Cântec înainte de apus (1)

LORYSS

A umblat trei săptămâni până a găsit barosul. 

Vâna şobolanii din crăpăturile din beton şi dintre fiarele ruginite într-un supermarket uitat de timp. Soarele apunea deasupra liniei crestate a orizontului, aruncând umbre ca nişte pietre de mormânt uriaşe pe clădirile învecinate. O nuanţă întunecată începea să se târască pe marginea dărâmăturilor, singurele rămăşiţe ale fostului magazin.

Păşea prudent de la un bloc de beton la altul, ocolind bucăţile de metal contorsionat, căutând o gaură sau un ascunziş care să-i fi atras pe şobolani să-şi facă cuibul în el, ici-colo răsturnând cu bastonul un pietroi detaşabil, sperând zadarnic să găsească o conservă de mâncare rămasă nedescoperită după atâţia ani de pradă. 

De mijloc îi atârnau trei şobolani graşi, cu capul zdrobit şi însângerat de bastonul lui. Rozătoarele erau încă mari şi greoaie şi le lua prin surprindere cu o lovitură în cap, mare noroc, de altfel, pentru că nu mai vedea bine şi nici nu mai mânuia praştia cu priceperea de altădată. Se odihni puţin, adulmecând în vântul aspru. Îmbătrânea.

Avea cincizeci şi şase de ani şi suferea de foame tot mai mult, pe măsură ce trecea vremea. Carnea de pe el, cândva fragedă, se lăsase şi se înmuiase, rămânând doar scheletul firav şi ochii holbaţi, clătinându-se pe craniul osos.

Avea cincizeci şi şase de ani, iar părul lui, cărunt de multă vreme, radia într-un halo albicios în jurul obrazului său pământiu. Faptul că supravieţuise atât de mult era o minune, pentru că în tinereţe nu se pregătise pentru asemenea vremuri. Dar învăţase cumva să lupte şi să ucidă şi alte lucruri necesare în anii nesfârşiţi scurşi de la moartea oraşului.

Acum, zilele nu mai erau atât de dezgustătoare şi disperate ca altădată. Rareori se mai temea că va muri de foame. Dar în zilele grele, ca mulţi alţii, mâncase şi carne de om.

Îl chema Ștefan şi era un supravieţuitor. Soarele apunea repede, aşa că se întoarse şi plecă înainte să-l prindă noaptea. Exact în clipa în care se răsuci, surprinse sclipirea mată a metalului cu colţul ochiului. Se uită mai atent, întinse mâna şi ridică barosul dintre ruine. Îl balansă de probă, îl cântări în palme şi îl testă cum loveşte. După câteva minute fu nevoit să-l lase jos, pentru că braţele începură să-i tremure, neobişnuite cu efortul. Dar n-avea importanţă: în timp, era convins că, folosind unealta asta, îşi va îndeplini visul de care se agăţa de trei săptămâni încoace. Legă stângaci barosul la curea şi se grăbi spre casă, ţopăind printre umbrele oraşului.

Se întuneca bine când ajunse acasă, o clădire de piatră roasă de vreme, înconjurată de jungla unei grădini neîngrijite, înăuntru aprinse cu grijă toate lumânările din camera de zi; lumina cavernoasă se furişă grabnic în unghere, încuie şi bară uşa şi, în cele din urmă, se aşeză liniştit în faţa pianului mâncat de viermi din camera mare. Oftă uşor când atinse clapele îngălbenite şi crăpate şi simţi o durere familiară când auzi sunetele sparte. Pianul fusese probabil un instrument al unui elev silitor, dar timpul nu se arătase prea îndurător cu el. Chiar dacă nu s-ar fi temut că atrage atenţia locuitorilor din bezna de afară, cântatul era mai degrabă agonie, decât bucurie.

Cândva, muzica fusese viaţa lui. Acum, singurul lui scop era să-şi astâmpere ghiorţăitul maţelor. Îşi aduse aminte de baros - îi căzuseră ochii pe unealta găsită printre ruine - şi speranţa încolţi din nou, ca în urmă cu câteva săptămâni.

Dar nu era timp de visat cu ochii deschişi, nici de sperat. Până să se culce, trebuia mai întâi să cureţe şi să jupoaie şobolanii pe care-i prinsese. Mâine avea să se târguiască cu Femeia Barbă-lată.

Femeia Barbă-lată şi omul ei locuiau într-un depou vechi, printre o sută de tramvaie rablagite. De ce voiau să trăiască acolo era o enigmă pe care nici unul dintre cei care făceau negoţ cu ea nu reuşise s-o dezlege. Acolo trăia şi acolo-şi ţinea afacerea. 

Magazinul ei era un tramvai izolat, abandonat pe şine la câţiva metri distanţă de depou. Vopseaua se scorojea, dar tot mai păstra urmele reclamelor jalnice din vremuri apuse. 

Dacă exteriorul tramvaiului oferea excursii în regiuni îndepărtate şi deodorante de calitate superioară, înăuntru, Femeia Barbă-lată făcea troc cu gunoaie pe post de marfă de lux rămasă din lumea dispărută. Aliniate de-a lungul scaunelor de lemn sau agăţate de plafon, vedeai conserve de tinichea cu mânere improvizate, lumânări de casă unsuroase, suporturi cu legume cu aspect îndoielnic cultivate cine ştie unde, rânduri de şobolani, pisici şi iepuri morţi, din când în când, şi un câine mort, linguri de plastic, sticle, piei de şobolan şi tot soiul de articole salvate dintre resturile rămase prin magazinele prădate cu regularitate.

Femeia Barbă-lată era tuciurie la faţă, bătrână şi slută şi se puse pe chicotit când îl văzu pe Ștefan apropiindu-se încet în răcoarea dimineţii. Rezistase mai bine decât orice bărbat în perioada de criză, pentru că era mai aspră şi mai nemiloasă decât reuşiseră ei să se poarte cu ea în anii de dinainte. Îşi frecă palmele, scoase un gâlgâit sec, de negustor hârşit, şi-l întâmpină cu o căutătură lacomă, puţin ştearsă.

  - Doi şobolani, Femeie Barbă-lată, ucişi chiar ieri, deschise el discuţia, fără ezitare.

  - Îţi dau ceva bun pe ei, domnu’ Pianist.

  - Aşa ceva nu s-a mai pomenit. Ce anume?

  - Un inel de diamante adevărat, douăzeci şi patru de carate, vezi! Ridică bijuteria lucioasă în soare.

Nu catadicsi să zâmbească la sarcasmul femeii.

  - Dă-mi mâncare şi termină cu batjocura.

Femeia rânji şi-i oferi o varză şi doi morcovi. Cu un semn aprobator din cap, el îi dădu cadavrele jupuite, îndesă mâncarea în sac şi se întoarse să plece. Dar, văzându-i barosul legat de mijloc, femeia îl opri cu un strigăt:

  - Hei, bărbatule pianist, barosu’ ăla! Îţi dau haină de blană bună pe el! Adevărat iepure!

Ștefan se răsuci şi văzu că de data asta nu-şi bate joc de el.

  - Când nu mai am nevoie de el, poate. Mai vedem atunci.

Se pare că răspunsul lui o mulţumi, pentru că zâmbi şi strigă din nou după el:

- Hei, pianistule, ai auzit ce a păţit Bătrânu’ Costache? Vandalii ăia au venit peste el şi i-au luat piuitu’, i-au ars locu’ ăla cu cărţi în care trăia!

Ștefan rămase cu gura căscată.

  - Biblioteca? Au dat foc bibliotecii?

  - Sigur!

  - Dumnezeule!

Rămase pe loc clipe lungi, tăcut şi buimac, în vreme ce Femeie Barbă-lată îi rânjea. 

Apoi, incapabil să mai rostească ceva din cauza furiei, îşi împreună mâinile în semn de frustrare amară şi plecă.

Barosul îl deranja la mers. Prins la curea cu capul de metal, mânerul de lemn îl lovea peste picioare. Dacă l-ar fi cărat în mână, muşchii i-ar fi protestat după câteva minute şi ar fi trebuit să se odihnească întruna. Îmbătrânea, ştia asta. Panta spre moarte era tot mai înclinată şi nu mai avea mult, îşi zise, până aluneca de tot pe ea.

După ce se opri de mai multe ori să facă pauze de oboseală, străbătu distanţa până în centrul oraşului - un cadavru în sine. Nu mai avea puls de foarte multă vreme. 

Trecu pe lângă matahale ruginite care fuseseră odată automobile şi de-a lungul şinelor de tramvai prăfuite, străbătu străzi cu clădiri în ruină, aliniate ca nişte recife zdrenţuite. 

Demult trăseseră plămânii oraşului ultima gură de aer; hornurile înalte căzuseră, aruncând bucăţi de cărămidă pe drumul întins în faţa lui.

În cele din urmă, ajunse în centru şi se opri din nou în faţa uşilor barate şi sigilate ale vechii Primării, pe jumătate îngropate în dărâmăturile de la intrare. Chiar dacă ar fi fost în stare să spargă drugii de pe uşi, ar fi trebuit să dea la o parte pietroaiele ca să le deschidă. Mult peste puterile lui.



va urma