joi, 5 februarie 2015

Interviu Lucian Boia, despre regii României (II)


Magda Grădinaru






Marile puteri dau tonul și astăzi



Magda Grădinaru: 
Spuneți că România a pierdut războiul, cu toate acestea a cules roadele victoriei, pentru că aliații l-au câștigat. Cât de mult au contat marile puteri pentru România?


Lucian Boia: 
Au contat marile puteri,fiindcă ele au decis până la urmă la tratatele de pace. Au recunoscut o realitate. Odată ce monarhia habsburgică s-a sfărâmat altă soluție în afară de statele naționale nu era. O soluție care și-a avut și ea limitele ei, a rămas toată problema asta a naționalităților. Populația era foarte amestecată în partea asta centrală și sud-estică a Europei. Orice frontiere ai fi trasat, perfecte nu aveau cum să fie, însă în condițiile în care monarhia habsburgică a dispărut complet, altă soluție decât a statelor națiune nu era. În aceste condiții și marile puteri au acceptat ce trebuiau să accepte. Nu aș spune că i-au protejat în mod special pe români. Au acceptat realitatea istorică care s-a impus odată cu dezmembrarea Austro-Ungariei.


Magda Grădinaru: 
Mai funcționează astăzi paradigma aceasta a marilor puteri și a protectoratului venit din exterior?


Lucian Boia: 
Cum să nu funcționeze? Întotdeauna marile puteri sunt mai mari decât cele mici, ca să fac un joc simplist de cuvinte. Bineînțeles că toate astea contează, chiar dacă teoretic și până la un punct există procedee democratice în raporturile internaționale. Nu o să ne închipuim acum că o mare putere este de nivelul unei țări oarecare.



Carol al II-lea și vârsta de aur a României



Magda Grădinaru: 
Să revenim la suveranii României. Carol al II-lea: spuneți la un moment dat că dictatura regală dintre 1938 și 1940 a fost, în epocă, cel mai mic rău dintre relele posibile. Să fie momentul zero al acestei tradiții, a răului mai mic?


Lucian Boia: 
Asta este epoca. Cam peste tot regimurile democratice sunt date la o parte în Europa, se instituie regimuri autoritare, dictatoriale, totalitare, cum vrem să le spunem, de la un caz la altul. Asta se întâmplă și în România. Ar fi fost bine să nu se ajungă la dictatură, dar contextul, și intern și extern, cam conducea spre această soluție. În interior partidele care nu mai fac față situației, Garda de Fier care își începe expansiunea, iar în exterior Germania își începe politica expansionistă care va duce repede la al doilea război mondial.


Magda Grădinaru: 
Istoria a reținut un portret cumva romanțat al lui Carol al II-lea.


Lucian Boia: 
Carol al II-lea e o personalitate cu totul specială. Pentru că ca am vorbit despre Regina Maria, eu zic că seamănă foarte bine cu ea, doar că Regina Maria a avut parte în istorie de rolul ei în primul război mondial. Asta a ridicat-o foarte sus, a avut un rol eroic. Spunea ea „de ce nu sunt eu rege?”. Bine că nu fost, pentru că ar fi făcut probabil o grămadă de greșeli, cum a făcut și Carol al II-lea. Nu știu cât de bine se orienta în politică, era foarte ambițioasă, destul de autoritară. Cred că istoria a făcut bine că a cruțat-o de a juca un rol politic de prim ordin. Cred că fost în avantajul, nu în dezavantajul ei. Însă Carol al II-lea a fost rege și a fost un rege, da, ce spunea mama lui: „poate că aș fi un rege rău, dar aș face tot felul de lucruri”, așa a fost și Carol al II lea. Era autoritar, își închipuia că doar el are dreptate, că doar el reprezintă interesul național în deplinătatea lui și nu partidele politice, care sunt exponentele unor interese limitate, particulare, de grup. A fost convins că face totul bine. A făcut și multe lucruri bune. E un proces de modernizare al societății românești foarte intens în anii 30 și regele își are partea lui. Se vede și în București: avem micul Paris din vremea lui Carol I, avem și Bucureștiul din vremea lui Carol al II-lea, cu arhitectura lui specifică,cu modernizarea accentuată: Bulevardul Brătianu, Bulevardul Magheru, zona de parcuri, Herestrău, din vremea lui sunt. Și în zona culturală: 1930 – 1940 reprezintă deceniul de vârf din întreaga istorie a României.


Magda Grădinaru: 
V-ați referit la interbelic, care a devenit, după 1989, vârsta de aur a României. Cât e adevăr și cât mitologizare?


Lucian Boia: 
Este și nu este. Bineînțeles că dacă spunem doar așa “vârsta de aur a României”, este o mitologizare. Este o mitologizare care se bazează totuși pe ceva, ca orice mitologizare, nu e invenție pură, e doar o amplificare, o scoatere din context, dar punctul de plecare există. Acest punct de plecare, mai întâi a fost comparația cu comunismul. Odată ce am dat la o parte comunismul, spre ce ne orientăm? Ne-am orientat spre perioada imediat următoare care, prin comparație cu comunismul, pare extraordinară, chiar dacă nu este. Cultural, nu i-a stricat. Dacă politic prea multă frământare nu face bine, cultural, prea multă frământare e un lucru foarte bun, e un semn de vitalitate. Anii 30 sunt foarte frământați, și politic, și cultural. Cultural e foarte bine că au fost frământați. A fost o perioadă excelentă. Știm cu toții ce înseamnă cultura românească, marile nume din 1930 -1940. Carol al II-lea a înțeles foarte bine mișcarea asta culturală, a avut o intuiție culturală excepțională.



Ar fi putut regele Mihai să își negocieze textul abdicării?



Magda Grădinaru: 
Românii sunt atașați cu predilecție de Regele Mihai, dintre toți suveranii.Care să fie explicația?


Lucian Boia: 
E o persoană încă prezentă, e regele nostru în viață. E normal că românii sunt mai atașați de el decât de Ferdinand sau Carol, care aparțin istoriei.


Magda Grădinaru: 
Sugerați, în cartea despre suveranii României, că regele Mihai poate ar fi trebuit să își negocieze actul abdicării. A semnat un act scris de alții, în care admitea că monarhia nu mai este potrivită României. Cuza și-a scris singur textul abdicării.


Lucian Boia: 
Ce pot să spun, ar trebui întrebat regele. Normal că ar fi trebuit să nu îl semneze. Mă gândesc că ar fi putut, dar mai mult ce pot să spun?



Radu Duda: prea mult amestec în politică



Magda Grădinaru: 
Vorbiți despre un paradox în cazul intrării lui Radu Duda în familia regală: o infuzie de energie, dar în același timp o vulnerabilitate. Aș dori să nuanțați.


Lucian Boia: 
Fiecare lucru costă.


Magda Grădinaru: 
Mai bine prințul Charles, cum notați, ludic, în carte?


Lucian Boia: 
Prințul Charles e o glumă, dar o glumă adevărată, sunt români care pe rețelele de socializare se referă la prințul Charles pe tronul României.


Magda Grădinaru: 
Revenind la Radu Duda.


Magda Grădinaru: 
Radu Duda a infuzat o energie care lipsea familiei regale, trebuie să recunoaștem, și a obținut foarte mult pentru familia regală, și în plan material, și simbolic, și politic. În același timp, a și pierdut, pentru că nu toată lumea îl vede ca pe un exponent autentic al dinastiei și amestecul în politica curentă iarăși nu a făcut bine. Ar fi trebuit ca monarhia să își păstreze o anume altitudine, sigur cu Ion Iliescu, dar și cu ceilalți, cu toți. A fost în ultimii ani cam mult amestec cu politica și chiar cu o anumită parte a spectrului politic în raport cu alta. Toate astea nu aveau cum să facă bine. Aș spune că monarhia în ultimii ani a câștigat multe puncte, dar a și pierdut și rămâne întrebarea ce se va întâmpla după regele Mihai.



Românii au avut noroc. Încă nu și-l merită



Magda Grădinaru: 
Citați un dialog dintre Carol I și P.P. Carp. Regele îi spune lui Carp că o țară cu un conducător inteligent este o țară fericită. P.P. Carp îi dă o replică genială: o țară cu adevărat fericită, spune el, este aceea care își poate respecta un conducător prost. Am ajuns la această maturitate?


Lucian Boia: 
Aș vrea să remarc promptitudinea lui P.P. Carp. Nu e singura replică genială pe care a dat-o. Regele Carol I, care era atât de distant, de autoritar și de sigur pe el spunea, după ce condusese guvernul P.P. Carp, între 1910 și 1912: „niciodată nu m-am simțit atât de puțin rege ca atunci când P.P. Carp a fost prim-ministru”. Și tot P.P. Carp a spus, la finalul primului război mondial, că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici. Da, ce îi spune el regelui e adevărat. Vrea să spună că într-o societate democratică cu adevărat împlinită ceea ce contează cu adevărat sunt funcția și respectul acordat funcției, nu persoana.


Magda Grădinaru: 
Am fost vreodată în această situație fericită de a respecta instituția, chiar și atunci când era condusă de un prost conducător?


Lucian Boia: 
Nu, cred că noi românii nu ne-am învățat să respectăm suficient instituțiile și le personalizăm prea tare. Cred că dăm un sens prea personal instituțiilor. Vom merge până la capăt în procesul nostru de democratizare și occidentalizare atunci când, precum în Occident, vom respecta instituțiile. Sigur, și în Occident contează persoanele, dar contează structurile, instituțiile, regulile.


Magda Grădinaru: 
Am avut acel noroc în istorie despre care vorbea P.P. Carp?


Lucian Boia: 
Nu aș spune că nu am avut noroc. Poate că am avut mai mult noroc decât ghinion. Ghinion a devenit un cuvânt de actualitate. Am avut noroc începând cu 1859, cu Unirea Principatelor, în contextul de după războiul Crimeei, sprijinul acordat de Franța, de Napoleon al III-lea a contat. Am avut noroc la 1859, am avut noroc imens la 1918, am avut noroc și după căderea comunismului, cu intrarea în NATO, în Uniunea Europeană, fără să merităm prea tare.


Magda Grădinaru: 
Astăzi merităm sau ni se acordă acest merit, date fiind situația din Ungaria și noua ascensiune a Rusiei?


Lucian Boia: 
Da, și asta ne face să fim ceva mai importanți. Nu merităm întru totul ce am căpătat. Am avut o șansă importantă cu intrarea în Uniunea Europeană. Românul e obișnuit să se plângă: istoria e împotriva noastră, ceilalți nu ne apreciază. Eu zic că în ultimul secol și jumătate, de la crearea României și până astăzi, sigur, au fost și eșecuri, și pierderi, dar până la urmă, făcând bilanțul, românii au avut mai mult noroc decât ghinion sau neșansă. Ar trebuie să facă mai mult pentru a merita cu adevărat acest noroc.



final






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu