vineri, 20 februarie 2015

Cei trei cercetasi (1)


Jean de la Hire




La voia întâmplării (I)



Accidentul fatal

— Păzeşte-te, tată! Păzeşte-te! strigă Raimondo înspăimântat.
Prea târziu!
Halatul lui Petre Balsan, ridicat de un violent curent de aer, produs de o fereastră deschisă, fu prins între cilindru şi cureaua de transmisie şi nenorocitul, simţindu-se tras, întinse instinctiv braţele înainte.
Amândouă mâinile îi fură prinse în angrenajul, care se învârtea cu repeziciune. Şi, cu un urlet de durere, Petre Balsan căzu leşinat; mâinile lui nu mai erau decât două cioturi zdrobite, din care curgeau şiroaie de sânge.
Raimondo se repezi la uşa hangarului, o deschise şi strigă disperat:
— Ajutor, mamă, ajutor!
Apoi, fără a mai aştepta şi fără a-şi pierde prezenţa de spirit, cu toată durerea ce simţea, alergă la tatăl său şi îngenunchea lângă dânsul; scoase din buzunar o sforicică şi legi bine braţele rănitului, strângându-le deasupra pulsului. Căci Raimondo Balsan ştia ce să facă în astfel de ocazii. Nu era doar degeaba sergent în secţia de călăuze a cercetaşilor din Roma, acele legături sumare fură deajuns spre a opri sângele.
Dar, în prag apăru d-na Balsan. Văzând pe soţul său întins ca mort pe cimentul însângerat, scoase un strigăt şi se clătina gata să leşine.
Dar vocea sigură a fiului îi redase puterea.
— Mamă! îi zise Raimondo – du-te repede şi cheamă doctorul. Tata e numai leşinat. Nu te speria. Îl voi pune eu pe pat.
Şi cum mama se apropia, cu mâinile întinse şi privirea rătăcită:
— Nu, nu – îi strigă Raimondo. Nu te apropia! Du-te după doctor. 
Era atâta energie convingătoare în cuvintele sale, încât d-na Balsan ieşi repede şi alergă spre casa doctorului care sta în apropiere. Atunci Raimondo, trecându-şi amândouă braţele în jurul corpului rănitului, îl duse în căsuţa de lemn ce se ridica ceva mai departe de hangar şi acolo îl aşeză pe un pat.
Petre Balsan, victima acelui înspăimântător accident, era un lucrător mecanic de mare valoare, născut la Roma, din părinţi originari din Veneţia. În tinereţe emigrase în Franţa, la Paris, unde se însurase cu o franceză, lucrătoare şi ea într-un mare atelier de mode. Reîntors la Roma pentru o mică moştenire, care îi asigura o modestă independenţă, el cumpărase un teren spaţios la Lungo Tevere, unde ridicase un hangar cu un mic atelier alăturea, în care lucra pe cont propriu şi o căsuţă, în care trăia liniştit cu soţia şi unicul lor fiu, Raimondo, un băiat de şaisprezece ani, care se născuse la Roma, chiar în primul an, după întoarcerea sa.
Şi, de un an, ajutat doar de fiul său, Petre Balsan, lucra, la o invenţie a lui, un hidroplan special, insubmersibil, capabil de zboruri mult mai lungi şi mai rapide decât cele efectuate până acum de alte aparate similare şi pe care îl botezară „Aeroc”.
După numeroase experienţe, făcute în taină, cu motorul său fără zgomot, terminase aparatul.
Tocmai în timpul acela, Carnegie, miliardarul american, anunţase prin ziare, că oferă un premiu de un milion de dolari, adică cinci milioane de franci francezi aviatorului care va traversa pentru prima oară Atlanticul, plecând din orice port european spre a ajunge la New-York.
Şi Petre Balsan se pregătea să încerce formidabilul raid, având pe fiul său ca pasager şi ca ajutor, când se întâmplă acel stupid accident care-i strivi mâinile, lăsându-l infirm.
Singur în cameră, cu tatăl său care zăcea pe pat, Raimondo simţi că i se risipeşte încetul cu încetul curajul, care-l susţinuse în clipa tragică.
Dar nu fu decât o clipă de slăbiciune. Un gând îi fulgeră prin minte. Îşi ridică fruntea; ochii săi căprui scânteiau. Şi cu glas tare, ca şi când rănitul ar fi putut să-l audă strigă: 
— Tată! Voi lua eu locul tău! Voi străbate Atlanticul! Şi voi câştiga cele cinci milioane de franci pentru mama şi pentru tine!
Abia rostise aceste cuvinte şi auzi paşi în odaia de alături, pare le servea de bucătărie şi de sufragerie în acelaş timp.
Se întoarse.
Uşa se deschise şi mama să intră urmată de un străin: era medicul.
Acesta fără a spune un cuvânt îşi aruncă pălăria pe un scaun şi examina apoi pe rănit, dându-i să respire nişte săruri foarte tari.
Şi cum Petre Balsan tresărea şi deschidea ochii, el zise femeii care sta în picioare îndărătul lui:
— Veţi avea puterea să mă ajutaţi, doamnă?
— Da, răspunse biata femeie, ştergându-şi ochii umflaţi de plâns.
— Bărbatul dv. şi-a pierdut pentru totdeauna mâinile, dar viaţa nu-i e în primejdie, mulţumită acestor legături, care au oprit sângele. Curaj! Vedeţi, se trezeşte. Îl vom vindeca. Ridicaţi-l încet, încet de totuşi câteşi trei se ocupară de rănit, care trezit şi strângând dinţii ca să nu urle de durere, privea cu disperare mâinile sale însângerate şi fără formă.


„Sus inimile, cercetaşi”

Accidentul se petrecuse la 3 Iunie, într-o Marţi la orele cinci după amiază.
La opt, lăsând pe mama să la căpătâiul tatălui său adormit Edmond Balsan, fără a se mai gândi să stea la masă, se urcă în autobuzul care tocmai pornea spre Roma.
Avea o idee, care trebuia numaidecât pusă în practică.
Destinul îl lovise în tatăl său. Dar el se ridica împotriva destinului cu un zâmbet de sfidare.
Nu făcea oare parte din acea pleiadă de tineri valoroşi, care oţeliţi la aspra şcoală a cercetaşilor italieni, ştiu să îndure totul cu seninătate şi să învingă toate cu voinţă nestrămutată?
De cinci ani de când făcea parte din secţia exploratorilor izbutise să fie remarcat şi apreciat pentru admirabilele şi precocele sale calităţi de înţelepciune şi energie, de prudenţă şi îndrăzneală. Tot acolo legase o strânsă prietenie cu Marius Colombo, un băiat de aceiaşi vârstă cu el, care învăţa mecanica şi cu Jean-Maria Callega, de origină genovez. Acesta era un băieţandru de cincisprezece ani, fiul unui comandor care retras de mai multă vreme din marină, ocupa acum un post înalt la Ministerul armatei.
Jean-Maria care vroia să îmbrăţişeze cariera tatălui său, se pregătea sub privegherea acestuia ca să dea examen de admitere la Şcoala navală. Camarazii săi care-l şi vedeau mare navigator, îl porecliseră Jean Bart, dându-i numele celebrului marinar francez.
Printre cercetaşi era cunoscută trainica prietenie ce lega pe cei trei băieţi care erau văzuţi mai totdeauna împreună.
Marius Colombo, de fel din Milano, rămas de copil orfan, fusese luat de un unchi al mamei sale, care avea un magazin de arme la Roma şi care-l dase să înveţe mecanica într-un atelier de reparat automobile.
Raimondo se duse de-a dreptul la dânsul. Îl găsi cufundat în citirea unei cărţi de aventuri în camera din dosul magazinului unchiului său.
— Bună seara. Marius, zise el. Unchiu-tău e aicea?
— Da. Era cam obosit şi s-a culcat. Sunt ceasurile nouă şi tocmai mă gândeam să fac şi eu ca el, răspunse Marius. Dar ce ai de eşti aşa palid? Şi cum se face că eşti aici la ora asta? Vii de acasă? S-a întâmplat ceva?
S-a întâmplat ceva?
— Da, ceva grav, răspunse Raimondo. Unchiu-tău nu e aici. Deci, putem vorbi.
Şi fixându-şi privirea ochilor săi căprii plini de energie în ochii negri, vecinic râzători a lui Marius îi spuse răspicat:
— Marius, dacă nu ţi-e frică, tu, eu şi Jean Bart vom pleca mâine spre America.
— Spre America?
— Da, continuă Raimondo. Vreau să-ţi dezvălui un secret, care pân-acum era al tatei, dar acum e al meu.
Şi îi vorbi despre „Aeroc” despre premiul de cinci milioane, despre traversarea Atlanticului.
Apoi povesti, cu glasul tremurând de emoţie oribilul accident de după amiaza.
— Trebuia să plecăm mâine, tata şi cu mine. Vom pleca! Tata e pus în imposibilitate de a o face şi va fi de aici înainte pentru totdeauna, din nefericire. Dar eu sunt aici! Şi tu… şi Jean Bart!
Sunt trei locuri pe „Aeroc” al treilea era să fie ocupat de o rezervă de provizii. Vom lua mai puţine şi vom încăpea câteşi trei. Jean Bart se pregăteşte pentru Şcoala navală. Cunoaşte navigaţia, orientarea. Îşi va lua hărţile şi instrumentele şi apoi ştie englezeşte; la New-York ne va fi de mare folos. Tu te pricepi bine la motoare şi la mecanică, vei fi mecanicul. Eu am ajutat pe tata la construirea hidroplanului şi am luat parte la zborurile de încercare, voi fi deci pilotul şi şeful expediţiei şi vom lua premiul!
— Şi vom dovedi lumii cine sunt cercetaşii italieni! strigă Marius cu entuziasm. Cei doi băieţi se priviră emoţionaţi şi printr-o mişcare spontană se aruncară unul în braţele altuia, îmbrăţişându-se ca soldaţii care se duc la luptă. Cinci minute mai târziu cei doi băieţi mergeau cu paşi rari pe şosea, îndreptându-se spre locuinţa lui Jean Bart.
După ce fură primiţi, chiar de comandor, cei doi băieţi putură, fără nici o dificultate să se ducă în camera lui Jean-Maria, zis Jean Bart.
Acesta era un băieţaş cam scund, dar bine legat cu ochii albaştrii, bărbia proeminentă, fruntea strâmtă cu două linii verticale între sprâncene; expresia figurii sale denota o fire leală, dar puţin încăpăţânată.
Fu uimit, văzând pe prietenii săi.
Dar, repede aproape pe şoptite, Raimondo îl puse în curent cu cele petrecute şi cu planurile sale de viitor.
— Ne-am înţeles! declară Jean-Maria cu simplicitate şi ca şi când ar fi fost vorba de o simplă excursie la porţile Romei, de pildă, întrebă cu obişnuinţa lui linişte:
— Când plecăm?
— Imediat! răspunse Marius cu vioiciune.
— Vrei să zici mâine, pe înnoptate – rectifică Raimondo cu un zâmbet.
— Ne-am înţeles, declară Jean Bart. Mâine la patru voi fi la tine. Voi inventa un pretext pentru tata…
Deschise uşa şi ieşiră câteşi trei.
Urmară un lung coridor întunecos şi în vestibulul luminat de un glob electric, găsiră pe Callega care, cu vechea lui pipă în gură, sta în pragul salonului.
— Ei băieţi, le zise el surâzând, când porniţi la micul război în aşteptarea celui mare?
— Mâine după amiază, domnule comandor, răspunse Marius cu glasul lui sonor.
Atunci comandorul ridică pipa în aer cu un gest larg şi le zise pe un ton părintesc şi glumeţ:
— Sus inimile, cercetaşi.

— Da, domnule comandor, zise Raimondo, punând fără voie în glasul său o nuanţă ştrengărească. Sus inimile! Cercetaşii italieni se vor urca foarte sus, mâine!

va urma









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu