură în coridorul din spatele lor.

Trăi bucuria victoriei însoţite de un fior de slăbiciune, cu respiraţia tăiată şi cu braţele moi, tremurând. Rămase mult pe creangă, adunându‑şi puterile şi speranţele pentru a se aventura înăuntru.

Într‑un sfârşit, îşi trecu picioarele peste marginea ferestrei şi sări pe podeaua coridorului. Auzi zgomot de sticlă spartă. Căută în geantă şi scoase o lumânare mică şi nişte chibrituri preţioase.

Cutia de chibrituri utilizabile îl costase trei piei de şobolan daţi Femeii Berbeleac din tramvai cu două săptămâni înainte. Aprinse lumânarea şi flacăra gălbuie lumină coridorul plin de praf.

Începu să meargă pe el, lăsând urme în praful neatins. Îi veniră în minte imagini cu exploratorii selenari, imprimând pas după pas în colbul lunar străvechi, şi zâmbi amar.

În cele din urmă, ajunse la două uşi duble, blocate cu drugi şi încuiate cu lacăt. Fu nevoit să se odihnească din nou înainte de a zdrobi lacătul cu barosul şi de a păşi în interiorul de spaţiu cosmic din spatele lor.

După ce se obişnui cu lumina lumânării, mai slabă în spaţiul deschis, văzu rânduri‑rânduri de scaune de pluş. Un şobolan se strecură iute printre ele, iar de deasupra se auzeau foşnet şi chiţăituri slabe, care proveneau, probabil, din cuibul de lilieci de pe tavanul înalt.

Intervalul dintre scaune se derula în faţa lui, într‑o pantă uşoară. Ștefan avansă încet, stârnind praf. În imensitatea sălii întunecate, flacăra lumânării sale nu era decât o biată scânteiere, luminând un cerc îngust în jurul lui şi străpungând norişorii pe care‑i împrăştia din mers.

Pe scenă, metalul din colţuri reflecta imaginile flăcării. În jurul lui se aflau suporturile şi partiturile unei întregi orchestre, ascunse de colbul anilor. Uite un toc întredeschis, iar în el un corn francez de alamă sclipitoare, abandonat de vreun muzician grăbit. Iar învelit în alb, cu un candelabru fără luciu pe el, trona pianul cel mare.

Inima începu să‑i bată nebuneşte când şterse praful de pe husă. Cu mâna tremurând de emoţie, aprinse candelabrul de la flacăra firavă a lumânării şi îl ridică sus de tot, luminând scena. Acum vedea şi alte instrumente, demult pierdute de proprie­tarii lor: aici o vioară, dincolo un oboi, aruncate în uitare într‑o vreme în care a le deţine nu mai avea nici o importanţă.

Lăsă candelabrul pe podea şi dezveli cu grijă pianul. Lumina dansa gălbuie pe suprafaţa neagră, de lemn lustruit, şi scăpăra în alamă.

Clipe lungi, mâinile lui nu fură în stare decât să mângâie instrumentul cu afecţiune crescândă. Într‑un sfârşit, se aşeză pe taburet, dându‑şi seama, pentru prima dată, cât de obosit era. Cheia, constată el uşurat, era în broască. Ar fi putut s‑o forţeze, bineînţeles, dar i‑ar fi sfâşiat inima să distrugă forma aceea perfectă.

Răsucind cheia în broască, dădu la o parte capacul şi‑şi plimbă lin degetele pe clapele albe şi negre. Se lăsă pe spate şi, cu un gest voit artificial, îşi trase haina zdrenţuită de pe scaun şi se întoarse cu faţa către sală.

S-au vândut toate biletele, domnule Ștefan. Tot oraşul a stat la coadă ca să vă asculte. Posturile de radio plătesc averi ca să vă transmită concertul. Spectatorii sunt liniştiţi, aşteaptă. Le auziţi respiraţia, acolo, în sală? Nimeni nu tuşeşte, nimeni nu strănută, nimeni nu scoate un sunet în vreme ce stau, în linişte, dornici să audă primele note care alunecă din vârful degetelor dumnea­voastră. Muzica freamătă în mâinile dumneavoastră, aşteptând s‑o eliberaţi... acum!

Note false distonară în sala pustie, iar liliecii, tulburaţi, începură să zboare nervoşi în stol deasupra scaunelor goale, putrezite. Ștefan respiră cu un oftat de durere.

Instrumentul va trebui acordat clapă cu clapă - grea muncă. Încă nu‑şi atinsese scopul. Acum însă, în sfârşit, putea întinde mâna să‑l atingă. Începu să‑şi dea seama de dificultăţile care îl aşteptau, una câte una. Simţi foame şi văzu că lumânările ard repede. Probabil că se găseau acordoare în sală, dar i‑ar fi trebuit o unealtă cu care să strângă coardele pianului. Şi va trebui să aibă ce mânca şi ce bea câtă vreme va sta aici, înăuntru, şi nu va avea cum să vâneze sau să fure. Va trebui să se întoarcă la Barbă-lată şi să vadă ce i‑ar oferi ea în schimbul barosului. Nu haina de blană i‑o va cere, era convins.

Afară, deschise geanta şi scoase mâncarea pe care o aduse cu el. Se aşeză pe camion şi mânca bucăţi de şobolan fript şi varză crudă, cumpănind la vreo cale de a prinde în capcană câţiva lilieci din sală. 
Bineînţeles, ar avea gust ciudat, iar aripilor de piele le‑ar găsi el o utilizare. Dar toate planurile se dovediră impracticabile, aşa că le lăsă baltă.

În depărtare, deasupra clădirilor distruse, se înălţa tihnit spre cer un fuior subţire de fum negru. Era o zi senină, fără nori, iar fumul păta urât albastrul cerului. Nedumerit, Ștefan se întrebă ce arde. Dâra era prea potolită ca să provină de la un incendiu în pădure. Dacă nu cumva luase foc altă clădire, după atâţia ani, precis era mâna omului la mijloc. Neputând să tragă o concluzie mai mulţumitoare, se întoarse şi alungă întrebarea din minte.

După ce strânse la repezeală resturile de mâncare, puse la loc de formă barele de la fereastră, ca să nu sară în ochii trecătorilor locul pe unde intrase în clădire. Ridică barosul şi porni pe drumul care‑l îndepărta de ceea ce‑şi dorea mai mult.

Femeie Barbă-lată se făcuse mai acră spre sfârşitul după‑amiezii, ca o broască neagră şi grasă care se scaldă în ultimele raze de soare. Şedea pe scara tramvaiului; îl salută pe Ștefan nu foarte entuziasmată. Bărbatul ei, cam trecut, stătea pe tramvai şi privea ameninţător către orizont, cu o puşcă veche sub braţ, ignorând‑o şi pe nevastă‑sa, şi pe Ștefan.

Rămase şi se ciorovăi cu femeia aproape un ceas.

Ea tot voia să‑i ofere haina de blană, dar el dorea o cheie re­glabilă, lumânări, chibrituri şi mâncare în schimb, iar astea erau lucruri scumpe. În cele din urmă, Ștefan cedă şi acceptă ultima ofertă a femeii, adică tot ce voia el, în afară de mâncare.

Femeia Barbă-lată atârnă barosul cât mai vizibil în tramvai şi îi dădu obiectele cerute. Se întoarse şi‑i aruncă o privire înverşunată.

- Tu nebun, pianistule, ştii?

Proptindu‑se istovit de uşa tramvaiului şi jucându‑se cu lumânările, fu înclinat să‑i dea dreptate.

- Cred că da.

- Sigur da! insistă femeia, dând viguros din cap. Eşti găgăuţă dus cu pluta!

- Chiar că‑s dus cu pluta dacă vin să mă târguiesc cu tine, replică Ștefan, dar femeia nu făcu decât să‑l privească; pe urmă, el îşi aminti de ceva. Am văzut mult fum în partea de sud de dimineaţă. Nu ştii ce ardea?

Femeia Barbă-lată zâmbi şi‑i trase cu ochiul.

- Sigur ştiu. Nu ţi‑am zis azi‑dimineaţă despre vandali? Vandalii ăia vin peste oraş acuma. Săptămâna trecută ars Bătrânu’ Costache şi cărţile lui. Acum locu’ cu tablouri. Curat nebuni, vandali. Îşi făcu de lucru prin tramvai, aranjând marfa. Lui Ștefan i se făcu inima cât un purice.

- Galeria de Artă?

- Da, aşa auzit. Costel Şchiopu’ fost în sud de dimineaţă, el povestit. La vandali nu plăcut nici cărţi, nici tablouri, nici un fel.



va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu