joi, 26 februarie 2015

Moartea Ceausestilor (2)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




Mai 1987- decembrie 1989: Gorbaciov şi Ceauşescu se confruntă (II)

Totul este deci pregătit - mobilizare oficială, 
dezinformare şi propagandă - pentru a-1 primi 
la Bucureşti pe acest Gorbaciov deranjant şi 
de neocolit. 

Ziarul partidului, Scânteia, proclamă în 26 mai 1987: 
„Atmosferă înflăcărată, plină de căldură, exprimând 
stima şi prietenia manifestate de muncitori în capitală." 
De obicei, muncitorii sunt aduşi în camioane şi plasaţi 
pe traseul oaspeţilor străini ca să aplaude.

Gorbaciov nu apare în fotografiile cu mulţimi de
muncitori entuziaşti, ci doar în două clişee: strângeri de
mână dintre Nicolae şi Mihail şi imaginea lor surâzătoare
la masa negocierilor. în plus, o fotografie foarte cenuşie
a celor două cupluri aliniate: Elena, foarte dreaptă, este
înfiptă în pantofii ei cu tocuri joase, coafată cu eternul
ei coc tras spre spate. Raisa poartă un mantou uşor, în
timp ce Elena este îmbrăcată într-un taior clasic, cu o
jacheta mai lungă, de culoare deschisă. Prima etapă a
convorbirilor bilaterale are loc pe 25 mai, în palatul Consiliului
de Stat.

Cititorii ziarului Scânteia pot afla că totul se desfăşoară
cât se poate de bine: schimburi de opinii, dezvoltarea
prieteniei şi intensificarea schimburilor economice!
Convorbirile au durat mai mult de trei ore şi jumătate, dar
nimic precis nu transpare... în acest timp, Elena şi Raisa
au vizitat o fabrică de confecţii din Bucureşti.

Dineul oficial oferit în seara de 26 mai 1987 de tovarăşii
Nicolae şi Elena în onoarea tovarăşilor Mihail şi
Raisa este însoţit de lungi discursuri. Ceauşescu ia cuvântul:
nici o surpriză, terenul fusese pregătit de presa
oficială. Potrivit agenţiei de presă oficiale, Agerpres,
„prima parte a discursului a fost un lung elogiu adus
bogatei experienţe româneşti, exemplară prin eficacitatea
sa crescută, prin modernizare, autoadministrare, autofinanţare
şi democratizare". Sună frumos! Ceauşescu a
abordat „preocupările poporului sovietic pentru punerea
în practică a hotărârilor celui de-al XXVII-lea Congres
al Partidului, recentele şedinţe plenare pe tema reorganizării
societăţii sovietice şi dezvoltarea democraţiei în
toate domeniile vieţii economice şi sociale". Vulpea bătrână
insistă asupra dificultăţilor pe care le întâmpină
Moscova şi care justifică perestroika. România a urmărit
aceste eforturi „cu interes" şi, „ca vecină şi prietenă, a
urat dragilor tovarăşi sovietici succese şi mai mari pe
acest drum". Spre deosebire de Jânos Kâdâr (Ungaria),
Wojciech Jaruzelski (Polonia) şi Todor Jivkov (Bulgaria),
Nicolae Ceauşescu nu spune că experienţele sovietice
ar putea fi de folos României, nu spune că ţara sa ar
putea să le ia în considerare şi să se inspire din acestea.
Gorbaciov a înţeles perfect mesajul! Ceauşescu i se opune!
Se înţelege de ce discursul-fluviu al lui Ceauşescu
nu va fi transmis în direct de televiziunea sovietică!

La rândul său, Gorbaciov se exprimă: intră direct în
subiect. Critică „modelul românesc". Subliniază necesitatea
unei schimbări calitative în relaţiile dintre cele
două ţări. Şi, fără menajamente, sovieticul îi aminteşte
lui Ceauşescu faptul că dezvoltarea schimburilor economice
dintre cele două ţări nu va fi posibilă decât dacă
criteriile de calitate intelectuală şi tehnică sunt respectate
de către români, cărora li se reproşează realizări „precare44.
.. Ce palmă pentru Conducător! Gorbaciov încheie
felicitându-se pentru buna înţelegere sovieto-română în
politica externă: este un mod indirect de a-i aminti lui
Ceauşescu că e inutil să pretindă dreptul de a urma o
cale naţională specifică.

Aceste cuvinte înseamnă, de fapt, condamnarea lui
Ceauşescu. în culisele institutelor privilegiate în care
lucrează, unii comunişti români reformatori jubilează
văzând că Moscova îl abandonează pe Conducător. O
fac bând probabil whisky chinezesc, singurul disponibil
pe atunci...

Vizita, foarte obositoare pentru bătrânul şef de stat
român, se va sfârşi cu o a treia zi petrecută la Bucureşti,
în program, trei ore de circuit prin capitală. Elena şi
Raisa sunt prezente. Marile bulevarde ale oraşului au
fost curăţate. Circulaţia, complet oprită. Ceauşescu arată
cu mândrie construcţiile noi, blocurile aliniate, pieţele,
centrele comerciale, ca prin minune foarte bine aprovizionate,
metroul şi şantierul faimosului centru civic,
unde se construieşte faraonica, uriaşa Casă a Poporului,
care, după 1990, va deveni sediul Parlamentului. Atunci
când îşi exprimă speranţa că patrimoniul istoric va fi
protejat, în ciuda demolării unui întreg cartier de pe
malul râului Dâmboviţa, Gorbaciov reuşeşte să-l indispună.
Căci întreaga presă occidentală îl acuză pe Ceauşescu
de distrugerea acestui patrimoniu.

Omul de pe stradă, bucureşteanul mediu, este obişnuit
cu aceste înscenări, cu pieţele pline ca prin farmec de
produse proaspete care dispar repede, odată ce oaspetele
de marcă a plecat. Unii citesc printre rândurile presei
oficiale, alţii ascultă posturile de radio occidentale: ei
vor fi observat că, în timpul acestei vizite, Elena s-a văzut
redusă la rolul de soţie a şefului statului şi nu a fost
considerată drept un personaj politic de rang înalt. Să
fie acest tratament indiciul că sovieticii refuză să legitimeze
nepotismul clanului Ceauşescu?

Un an mai târziu, în timpul vizitei la Bucureşti, între
10 şi 14 mai 1988, a înaltului demnitar sovietic Andrei
Gromîko şi a soţiei sale, remarcile de dezaprobare se
repetă. Andrei Gromîko este departe de a fi un fervent
adept al noii linii politice a lui Gorbaciov. Şi totuşi! El
nu ezită să-şi exprime speranţa că tovarăşii români vor
lua în sfârşit în considerare experienţa sovietică! Lucru
la care Ceauşescu reacţionează, amintind minunatele
realizări ale lui Stalin în momentul în care sovieticii îşi
permit să critice stalinismul. Media din România relatează
despre apelurile lui Gromîko în favoarea perestroicii;
în schimb, referinţele sale la glasnost sunt cenzurate.
Trebuie deci să ascultăm Radio Europa Liberă pentru a
percepe prăpastia care se adânceşte între cele două partide.
Iar Lidia, soţia lui Gromîko, mică de statură şi
foarte plinuţă, va vizita Bucureştiul fără să fie însoţită
de Elena. Evident, Moscova nu prea apreciază prezenţa
„răutăcioasei". Fiecare gest se înscrie într-un cod ce
trebuie descifrat. Apariţiile sau absenţele Elenei sunt
urmărite îndeaproape de o anumită presă, care totuşi nu
are nimic comun cu presa mondenă...

Intâlnirile se succed într-un ritm susţinut. Este rândul
soţilor Ceauşescu să fie primiţi la Moscova între 4 şi 6
octombrie 1988. Acolo, tonul se schimbă: Gorbaciov nu
mai dă lecţii, nu se mai ţin discursuri despre experienţele
sovietice, Elena nu mai este boicotată şi este acceptată
la discuţiile oficiale. Cele două delegaţii lucrează asupra
unui pachet de treizeci de proiecte economice comune.
Unii experţi sovietici lasă să transpară unele informaţii
în cursul unor interviuri difuzate în emisiunile în limba
română a postului Radio Moscova: se pare că majoritatea
acordurilor sunt stabilite pentru o perioadă de cinci ani.
Moscova anunţă semnarea unor noi contracte pe termen
scurt, prin care urmează să se să livreze României cele
100 000 de tone de cocs necesare combinatului siderurgic
de la Galaţi până în decembrie 1988.

Dificultăţile de funcţionare ale combinatului, mândria
României industriale din anii 1960, nu par a-i preocupa
prea mult pe soţii Ceauşescu: întoarcerea lor la Bucureşti,
pe 6 octombrie 1988, este salutată la Aeroportul Otopeni
de către membrii Comitetului Central şi ai guvernului,
directori de instituţii şi grupuri de pionieri, fete şi băieţi
care le oferă tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei
Elena Ceauşescu eternele lor buchete de flori. Potrivit
ziarului Scânteia din 7 octombrie 1988, un mare număr
de muncitori s-ar fi deplasat în mod spontan, ca să aclame
cuplul prezidenţial şi să-şi exprime dragostea (sic!)
într-o ambianţă de toamnă însorită. Scenariul este perfect
pus la punct. Lirismul, cultul personalităţii ţin loc
de informaţie.

Să fie vorba de o pauză tactică în această confruntare,
să fi fost abandonaţi Ceauşeştii de către conducerea
sovietică? Din ce motiv, la Moscova, în octombrie
1988, nu se mai aud criticile pe care Gorbaciov la adresa
tovarăşului român în primăvara lui 1987? Să fi renunţat
Gorbaciov, considerând că este inutil să-l mai
scuture pe şeful statului român? în ciuda acestei surprinzătoare
acalmii în confruntarea dintre cei doi, ameninţarea
care planează asupra regimului Ceauşescu prinde
contur: pe 15 noiembrie 1988, diverse grupuri de opozanţi,
din Polonia până în Ungaria şi din RDG până în
URSS, organizează o „zi dedicată României" în care denunţă
regimul Ceauşescu.

In Berlinul de Est, unde Ceauşescu trebuie să sosească
pentru o scurtă vizită, poliţia arestează preventiv
câţiva militanţi, membri ai unor asociaţii de apărare a
drepturilor omului. Şase sute de persoane reuşesc însă
să se adune în două biserici evanghelice pentru a condamna
violarea drepturilor fundamentale în România şi
pentru a cere conducătorului lor, Erich Honecker, să ia
poziţie faţă de derapajele comise de Bucureşti în ceea
ce priveşte drepturile minorităţilor.

La Budapesta, autorităţile interzic o manifestaţie prevăzută
pentru 15 noiembrie 1988, în faţa ambasadei României,
în numele solidarităţii maghiarilor cu muncitorii
români exploataţi... Peste o mie de manifestanţi îndrăznesc
să sfideze interdicţia şi încep să cânte Deşteaptă-te,
române! Astfel de gesturi se repetă în faţa ambasadelor
României de la Praga şi de la Moscova.

La Moscova, două grupuri politice independente
lansează un protest împotriva distrugerii planificate a
satelor din România. Un grup de militanţi sovietici
pacifişti compară cultul personalităţii lui Ceauşescu cu
acela al lui Stalin.

In paralel, în Occident, mişcările împotriva regimului
Ceauşescu iau amploare. Sunt organizate marşuri, adunări,
proteste împotriva represiunii şi a condiţiilor sociale
din România de către grupuri de apărare a drepturilor
omului, biserici, grupuri de emigranţi, în peste douăzeci
de oraşe din Europa şi Statele Unite. într-un mesaj de
mulţumire adresat tuturor manifestanţilor, preşedintele
Reagan reafirmă faptul că „Statele Unite rămân profund
preocupate de situaţia drepturilor omului în România şi
vor continua să-şi exprime dezaprobarea [...] până când
preşedintele Ceauşescu va lua măsuri pentru asigurarea
respectului drepturilor fundamentale pentru toţi cetăţenii
români” (1).

Ceauşescu rămâne de neclintit în faţa acestui val de
critici care vin din Est şi din Vest. Este singur, dezaprobat
atât de blocul sovietic, cât şi de occidentali.

Ceauşescu nu reacţionează nici la căderea Zidului
Berlinului, în noiembrie 1989, şi nici la întrevederea cu
uşile închise dintre Mihail Gorbaciov şi George H.W.
Bush, de pe 2-3 decembrie 1989, de la Malta. Potrivit
unei adevărate logici ideologice, bătrânul stalinist continuă
să se sprijine pe solidaritatea membrilor Pactului de
la Varşovia. în ultimele luni ale lui 1989, Ceauşescu lucrează
la întărirea acestui pact. O spune cu fermitate, în
prezenţa durilor aflaţi încă în posturi, germanul Erich
Honecker, cehoslovacul Milos Jakes şi bulgarul Todor
Jivkov, cu ocazia reuniunii Comitetului Consultativ al
Pactului, pe 7 iulie 1989, la Bucureşti. Reuniunea acestor
bătrâni activişti conservatori, susţinători ai unităţii
blocului în faţa derivelor sovietice şi maghiare, are ceva
patetic. Ceauşescu crede încă, în acel moment, că va
putea rezista.

El este foarte încordat când se duce la Moscova, pe
4 decembrie 1989, pentru întâlnirea la vârf a Pactului.
Declaraţiile lui Gorbaciov îl pun într-o situaţie foarte
inconfortabilă: pe de o parte, întâlnirea se termină într-un
mod spectaculos, cu condamnarea intervenţiei la Praga
a trupelor Pactului, în august 1968; pe de altă parte,
Gorbaciov, relatând discuţiile avute la Malta cu Bush,
declară: „întreaga lume pune capăt Războiului Rece!“
Ceauşescu poate fi bucuros de poziţia pe care o luase
împotriva intervenţiei din 1968 în Cehoslovacia, în numele
respectului şi suveranităţii statelor membre. Lucru
pe care îl proclamase de altfel zgomotos la momentul
respectiv. Cum ar fi putut însă suporta anunţul sfârşitului
Războiului Rece? Ar fi însemnat să-şi renege întreaga
sa viaţă de militant, să accepte să fie dat afară din
Istorie. Agenţia France Presse anunţă pe 4 decembrie
1989 că „presa sovietică a fost foarte discretă în privinţa
sejurului numărului unu român, dl Nicolae Ceauşescu,
care părea cu totul izolat printre noii săi interlocutori
din cadrul pactului. Preşedintele român a avut totuşi un
schimb de opinii «sincer», potrivit Agenţiei TASS, în
timpul discuţiilor bilaterale cu M. Gorbaciov, formulă
care indică de obicei o întâlnire destul de rece“.

Cu toate acestea, lectura stenogramelor ultimei întâlniri
dintre cei doi conducători, la care au participat
premierul român, Constantin Dăscălescu, şi preşedintele
consiliului de miniştri sovietic, este departe de a lăsa o
impresie de răceală. Ceauşescu se arată combativ: vrea
să-i smulgă lui Gorbaciov o dată pentru o reuniune în
1990, pentru a reflecta la problemele comune ale socialismului
şi la priorităţile economice. Pas cu pas, îşi
presează interlocutorul şi îi împrospătează memoria cu
citate din Lenin, vechi din 1903, cuvinte ale lui Lenin pe
care Gorbaciov nu le cunoaşte! Ceauşescu îşi exprimă
clar neliniştile: „Suntem foarte preocupaţi de ceea ce se
întâmplă în celelalte ţări socialiste. înţelegem calea perfecţionării,
a inovaţiei, şi nu la aceasta ne referim, ci la
acest mod de a acţiona care pune în pericol nu numai
socialismul, dar chiar existenţa partidelor comuniste din
aceste ţări. Dacă lăsăm lucrurile să evolueze astfel, vom
ajunge la o situaţie foarte gravă.“

Nicolae Ceauşescu presimte dezastrul. Gorbaciov
rămâne fidel poziţiei sale de iniţiator al perestroicii: trebuie
recuperat timpul pierdut pentru reforme, de la începutul
anilor 1970. Citează cazurile jalnice ale lui Honecker
şi Jakes, care nu au vrut să reformeze... Ceauşescu pledează
zadarnic. Această întâlnire din 4 decembrie 1989
marchează ultima sa luptă de pe o poziţie stalinistă. Nu
va reuşi decât să-l întărească pe Gorbaciov în ideea că
bătrânul nu poate fi convertit. Ceauşescu deranjează: ce
s-ar fi întâmplat dacă sovieticii l-ar fi arestat în timpul
acestei vizite? Românii ar fi acceptat ca Moscova să
hotărască în locul lor? Este foarte probabil că, în ciuda
nemulţumirii lor faţă de regimul Conducătorului, românii
nu ar fi fost dispuşi să accepte să fie conduşi direct de la
Moscova. Timpul va decide. Era preferabil să nu se intervină
deschis. Era de asemenea preferabil, pentru Gorbaciov,
să rămână în termeni buni cu Washingtonul, care,
fireşte, nu ar fi putut consimţi la răsturnarea şefului unui
stat suveran de către puterea sovietică. Washingtonul
avea propria tactică în privinţa României: destabilizarea,
prin infiltrarea diferitelor niveluri ale puterii. (2)

Stabilit astăzi în Statele Unite, interpretul lui Gorbaciov
din timpul întâlnirilor cu Ceauşescu, Ceslav Ciobanu,
pe atunci cetăţean sovietic originar din Republica
Moldova, a acceptat să vorbească. El sesizase perfect,
în timpul acestor contacte, convingerea de neclintit a
bătrânului Ceauşescu, discipol al lui Lenin şi al lui Stalin.
Ceauşescu, lipsit de o educaţie elementară, dar format
după 1944 de sovietici, refuză să vorbească limba
rusă, deşi o cunoaşte: „Singura dată când l-am auzit
vorbind ruseşte, povesteşte Ciobanu, a fost pe 23 octombrie
1987, în cursul primei sale vizite oficiale la
Moscova, prima în douăzeci şi trei de ani de când era
secretar general al Partidului Comunist Român! Conducătorii
sovietici, am aflat din spusele colegilor mei,
nu l-au iubit niciodată pe Ceauşescu şi nu au avut niciodată
încredere în intenţiile şi comportamentul său. [...]
Cred că da, înţelegea ruseşte, dar cred că, intenţionat,
nu vorbea. Cel puţin, prefera să asculte mai întâi şi, în
conversaţie, nu lăsa să se vadă că ar fi înţeles... Aveam
această impresie. La începutul anilor 1950, făcuse un
stagiu la Moscova şi cred că atunci învăţase puţin ruseşte.”
Ciobanu continuă: „Ceauşescu nu se îndoia de
«modelul socialist românesc» şi era mândru de a-1 fi
inventat. încercase chiar să-l convingă pe Gorbaciov să
ia în considerare «realizările» poporului român în perioada
socialistă şi în special modul în care România scăpase
de datorii.”

Şi apoi, pentru partea anecdotică, Ceslav Ciobanu
evocă dineurile celor doi şefi de stat la care erau invitate
şi soţiile, Elena şi Raisa. Despre această atmosferă, despre
această stare de intimitate, presa, sovietică sau românească,
nu suflă un cuvânt: „La dineurile private de la
reşedinţa lui Ceauşescu din cartierul Primăverii sau la
cea a lui Gorbaciov de la Novo-Ogarevo nu participau
decât cei doi preşedinţi şi soţiile. La Bucureşti, Ceauşescu
era însoţit de interpretul său, Gheorghe Stoica; la Moscova,
eu eram singurul interpret, un rol foarte delicat şi dificil.
De obicei, aceste dineuri începeau seara târziu, spre ora
22, după manifestările oficiale, concerte, dineuri cu delegaţiile,
şi se prelungeau până la ora unu-două noaptea,
în mod evident, cei care serveau erau bine formaţi de
către KGB şi Securitate (sau chiar recrutaţi de aceste
servicii)."

Ciobanu evocă partea încordată şi neplăcută a acestor
conversaţii, în ciuda celor mai bune vinuri, şi adaugă:
„Doamna Gorbaciov era foarte binedispusă, prietenoasă
şi senină şi îşi calma adesea soţul, astfel încât acesta să
nu reacţioneze prea puternic la remarcile şi comentariile
furioase ale lui Ceauşescu. Elena era în extrema cealaltă.
Nu vorbea mult, dar Ceauşescu se uita necontenit la ea,
pentru a-i urmări reacţiile, ca şi cum ea, şi nu el, ar fi
fost secretar general." Una dintre nepoatele lui Ceauşescu,
Mihaela, profesoară de limba rusă la Bucureşti, fiica lui
Marin, fratele mai mare al Conducătorului, confirmă:
Ceauşescu vorbea această limbă, dar prost, şi ea îl corecta.
Şi, adaugă ea: cât despre Elena, ea era de temut în
familie şi temută în ţară.

De la călătoriile oficiale la discuţiile cu uşile închise
ale celor doi şefi de stat, român şi sovietic, niciodată
întâlnirile bilaterale nu au fost mai numeroase între
Bucureşti şi Moscova ca în perioada 1987-1989. Credea
Gorbaciov că îl mai poate influenţa pe Ceauşescu în
timpul vizitei sale la Bucureşti, în mai 1987? Este posibil.
însă în octombrie 1988 şi în decembrie 1989, el
renunţase să-l mai facă să evolueze pe interlocutorul
său. în capitalele occidentale, Ceauşescu era hulit!

Bătrânul şef de stat era rupt de realitate: poporul îl
aclama ca pe „marele ctitor", el îşi construia o imensă
Casă a Poporului, care avea să domine bulevardul Victoria
Socialismului, şi retrasa arterele capitalei. Era ascultat.
Se îndrepta către propriul sfârşit şi părea că nu-şi
dă seama.

Note:

(1). Vladimir Socor, Radio Europa Liberă, 2 decembrie 1988.

(2). Vezi capitolul 3.



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu