marți, 24 februarie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (2)



STEPHEN BAXTER






Astfel, cu amestecul meu obişnuit de nerăbdare zorită şi inteligenţă superficială – şi cu o neţărmurită încredere în bunăvoinţa şi bun-simţul celorlalţi – eram gata să revin în timp.

Cărându-mi raniţa sub un braţ şi Kodakul sub celălalt, m-am îndreptat către laborator, unde mă aştepta Maşina Timpului. Când am ajuns în fumoar, am fost uimit să descopăr că aveam un musafir: unul dintre oaspeţii din seara precedentă şi poate cel mai apropiat prieten al meu – era Scriitorul despre care am vorbit. Stătea în mijlocul încăperii, într-un costum care îi venea prost, cu nodul de cravată cât de grosolan se putea imagina, iar mâinile legănându-i-se stângaci pe lângă trup. Mi-am amintit din nou cum, din cercul de prieteni şi cunoştinţe pe care îi adunasem pentru a-mi servi ca primi martori la faptele mele de vitejie, acest tânăr serios ascultase cu cea mai mare atenţie, tăcerea sa vibrând de simpatie şi fascinaţie.

Mă simţeam neobişnuit de bucuros să-l văd şi recunoscător pentru că venise – că nu mă ocolise, luându-mă drept un excentric, precum ar fi făcut unii, după spectacolul pe care îl dădusem în seara dinainte. Am râs şi, împovărat cu sacul şi aparatul de fotografiat, i-am întins un cot; el mă apucă de încheietură şi o scutură solemn.
— Sunt grozav de ocupat, am spus eu, cu maşina aceea8.

El mă cercetă; am avut impresia că în ochii săi, de un albastru spălăcit, se putea citi nevoia disperată de a crede.

— Dar nu e oare o glumă? Călătoreşti într-adevăr prin Timp?

— Călătoresc cu adevărat, am rostit eu, susţinându-i privirea cât de mult am putut, căci voiam să fie convins.

Era un bărbat scund şi îndesat, cu buza inferioară proeminentă, fruntea lată, pomeţii delicaţi şi urechile mai degrabă urâte. Era tânăr – de vreo douăzeci şi cinci de ani, pesemne, având cu două decenii mai puţin decât mine însumi – însă părul său lins deja începea să se rărească. Mergea oarecum săltăreţ şi emana o anumită energie – nervos, precum o pasăre greoaie – dar întotdeauna părea bolnăvicios: suferea de hemoragii, din vreme în vreme, ca urmare a unei lovituri de picior în rinichi, la un joc de fotbal, pe timpul când lucra ca profesor într-o şcoală particulară uitată de Dumnezeu, din Ţara Galilor. Iar astăzi, în ochii săi albaştri, deşi obosiţi, se citeau, ca de obicei, inteligenţa şi preocuparea pentru mine.

Prietenul meu îşi câştiga existenţa ca profesor – în momentul acela, ţinând nişte cursuri prin corespondenţă – însă era un visător. La plăcutele noastre banchete de joi seara, din Richmond, îşi înşira cu nemiluita teoriile despre viitor şi despre trecut, şi ne împărtăşea ultimele sale gânduri cu privire la semnificaţia analizei dezolante şi atee a lui Darwin ori alte asemenea lucruri. Visa la perfectibilitatea rasei umane – era exact genul de persoană, ştiam sigur, care şi-ar fi dorit din toată inima ca povestea mea despre călătoria în timp să fie adevărată!

Îi spun „Scriitorul” dintr-o veche amabilitate, presupun, căci, din câte ştiam, nu publicase decât diverse speculaţii timide prin reviste de colegiu; însă eu nu aveam nici o îndoială că mintea lui vie urma să-i croiască o nişă de un anume fel în lumea literelor – şi, lucru mai important, nici el nu avea vreo îndoială.
Deşi eram nerăbdător să pornesc la drum, m-am oprit o clipă. Poate că Scriitorul îmi putea servi ca martor pentru acest nou voiaj – de fapt, m-am întrebat acum, poate că deja intenţiona să transpună aventurile mele anterioare într-o formă colorată, adecvată pentru publicare.

Ei bine, urma să aibă binecuvântarea mea!
— Am nevoie doar de o jumătate de oră, am spus eu, considerând că mă puteam întoarce exact în acest loc şi în acest timp cu o simplă apăsare a manetelor maşinii mele, indiferent ce perioadă aveam să petrec în viitor ori în trecut. Ştiu de ce-ai venit şi este foarte amabil din partea dumitale. Iată câteva reviste. Dacă rămâi la prânz la mine, îţi voi arăta de data aceasta amănunţit cum se călătoreşte în timp, cu exemple, cu tot ce trebuie. Mă ierţi dacă acum te părăsesc?

El consimţi. Eu am încuviinţat din cap în direcţia sa şi, fără alte preparative, am pornit de-a lungul coridorului, spre laboratorul meu.

Aşa mi-am luat rămas-bun de la lumea lui 1891. N-am fost niciodată un bărbat care să se ataşeze profund, şi nu sunt genul căruia îi plac despărţirile înflorite; dacă aş fi ştiut însă că nu aveam să-l mai văd niciodată pe scriitor – cel puţin, nu în carne şi oase – îmi închipui că aş fi fost ceva mai ceremonios!

Am pătruns în laboratorul meu. Era aranjat oarecum ca un atelier de sculărie. De tavan era agăţată o turbină de abur, care acţiona diferitele maşinării de prelucrare a metalului prin intermediul unor curele de piele, iar amplasate pe bancurile de pe podea se găseau un utilaj de ştanţat tabla, prese, aparate de sudură cu acetilenă, menghine şi alte asemenea unelte. Pe banc se aflau bucăţi de metal şi schiţe, în vreme ce roadele abandonate ale muncii mele zăceau în praful de pe duşumea, căci eu nu sunt de la natură o persoană ordonată; la picioarele mele, bunăoară, am dat peste bara de nichel care îmi întârziase primul meu sejur în timp – acea bară care se dovedise a fi exact cu un inci mai scurtă, aşa că trebuise să o refac.

Am reflectat la faptul că îmi petrecusem mai mult de două decenii din viaţă în această încăpere. Locul era o seră modificată, care dădea spre grădină. Fusese construită pe un cadru subţire de fier forjat, vopsit în alb, iar pe vremuri oferise o privelişte decentă înspre râu, dar trecuse mult timp de când acoperisem geamurile, pentru a asigura o anumită consistenţă a luminii şi a mă feri de privirile curioase ale vecinilor mei. În întunericul uleios se zăreau diversele mele unelte şi dispozitive, ducându-mă acum cu gândul la enormele maşinării din cavernele Morlocilor, pe care le văzusem în treacăt. M-am întrebat dacă nu cumva eu însumi aveam în sânge o tendinţă morbidă de Morloc!

După ce urma să mă întorc, am stabilit, aveam să dau jos pereţii de şipcă şi să iluminez din nou încăperea, să o prefac într-un loc al strălucirii Eloilor, şi nu a clarobscurului Morlocilor.

M-am îndreptat către Maşina Timpului.
Acea structură voluminoasă şi asimetrică stătea lipită de peretele dinspre Nord-Vest al atelierului – unde o trăseseră Morlocii – la depărtare de opt sute de milenii, în intenţia lor de a mă prinde în interiorul piedestalului Sfinxului-cel-Alb. Am cărat maşina înapoi în colţul de Sud-Est al laboratorului, acolo unde o construisem. O dată terminată această operaţiune, m-am aplecat în faţă şi, în semiîntuneric, am desluşit cele patru cadrane cronometrice care numărau trecerea maşinii prin matricea statică de zile a Istoriei; acum, bineînţeles, indicatoarele erau toate la zero, căci maşina revenise în propriul ei timp. Lângă şirul de cadrane, se găseau cele două manete care struneau dihania – una pentru viitor, iar alta pentru trecut.

Am întins mâna şi, într-o pornire de moment, am mângâiat maneta pentru viitor. Masa butucănoasă şi încâlcită de metal şi fildeş zvâcni precum o făptură animată. Am zâmbit. Maşina îmi reamintea că nu mai aparţinea acestui Pământ, acestui Spaţiu şi Timp! Dintre toate obiectele materiale ale universului, cu excepţia acelora pe care le purtasem asupra mea, doar această maşină era cu opt zile mai bătrână decât lumea ei, căci petrecusem o săptămână în epoca Morlocilor, dar mă întorsesem în ziua plecării mele.

Mi-am lăsat bagajul şi aparatul de fotografiat pe duşumeaua laboratorului şi mi-am atârnat pălăria de spatele uşii. Amintindu-mi de modul în care îşi făcuseră de cap Morlocii cu maşina, m-am apucat să o verific. Nu mi-a fost greu să curăţ diferitele pete maronii şi bucăţelele de iarbă ori de muşchi care încă atârnau de şinele aparatului; niciodată nu fusesem adeptul aspectului neîngrijit. Însă una dintre şine era strâmbată, iar eu am îndreptat-o. Apoi am testat şuruburile şi am gresat barele de cuarţ.

În timp ce munceam, mi-am adus aminte de panica ruşinoasă care mă covârşise atunci când descoperisem că pierdusem maşina în favoarea Morlocilor şi am simţit un fior de afecţiune pentru hardughia aceasta urâtă. Maşina era o cuşcă deschisă de nichel, alamă şi cuarţ, abanos şi fildeş, destul de cizelată – precum lucrătura unui orologiu de biserică – având o şa de bicicletă dispusă nepotrivit în mijlocul întregului ansamblu. Cuarţul şi cristalele minerale, saturate cu Plattnerită, luceau pe cadru, conferind întregului ansamblu un aspect de irealitate şi asimetrie.

Fireşte, nimic nu ar fi fost posibil fără proprietăţile ciudatei substanţe pe care o denumisem „Plattnerită”. Mi-am adus aminte cum, din întâmplare, ajunsesem în posesia unui eşantion din acel material – în acea noapte, cu două decenii în urmă, când un necunoscut urcase până la uşa mea şi îmi dăduse un pachet cu această substanţă. „Plattner”, aşa cum se prezentase, era un ins masiv, cu un cap ciudat, mare şi grizonat, cu câţiva ani buni mai în vârstă decât mine, şi îmbrăcat în nişte culori bizare, de junglă. M-a îndemnat să studiez acea materie puternică pe care mi-o înmânase, într-un flacon de medicamente. Ei bine, substanţa a rămas necercetată, pe un raft din laboratorul meu, mai mult de un an, în vreme ce eu făceam progrese cu o lucrare mai concretă. Dar, în cele din urmă, într-o după-amiază plictisitoare de duminică, am dat jos flaconul de pe raftul său...

Iar ceea ce am descoperit, în final, a condus la – asta!
Plattnerita, care satura barele de cuarţ, era substanţa ce alimenta Maşina Timpului şi făcea posibile isprăvile sale. Însă îmi place să mă măgulesc singur, zicându-mi că fusese nevoie de propria mea combinaţie de spirit analitic şi imaginaţie pentru a descoperi şi utiliza proprietăţile acelei substanţe remarcabile, acolo unde cineva mai puţin capabil n-ar fi înţeles.

Ezitasem să-mi fac publică descoperirea, oricât de bizar ar fi fost domeniul, fără o verificare experimentală. Mi-am promis că, imediat după ce mă întorceam, cu specimene şi fotografii, aveam să întocmesc studiul pentru Philosophical Transactions9; urma să fie o adăugire celebră la cele şaptesprezece articole pe care deja le publicasem acolo, pe teme de fizică a luminii. Ar fi fost amuzant, mă gândeam eu, să-mi intitulez articolul într-un fel sec, cum ar fi, de pildă, „O serie de reflecţii asupra anormalelor proprietăţi cronologice ale mineralului «Plattnerită» “şi să îngrop în interiorul său zguduitoarea revelaţie a existenţei călătoriei în timp.
În cele din urmă, am terminat. Mi-am potrivit pălăria pe ochi încă o dată, după care mi-am ridicat bagajul şi camera fotografică şi le-am pus sub şa. Apoi, dintr-o pornire, m-am dus la şemineul laboratorului şi am luat vătraiul care se afla acolo. Am cântărit cu mâna greutatea sa substanţială, socotind că s-ar putea să-mi fie de folos, şi l-am legat de cadrul maşinii.

După aceea m-am aşezat în şa şi mi-am pus mâna pe manetele albe de pornire. Maşina tremură, precum un animal al timpului ce devenise.

Am aruncat o privire prin laborator, la realitatea lui pământească, şi m-a frapat cât de nepotriviţi arătam amândoi în el acum – eu, în veşmântul meu de explorator amator, iar maşina, cu aspectul ei din altă lume şi cu petele şi zgârieturile din viitor – deşi eram deopotrivă, într-un anume sens, odrasle ale acestui loc. Am simţit tentaţia să mai zăbovesc câtva timp. Ce rău se putea întâmpla dacă mai aşteptam încă o zi, încă o săptămână, ori încă un an aici, cuprins în propriul meu secol confortabil? Aş fi putut să-mi adun energiile şi să-mi vindec rănile. Oare nu mă repezeam încă o dată în această nouă aventură?

Am auzit sunetul unor paşi pe coridorul casei şi rotirea unui mâner de uşă. Trebuie că era Scriitorul, intrând în laborator.

Într-o clipă, am decis. N-aş fi căpătat mai mult curaj o dată cu trecerea altei părţi din acest secol al XIX-lea, plicticos şi osificat; iar în plus îmi luasem rămas-bun de la toate persoanele de la care dorisem să-mi iau.

Am împins maneta până la capăt. Am avut acea senzaţie ciudată de învârtire care se iveşte în prima clipă a călătoriei în timp, urmată de acel sentiment covârşitor şi zăpăcitor de cădere. Cred că am rostit o exclamaţie în momentul revenirii acelui simţământ neplăcut. Îmi închipui că am auzit un pocnet de sticlă: o fereastră de luminator, aspirată de mişcarea aerului. Iar în restul minuscul al unei secunde, l-am văzut stând acolo, în cadrul uşii: Scriitorul, o siluetă nedesluşită, de nălucă, cu o mână ridicată către mine – captiv în timp!

Apoi a dispărut, făcut invizibil de zbor. În jurul meu, pereţii laboratorului deveniră ceţoşi şi, din nou, enormele aripi ale nopţii şi ale zilei fâlfâiră în jurul capului meu.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu