miercuri, 25 februarie 2015

Operatiunea Omega (II)


Robert Ludlum





Richard le privea amuzat. Era o scenă plăcută şi liniştitoare în acelaşi timp. Soţia lui se ocupa cu atenţie de fiica lor. Nimeni nu putea contesta lucrul ăsta. Ştia că unii o criticau pe Ginny, reproşându-i faptul că se îmbrăca puţin cam... strident. Auzise aceste bârfe şi îşi dădea seama de adevărata lor semnificaţie. Dar nu avea legătură cu copiii. Toţi puştii se strângeau în jurul lui Ginny. Asta era important acum. Poate că soţia lui cunoştea ceva ce alte femei nu ştiau.
Lucrurile... „lucrurile” mergeau bine, îşi zise Tremayne. Chiar şi suprema siguranţă, dacă era să-i dea crezare lui Bernie Osterman.
Ar fi vorbit cu Joe la telefon, dacă Ginny şi Betty şi-ar fi încheiat conversaţia. Apoi i-ar fi sunat pe John şi Ali. După terminarea emisiunilor la care se uita John. Poate că s-ar fi dus toţi şase la club, la bufetul organizat duminica.
Deodată îi reveni în memorie imaginea maşinii de patrulare. O alungă. Fusese iritat, mahmur. Ia să vedem, îşi zise el. Era duminică după-amiază, iar consiliul orăşenesc insistase ca poliţia să verifice cu atenţie zonele rezidenţiale în după-amiezile de duminică.
Ciudat! cugetă el. Nu se aşteptase că familia Cardone avea să se întoarcă atât de curând. Probabil că Joe fusese sunat de la birou, pentru a se duce acolo luni. Piaţa explodase în ultima vreme. Mai ales bursa de mărfuri, specialitatea lui Joe...

La întrebarea lui Joe, care vorbea la telefon, Betty dăduse aprobator din cap. Rezolvau astfel problema cinei. Bufetul nu era rău, deşi cei de la club nu aflaseră secretul unor adevărate aperitive. Joe îi spunea mereu directorului să servească salam genovez, nu cârnaţi evreieşti, dar bucătarul-şef avea o înţelegere cu un furnizor evreu, aşa că ce-ar fi putut tace un simplu membru al clubului? Fie el Joe, probabil cel mai bogat dintre ei. Pe de altă parte, el era italian – nu catolic, totuşi italian – iar clubul din Saddle Valley îi accepta pe italieni numai de zece ani încoace. În curând avea să-i primească şi pe evrei – urma să se organizeze un fel de sărbătoare.
Tocmai această intoleranţă tăcută – niciodată exprimată deschis – determinase familiile Cardone, Tanner şi Tremayne să-şi facă un punct de onoare din a-i invita pe Bernie şi Leila Osterman la club, ori de câte ori aceştia veneau în est. Cei şase aveau ceva în comun. Nu erau bigoţi.
Ce ciudat! îşi zise Cardone, închizând telefonul şi îndreptându-se către mica sală de gimnastică dintr-o latură a casei. Ce ciudat că familia Tanner îi adunase pe toţi laolaltă! John şi Ali Tanner cunoscuseră cuplul Osterman la Los Angeles, pe când Tanner era la începutul carierei. Acum, Joe se întreba dacă John şi Ali înţelegeau cu adevărat legătura dintre Bernie Osterman, el şi Dick Tremayne. Această relaţie nu se discuta cu străinii.
La urma urmei, ar fi exprimat genul de independenţă la care aspira fiecare om, pentru care se ruga fiecare cetăţean. Îngrijorat; existau primejdii, riscuri, însă el şi Betty o duceau bine. La fel şi familiile Tremayne şi Osterman. Discutaseră între ei, analizaseră situaţia, o studiaseră cu atenţie şi luaseră decizia împreună.
Putea să fie bine şi pentru Tanner. Dar Joe, Dick şi Bernie căzuseră de acord că primul semnal trebuia să vină chiar de la John. Nici nu s-ar fi putut altfel. Făcuseră destule aluzii, însă Tanner nu reacţionase.
Joe închise uşa grea, acoperită cu rogojini a sălii de gimnastică, dădu drumul la aburi şi îşi scoase hainele. Luă de pe raftul metalic un costum de trening şi se îmbrăcă. Zâmbi când observă iniţialele brodate pe bluza de trening. Numai o fată din Chestnut Hill ar fi cusut o asemenea monogramă.
J.A.C.
Joseph Ambruzzio Cardone.
Giuseppe Ambruzzio Cardione. Al doilea dintre cei opt copii rezultaţi din căsătoria Angelei cu Umberto Cardione, care locuiseră cândva în Sicilia, apoi se stabiliseră în Philadelphia de Sud. În cele din urmă, căpătaseră cetăţenia. Cu steaguri americane înconjurau nenumăratele imagini retuşate ale Fecioarei Maria ţinând în braţe un angelic prunc Isus, cu ochi albaştri şi buze roşii.
Giuseppe Ambruzzio Cardione deveni un tânăr masiv, extrem de puternic, considerat unul dintre cei mai buni atleţi pe care-i avusese vreodată un colegiu din Philadelphia de Sud. Era preşedintele clasei lui şi fusese ales de două ori în Consiliul elevilor din oraş.
Dintre numeroasele centre universitare la care se putea înscrie, el îl alese pe cel mai prestigios, Princeton, acesta fiind totodată şi cel mai apropiat de Philadelphia. Ca fundaş în echipa de la Princeton, el reuşi o performanţă aparent imposibilă în raport cu pregătirea lui. Fu ales în selecţionata Americii, primul jucător de fotbal de la Princeton care se bucura de o asemenea onoare după mulţi ani.
Câţiva foşti colegi recunoscători îl aduseră pe Wall Street. El îşi scurtă numele în Cardone, cu ultima vocală pronunţată foarte slab. În felul ăsta, numele căpăta o anume măreţie, îşi zicea el. Precum Cardozo. Dar nu amăgi pe nimeni; curând, nu-i mai păsa. Piaţa se extindea, explodând în asemenea măsură încât toţi cumpărau titluri de valoare. La început, era doar omul priceput al clienţilor. Un tânăr italian: care făcea treabă bună, un tip care putea vorbi cu îmbogăţiţii apăruţi peste noapte ce aveau bani de cheltuit; şi vorbea pe-nţelesul noilor bogătaşi, încă stresaţi în legătură cu investiţiile.
Şi până la urmă trebuia să se întâmple.
Italienii sunt oameni susceptibili. Se simt mai bine când fac afaceri între ei. Anumiţi lideri din industria de construcţii – Castellano, Latrona, Battella – care se îmbogăţiseră de pe urma investiţiilor în industrie fură atraşi de Cardone. Doar două cuvinte. „Joey Cardone”, aşa-i ziceau. Iar Joey le obţinu scutiri de taxe, Joey le obţinu câştiguri de capital, Joey le obţinu garanţii.
Banii începură să curgă. Capitalul brut al casei de brokeraj aproape că se dublă, graţie prietenilor lui Joey. Worthington şi Bennett, asociaţi ai Bursei de Valori din New York, deveni Worthington, Bennett şi Cardone. De aici nu mai era decât un pas până la Bennett-Cardone, Ltd.
Cardone le purta o vie recunoştinţă compatrioţilor săi. Dar acelaşi motiv de gratitudine îl făcea să simtă un fior de câte ori o maşină a poliţiei se învârtea prea des în jurul casei sale. Deoarece câţiva dintre compatrioţii lui, poate chiar mai mulţi, se aflau la hotarul – dacă nu chiar mai mult – cu lumea interlopă.
Lăsă deoparte greutăţile şi se sui în barca mecanică. Transpirase abundent şi acum se simţea mai bine. Ameninţarea reprezentată de maşina de patrulare se diminua. La urma urmei, nouăzeci la sută dintre familiile din Saddle Valley se întorceau din vacanţă duminica. Unde se mai auzise de oameni revenind acasă miercurea? Chiar dacă ziua apărea consemnată astfel la secţia de poliţie, un ofiţer de serviciu conştiincios ar fi considerat-o o eroare şi ar fi modificat-o în duminică. Nimeni nu se întorcea acasă miercurea. Asta era o zi de lucru.
Şi cine ar fi luat în serios ideea că Joseph Cardone avea vreo legătură cu Cosa Nostra? El era întruchiparea onestităţii, povestea clasică a succesului american. Un absolvent de la Princeton din selecţionata Americii.
Joe îşi scoase bluza de trening şi intră în saună, care era acum plină de vapori. Se aşeză pe bancă şi inspiră adânc. Aburii erau purificatori. După aproape două săptămâni de iarnă canadiano-franceză, corpul lui avea nevoie de purificare.
Începu să râdă în saună. Era bine să fii acasă, soţia lui avusese dreptate în privinţa asta. Iar Tremayne îi spusese că Osterman avea să ajungă în oraş vineri dimineaţă. Era o plăcere să-i vadă din nou pe Bernie şi Leila. Trecuseră aproape patru luni de la ultima lor întrevedere. Dar păstraseră legătura.

La patru sute de kilometri sud de Saddle Valley, New Jersey, se află acea secţiune a capitalei ţării cunoscută sub numele de Georgetown. În Georgetown, ritmul vieţii se schimbă în fiecare zi, la ora 5,30 după-amiază. Până atunci, ritmul e lent, aristocratic, aproape delicat. După această oră, urmează o accelerare – nu bruscă, ci treptată. Locuitorii acelei, zone, majoritatea femei şi bărbaţi puternici şi bogaţi, se consacră propagării propriei influenţe.
După ora cinci treizeci, încep jocurile.
După ora cinci treizeci, la Georgetown încep să se pună îi cale diverse stratageme.
Cine şi unde se află?... De ce se află acolo?
Cu excepţia după-amiezilor de duminică, atunci când persoanele importante îşi trec în revistă realizările săptămânii încheiate şi îşi refac forţele pentru următoarele şase zile de activitate.
Să fie lumină şi s-a făcut lumină. Să fie odihnă şi urmează odihnă.
Cu excepţia, iarăşi, a unora.
Spre exemplu, a lui Alexander Danforth, consilier al preşedintelui Statelor Unite. Un consilier fără portofoliu şi fără activităţi specifice. Danforth reprezenta legătura dintre camera comunicaţiilor de maximă securitate, aflată la un nivel subteran al Casei Albe şi Agenţia Centrală de Investigaţii din McLean, Virginia. Era consultantul perfect, deoarece nu-şi făcea niciodată simţită prezenţa, însă cu toate acestea, deciziile lui se numărau printre cele mai importante la Washington. Indiferent de culoarea politică a administraţiei aflate la putere, toată lumea îi asculta cu atenţie vocea calmă. Aşa stăteau lucrurile de ani de zile.
În acea după-amiază de duminică, Danforth stătea cu administratorul-delegat al CIA, George Grover, sub un arbore de bougainvillea, aflat în curtea din spate a casei sale, uitându-se la televizor. Cei doi bărbaţi ajunseră la aceeaşi concluzie ca şi John Tanner, aflat la patru sute de kilometri distanţă spre nord: Charles Woodward urma să apară pe pagina întâi a ziarelor de a doua zi dimineaţă.
— Departamentul de Stat o să folosească rezerva de hârtie igienică pe o lună, spuse Danforth.
— Aşa ar trebui. Cine l-o fi trimis pe Ashton acolo? Nu numai că e stupid, dar şi arată stupid. Stupid şi nesigur. John Tanner răspunde de programul ăsta, nu-i aşa?
— Da.
— E al naibii de isteţ. Ar trebui să ne asigurăm că e de partea noastră, zise Grover.
— Fassett susţine că aşa stau lucrurile. Cei doi schimbară o privire.
— Mă rog, ai văzut dosarul. Nu eşti de acord?
— Ba da. Fassett are dreptate.
— De obicei, are.
Pe măsuţa de ceramică din faţa lui Danforth se aflau două telefoane. Unul era negru, cuplat la o priză aflată pe jos, iar celălalt, de culoare roşie, legat la un cablu roşu ce se întindea până în casă. Telefonul roşu bâzâi – nu ţârâi. Danforth ridică receptorul.
— Da... Da, Andrews. Bine... Foarte bine. Sună-l pe Fassett la Redder şi spune-i să vină încoace. De la Los Angeles s-a confirmat prezenţa familiei Osterman? Nici o schimbare?... Excelent. Ne încadrăm în program.

Bernard Osterman scoase pagina din maşina de scris şi aruncă o privire asupra ei. O puse la fundul unui teanc subţire de hârtii şi se ridică de pe scaun. Se duse către piscina în formă de rinichi şi-i întinse manuscrisul soţiei sale, Leila, care stătea goală într-un şezlong. Nici Osterman nu purta vreo haină pe el.
— Să ştii că o femeie dezbrăcată nu e foarte atrăgătoare în lumina soarelui.
— Îţi închipui că tu eşti vreun Adonis în sepia?... Dă-mi-l. Luă paginile şi se întinse după ochelarii mari, fumurii. Ăsta-i sfârşitul?
Bernie încuviinţă.
— Când se întorc copiii?
— Or să sune de pe plajă înainte de-a porni spre casă. M-am înţeles cu Mărie să-i pună să telefoneze. N-aş vrea ca Merwyn să vadă fete goale la vârsta lui. Şi-aşa se manifestă destulă aversiune faţă de nudişti în oraşul ăsta.
— Ai pus punctul pe i. Citeşte!
Bernie plonja în piscină. Înotă rapid timp de trei minute... până când îşi pierdu răsuflarea. Era un înotător bun. La Fort Dix, în armată, fusese instructor de înot. „Evreul vitezist” îl porecliseră la bazinul militar. Dar nu i se adresau niciodată aşa. Era un bărbat suplu, însă vânjos. Dacă în unitatea lui ar fi existat cu adevărat o echipă de fotbal, el ar fi fost căpitanul. Dar n-a avut norocul ăsta. Joe Cardone îi spusese lui Bernie că l-ar fi putut selecţiona la Princeton.
Bernie izbucnise în râs când Joe îi zisese asta. În ciuda aparentei democratizări a vieţii în armată – şi era doar de suprafaţă – niciodată nu-i trecuse prin minte lui Bernard Osterman, de pe Tremont Avenue, Bronx, New York, să sară peste barierele tradiţionale şi să intre într-o universitate prestigioasă. Ar fi fost în stare, fiindcă era inteligent şi beneficia de avantajul de a fi făcut armata, dar pur şi simplu nu-i trecuse prin cap.
Atunci n-ar fi fost un lucru uşor – în 1946. Acum, da; situaţia se schimbase.
Osterman urcă pe scara piscinei. Se bucura fiindcă el şi cu Leila urmau să se ducă pentru câteva zile pe Coasta de Est, la Saddle Valley. Ori de câte ori se întorceau acolo, avea senzaţia că traversa o scurtă perioadă de viaţă plăcută. Toată lumea spunea că estul era agitat, nepăsător – mult mai mult decât Los Angeles; dar se înşela. Părea astfel numai din cauza ariei sale limitate de acţiune.
În Los Angeles, în Los Angeles-ul său, care însemna Burbank, Hollywood, Beverly Hills, era adevărata nebunie. Bărbaţi şi femei alergau disperaţi de colo-colo pe culoarele unui magazin străjuit de palmieri. Totul era de vânzare, totul purta o etichetă, întreaga lume se afla în competiţie, îmbrăcată în cămăşi psihedelice şi pantaloni oranj.
Erau momente când Bernie ar fi vrut să vadă pe cineva într-un costum Brook Brothers şi cu o cămaşă neagră deschisă la gât. Asta nu însemna nimic, de fapt; el nu dădea mare atenţie hainelor pe care le purtau triburile din Los Angeles. Poate că era vorba doar despre neîncetatul, insuportabilul asalt asupra ochilor.
Sau poate că se afla într-una dintre perioadele lui de cădere. Îl obosea totul.
Ceea ce nu era corect. Magazinul străjuit de palmieri îl tratase foarte bine.
— Cum e? o întrebă pe soţia lui.
— Foarte bun. S-ar putea chiar să ai o problemă.
— Ce? Bernie luă un prosop dintr-un vraf de pe masă. Ce problemă?
— O să îndepărtezi prea multe straturi. Cu prea multă durere, poate.
Leila întoarse o pagină, iar soţul ei zâmbi.
— Ai răbdare un minut şi lasă-mă să termin. Poate că îţi revii pe parcurs.
Bernie Osterman se aşeză într-un fotoliu împletit, lăsându-şi trupul scăldat de razele soarelui fierbinte al Californiei. Zâmbetul îi stăruia pe buze; ştia că soţia lui vorbea serios şi asta îl liniştea. Anii de scris la comandă nu-i distruseseră capacitatea de a îndepărta straturile – atunci când voia.
Şi existau perioade în care nu conta decât să vrea acest lucru. Să-şi dovedească sieşi că încă mai putea s-o facă. Aşa cum era pe vremea când trăiau la New York.
Fuseseră vremuri bune. Provocatoare, palpitante, pline de obligaţii şi năzuinţe. Numai că se rezumaseră doar la obligaţii şi năzuinţe. Câteva reviste elogioase, realizate de alţi tineri scriitori entuziaşti. Fusese numit pe-atunci pătrunzător; receptiv, incisiv. O dată, chiar extraordinar.
Nu se dovedise suficient. Astfel că el şi cu Leila reveniră la magazinul străjuit de palmieri şi îşi exersară cu bucurie talentele în lumea explozivă a televiziunii rămase în urmă.
Totuşi, cândva... Într-o bună zi, îşi zise Bernie Osterman, o să se întâmple din nou. Luxul de a sta liniştit, având tot timpul din lume de-a face cu adevărat acest lucru. Să comită o mare greşeală, dacă trebuia. Era important să poată gândi astfel.
— Bernie?
— Da.
Leila îşi puse un prosop în faţă şi împinse manivela şezlongului, astfel că spătarul se ridică singur.
— E minunat, dragule. De-a dreptul minunat şi cred că ştii că n-o să meargă.
— Merge!
— Totuşi, n-or să accepte.
— Să-i ia dracu’!
— Ni s-au oferit treizeci de mii de dolari pentru o dramă, o oră, Bernie. Nu pentru o exorcizare de două ore care sfârşeşte într-o capelă funerară.
— Nu-i o exorcizare. E o poveste tristă, inspirată de întâmplări reale, iar acestea nu se modifică. Vrei să te întorci scena din cartierul latino-american şi să arunci o privire?
— N-or să cumpere scenariul. Or să-ţi ceară să-l rescrii.
— N-o să-l rescriu!
— Iar ei vor sta în cumpănă. E vorba despre partea noastră de cincisprezece mii.
— Ticăloşii!
— Ştii bine că am dreptate.
— Vorbe! Doar nişte afurisite de vorbe! În sezonul ăsta să avem semnificaţii! Controverse!... Vorbe!
— Ei se uită la cifre. O reclamă în The Times nu vinde deodorante în Kansas.
— Să-i ia naiba!
— Calmează-te. Mai înoată puţin. Piscina e mare. Leila Osterman se uită la soţul său. El ştia ce însemna privirea aia şi nu se putu abţine să nu zâmbească. Puţin întristat.
— Bine, atunci aranjează-l.
Leila luă creionul şi carnetul cu foi galbene de pe masa de lângă şezlong. Bernie se ridică şi se apropie de marginea bazinului.
— Crezi că Tanner ar fi dispus să ni se alăture? Să încerc să-l contactez?
Soţia lui puse creionul deoparte şi ridică privirea spre el.
— Nu ştiu. Johnny e diferit de noi...
— Diferit de Joe şi Betty? De Dick şi Ginny? Nu mi se pare câtuşi de puţin.
— Eu n-aş precipita lucrurile. E totuşi un şoim al presei. I se spune „Vulturul”, îţi aminteşti? Vulturul din San Diego. Are spinarea dreaptă. Nu mi-ar plăcea să i-o aplec. Ar putea reacţiona violent.
— Dar gândeşte ca noi. Gândeşte ca Joe şi Dick. Ca noi toţi.
— Repet. Nu te pripi. Pune-o pe seama intuiţiei unei femei cu experienţă, dar nu te pripi... Am putea avea probleme.
Osterman se aruncă în bazin şi înotă pe sub apă unsprezece metri, până la capătul îndepărtat. Leila avea dreptate doar pe jumătate, îşi zise el. Tanner era un jurnalist care nu accepta compromisul, dar în acelaşi timp vădea sensibilitate şi emotivitate. Tanner nu era prost, vedea ce se întâmplă – peste tot.
Totul se reducea la supravieţuirea individuală. Iar aceasta se rezuma la capacitatea de a acţiona în concordanţă cu propriile intenţii. Să scrii o „exorcizare”, dacă erai capabil. Fără să-ţi pese de deodorantele din statul Kansas.
Bernie ieşi la suprafaţă şi se ţinu de marginea bazinului, respirând adânc. Apoi se îndepărtă şi înotă încet în stilul bras către soţia lui.
— Te-am înghesuit la colţ?
— Niciodată n-ai reuşi. Leila vorbea în timp ce scria în carnetul cu file galbene. A fost o perioadă în viaţa mea când credeam că treizeci de mii de dolari reprezintă toţi banii din lume. Weintraub cu casa sa din Brooklyn nu era cel mai important client al lui Chase Manhattan.
Rupse o pagină din carnet şi o puse sub o sticlă de Pepsi Cola.
— Eu n-am avut niciodată problema asta, zise Bernie, călcând apa. Clanul Osterman chiar este o ramură discretă a familiei Rothschild.
— Ştiu. Culorile voastre la curse sunt roşu-brun şi oranj de dovleac.
— Hei!
Bernie se prinse de marginea bazinului şi o privi entuziasmat pe soţia lui.
— Ţi-am spus? A sunat azi-dimineaţă antrenorul din Palm Springs. Armăsarul de doi ani pe care l-am cumpărat a parcurs şase sute de metri în patruzeci şi una de secunde!
Leila Osterman lăsă carnetul în poală şi râse.
— Să ştii că exagerăm! Şi mai vrei să treci drept Dostoievski!
— Înţeleg ce vrei să spui... Mă rog, într-o bună zi.
— Sigur. Până atunci, fii cu un ochi la Kansas şi cu celălalt la tâmpiţii ăia de cai ai tăi.
Osterman chicoti şi plonja spre partea opusă a bazinului, se gândea din nou la familia Tanner. La John şi Ali Tanner. Urma să lămurească problema în Elveţia. Cei de la Zürich erau entuziasmaţi.
Bernard Osterman se hotărâse. O să încerce s-o convingă ie nevasta lui. Avea de gând să vorbească serios cu John Tanner în week-end-ul viitor.
Danforth străbătu holul îngust al casei sale din Georgetown şi deschise uşa. Laurence Fassett, de la Agenţia Centrală de Investigaţii, zâmbi şi întinse mâna.
— Bună ziua, domnule Danforth. M-a sunat Andrew de la McLean. Ne-am mai întâlnit o singură dată – sunt sigur că nu vă amintiţi. E o onoare pentru mine, domnule.
Danforth îl privi pe omul extraordinar din faţa lui şi-întoarse zâmbetul. În dosarul de la CIA scria că Fassett avei patruzeci şi şapte de ani, însă părea mult mai tânăr. Umeri largi, gâtul musculos, chipul neridat de sub părul blond, tuns scurt – toate astea îi aminteau lui Danforth că urma şi împlinească în curând şaptezeci de ani.
— Sigur că-mi amintesc. Intră, te rog.
În clipa în care pătrunse în hol, Fassett remarcă vreo câteva acuarele de Degas, agăţate pe perete. Se apropie de ele.
— Sunt minunate.
— Da, sunt. Te pricepi, domnule Fassett?
— A, nu. Sunt doar un amator entuziast... Soţia mea a fost artistă. Petreceam mult timp la Luvru.
Danforth ştia că nu trebuia să stăruiască asupra soţie lui Fassett. Fusese nemţoaică, cu legături în Berlinul de Est. O uciseseră acolo.
— Da, desigur. Vino pe-aici, te rog. Grover s-a întors. Urmăream programul lui Woodward în curte.
Cei doi ieşiră în curtea pardosită cu lespezi de piatră şi cărămidă. George Grover se ridică din fotoliu.
— Salut, Larry. Lucrurile încep să se mişte.
— Aşa se pare. Nu destul de repede pentru mine.
— Pentru nici unul dintre noi, aş zice, aprecie Danforth. Bei ceva?
— Nu, mulţumesc. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, aş dori să terminăm cât mai curând.
Cei trei bărbaţi se aşezară în jurul mesei de ceramică.
— Atunci, să pornim din punctul unde ne aflăm acum, zise Danforth. Care e planul imediat următor?
Fassett îl privi stupefiat.
— Credeam că ni s-a explicat întreaga situaţie.
— A, am citit rapoartele. Voiam doar nişte informaţii de la omul însărcinat cu treaba asta.
— Foarte bine, domnule. Etapa întâi e încheiată. Familiile Tanner, Tremayne şi Cardone se află la Saddle Valley. Dacă nu-şi planifică vreo vacanţă, vor rămâne acolo pe parcursul săptămânii viitoare. Această informaţie e confirmată de toate ursele noastre. Există treisprezece agenţi în oraş, iar cele trei familii se vor afla sub o supraveghere constantă... La toate telefoanele au fost ataşate microfoane. De nedepistat. La Los Angeles s-a aflat că familia Osterman pleacă vineri cu cursa 09 şi ajunge la Aeroportul Kennedy la 4,50, ora Coastei de Est. De obicei, ei iau un taxi direct spre suburbii. Care va fi i mărit, desigur...
— Dacă, până atunci, urmează traseul normal, îl întrerupse Grover.
— Dacă nu, nu se vor afla în acel avion... Mâine îl aducem pe Tanner la Washington.
— Nu bănuieşte nimic până acum, nu? întrebă Danforth.
— Nu – în afară de maşina de patrulare, pe care o vom folosi dacă refuză să vină mâine dimineaţă.
— Cum crezi că va reacţiona? Grover se aplecă în faţă.
— Cred că o să fie uluit.
— S-ar putea să refuze colaborarea, zise Danforth.
— Puţin probabil. Dacă-mi fac bine treaba, n-o să aibă de ales.
Danforth se uită la bărbatul puternic, musculos, care părea atât de încrezător.
— Eşti nerăbdător să reuşim, nu-i aşa? Te-ai implicat foarte tare.
— Am şi motive să fiu. Fassett îi întoarse privirea bătrânului. Când vorbi, o făcu pe un ton neutru. Mi-au ucis soţia. Au lichidat-o pe Kurfurstendarmm la ora două dimineaţa – în timp ce eu eram „reţinut”. Ea încerca să mă găsească. Ştiaţi asta?
— Am citit dosarul. Te asigur de profunda mea simpatie...
— Nu mă încălzeşte simpatia dumneavoastră. Acele ordine au venit de la Moscova. Pe ei îi vreau. Mai precis, e vorba de Omega.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu