joi, 19 februarie 2015

Operatiunea Omega (I)


Robert Ludlum





PARTEA ÎNTÂI

Duminică după-amiază

1
Saddle Valley e un orăşel din New Jersey.
Cel puţin asta au găsit investitorii în proprietăţi imobiliare când – privind semnalele de alarmă în legătură cu ruinarea păturilor superioare ale burgheziei din Manhattan – au invadat această regiune împădurită la sfârşitul anilor treizeci.
Pe indicatorul alb, în formă de scut de pe Valley Road se poate citi:

SADDLE VALLEY
LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862
Bine aţi venit!

Urarea de bun venit e scrisă cu litere mai mici decât celelalte cuvinte, pentru că Saddle Valley nu prea se bucură de prezenţa străinilor, acei şoferi de duminică dornici să-i privească pe localnici distrându-se. Două maşini ale poliţiei din Saddle Valley patrulează pe străzi în după-amiezile de duminică.
S-ar mai putea observa că pe indicatorul de pe Valley Road nu e scris:
SADDLE VALLEY, NEW JERSEY

nici măcar:
SADDLE VALLEY, N.J.

ci doar:
SADDLEY VALLEY

Localitatea nu recunoaşte vreo autoritate superioară; e propria sa stăpână. Izolată, singură, neprofanată.
Într-o recentă duminică după-amiază de iulie, una din cele două maşini de patrulare din Saddle Valley părea să cerceteze locul extrem de minuţios. Vehiculul alb cu dungi albastre mergea de la un capăt la altul al târgului – cu viteza redusă în zonele rezidenţiale – prin faţa, spatele şi părţile laterale ale terenurilor întinse, bine îngrijite.
Această maşină anume din acea după-amiază de duminică fu observată de câţiva localnici din Saddle Valley.
Aşa şi trebuia.
Făcea parte din plan.
John Tanner, într-un şort alb uzat şi cu o cămaşă veche, cu pantofi de tenis, dar fără şosete, făcea curăţenie în garajul său pentru două maşini, pe jumătate atent la sunetele ce veneau dinspre piscină. Fiul său de doisprezece ani, Raymond, chemase nişte prieteni, iar Tanner se ducea din când în când pe alee ca să poată vedea piscina şi să verifice dacă puştii îşi vedeau de joacă. De fapt, făcea treaba asta ori de câte ori strigătele îşi pierdeau din intensitate sau în momentele de tăcere.
Soţia lui Tanner, Alice, intra în garaj cu o regularitate iritantă, venind dinspre spălătorie, pentru a-i spune soţului ei ce trebuia să mai arunce. John detesta să se descotorosească de lucrurile uzate, în vreme ce pe soţia sa o exaspera acumularea de vechituri. De astă dată, ea arătă spre o semănătoare defectă, ce zăcea de mai multe săptămâni în fundul garajului.
John îi observă gestul.
— Aş putea s-o instalez pe un piedestal din fier forjat şi s-o vând la Muzeul de Artă Modernă, zise el. Vestigii nepieritoare ale trecutului. Perioada pregrădinăritului.
Alice Tanner râse. Soţul ei observă din nou, aşa cum făcea de mulţi ani, că avea un râs plăcut.
— O s-o duc pe trotuar. Gunoierii vin luni. Alice puse mâna pe unealta defectă.
— E în regulă. O duc eu.
— Nu cred. O să te răzgândeşti la jumătatea drumului. Soţul ei ridică semănătoarea peste o maşină de tuns iarba, în vreme ce Alice trecu aplecându-se pe lângă micul Triumph despre care afirma cu mândrie că reprezintă „simbolul statutului” ei social. Când începu să împingă semănătoarea pe alee, roata din spate căzu. Amândoi râseră.
— Asta rezolvă afacerea cu muzeul. E irezistibilă.
Alice ridică privirea şi încetă să râdă. La patruzeci de metri distanţă, în faţa casei lor de pe Orchard Drive, maşina albă a poliţiei reducea treptat viteza.
— Gestapoul îi supraveghează pe localnici în după-amiaza asta, zise ea.
— Ce?
Tanner luă roata şi-o aruncă în rezervorul semănătorii.
— Cei mai buni poliţişti din Saddle Valley sunt la lucru. E a doua sau a treia oară când trec pe Orchard.
Tanner aruncă o privire spre maşina ce trecea. Şoferul, poliţistul Jenkins, se uită la el. Nu-i făcu cu mâna, nici vreun semn de salut. Totuşi, erau cunoştinţe, dacă nu chiar prieteni.
— Poate că a lătrat câinele prea mult azi-noapte.
— Doica n-a spus nimic.
— Un dolar şi jumătate pe oră înseamnă un fel de bacşiş.
— Mai bine ai duce asta jos, iubitule. Alice îşi luă gândul de la maşina poliţiei.
— Eu o să mă duc să văd ce fac copiii.
Tanner, trăgând semănătoarea după el, coborî aleea spre trotuar, cu ochii îndreptaţi spre lumina ce strălucea la vreo şaizeci de metri în faţă. Orchard Drive, mergând spre vest, o lua la stânga pe lângă un pâlc de copaci. La câteva zeci de metri de la mijlocul curbei stăteau cei mai apropiaţi vecini ai lui Tanner, familia Scanlan.
Lumina se datora reflectării soarelui pe maşina poliţiei. Era parcată la marginea drumului. Cei doi poliţişti se întoarseră în scaune, privind prin geamul din spate, fixându-l, de bună seamă, pe el. Preţ de o secundă sau două, rămase nemişcat. Apoi se îndreptă spre maşină. Cei doi poliţişti se întoarseră, porniră motorul şi se îndepărtară.
Tanner se uită după ei, zăpăcit, apoi reveni încet către casă.

Maşina poliţiei din Saddle Valley gonea spre Peachtree Lane; acolo încetini şi îşi continuă drumul cu viteză redusă.
Richard Tremayne stătea în camera sa de zi, prevăzută cu instalaţie de aer condiţionat şi urmărea meciul cu Mets, care conducea cu şase puncte. Perdeaua din faţa ferestrei mari era dată la o parte.
Brusc, Tremayne se ridică din fotoliu şi se duse la geam. Maşina de patrulare apăruse din nou. Numai că acum mergea mult mai încet.
— Hei, Ginny! o strigă el pe soţia sa. Vino puţin aici. Virginia Tremayne coborî cu graţie cele trei trepte spre camera de zi.
— Ce e? Sper că nu m-ai chemat să-mi spui că Mets ori Jets au mai înscris un punct.
— Aseară, când au venit în vizită John şi Alice... eu şi cu el am fost... în regulă? Adică n-am strigat prea tare sau n-am făcut ceva deplasat, nu-i aşa?
— V-aţi îmbătat amândoi. Însă n-aţi depăşit limita. De ce?
— Ştiu că ne-am îmbătat. Am avut o săptămână proastă. Dar n-am făcut nimic ciudat?
— Sigur că nu. Avocaţii şi jurnaliştii sunt modele de conduită. De ce întrebi?
— Afurisita aia de maşină a poliţiei a trecut prin faţa casei a cincea oară.
— Ah! Virginia simţi un nod în stomac. Eşti sigur?
— Nu se poate să nu vezi maşina aia în plină zi.
— Nu, cred că nu... Spuneai că ai avut o săptămână proastă. Crezi că omul ăla îngrozitor o să încerce să...
— Iisuse, nu! Ţi-am spus să nu te mai gândeşti la treaba asta. Individul face multă zarvă. A luat situaţia prea în serios.
Tremayne continuă să se uite pe fereastră. Maşina poliţiei se îndepărta.
— Totuşi, te-a ameninţat. Tu spuneai asta. Zicea că are relaţii...
Tremayne se întoarse încet cu faţa spre soţia lui.
— Toţi avem relaţii, nu-i aşa? Unii chiar şi în Elveţia.
— Dick, te rog. E absurd.
— Sigur că e. Maşina a plecat... poate că n-a fost nimic. O să mai crească preţurile în octombrie. Probabil că se uitau după case de vânzare. Ticăloşii! Câştigă mai bine decât mine după cinci ani de la absolvirea facultăţii de drept.
— Cred că eşti puţin iritat din cauza mahmurelii. Asta e tot.
— Poate ai dreptate.
Virginia îşi privea soţul, care continua să se uite pe fereastră.
— Menajera vrea să-şi ia liber miercuri. O să mâncăm în oraş, e bine?
— Sigur.
Soţia lui porni spre hol. Se uită înapoi după soţul ei şi privirile celor doi se încrucişară. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Deşi în cameră era răcoare.

Maşina de patrulare din Saddle Valley se îndreptă spre est, către Autostrada Cinci, principala legătură cu Manhattan, aflat la vreo patruzeci şi doi de kilometri distanţă. Se opri pe un drum aflat deasupra şoselei 10A. Poliţistul din dreapta şoferului luă un binoclu din cutia de la bord şi începu să cerceteze maşinile ce rulau pe panta şoselei. Binoclul avea lentile Zeiss-Ikon.
După câteva minute, atinse mâneca şoferului, Jenkins, care se uita pe geamul deschis. Îi făcu semn celuilalt să-i dea binoclul, îl duse la ochi şi depista automobilul indicat de colegul lui. Rosti un singur cuvânt: „Confirmat”.
Jenkins porni maşina şi se îndreptă spre sud. Luă microfonul staţiei radio.
— Suntem echipajul doi. Ne îndreptăm către sud, pe Register Road. Suntem în urma unui Ford verde. Număr de New York. Plin cu negri sau portoricani.
În difuzor se auzi replica bruiată.
— Recepţionat, echipajul doi. Lasă-i dracului.
— Aşa facem. Nici o problemă. Terminat.
Apoi maşina de patrulare coti la stânga şi coborî în viteză pe lunga pantă către Autostrada Cinci. Ajunşi acolo, Jenkins apăsă pedala de acceleraţie până în podea, iar vehiculul ţâşni înainte pe suprafaţa netedă. În şaizeci de secunde, acul vitezometrului arăta o sută cincizeci de kilometri la oră.
Patru minute mai târziu, maşina de patrulare încetini într-o curbă lungă. La câteva sute de metri dincolo de curbă se aflau două cabine telefonice cu schelet din aluminiu, ce reflectau lumina intensă a soarelui de iulie.
Maşina poliţiei se opri şi colegul lui Jenkins coborî.
— Ai o fisă?
— Doamne, McDermott! râse Jenkins. Eşti de cincisprezece ani în meserie şi nu ai la tine nişte fise să dai un telefon.
— Nu face pe deşteptul. Am fise, dar una are un cap de indian.
— Ţine.
Jenkins scoase o monedă din buzunar şi i-o întinse lui McDermott.
— Ar putea fi lansată şi o rachetă militară, dar tu tot n-ai folosi o fisă cu Roosevelt ca să dai alarma.
— Nu ştiu dacă n-aş face-o.
McDermott se duse la cabina telefonică, împinse uşa lucioasă, care scârţâi şi formă 0. Cabina era înăbuşitoare, iar aerul atât de închis încât lăsă uşa întredeschisă.
— O să cobor până la curbă, ţipă Jenkins de la geamul maşinii. Ne întâlnim pe partea cealaltă.
— În regulă... Centrala. O convorbire cu taxă inversă la New Hampshire. Codul trei-unu-doi. Şase-cinci-patru-zero-unu. Numele e Leather.
Cuvintele nu puteau fi înţelese greşit. McDermott ceruse o convorbire cu statul New Hampshire, iar operatoarea îi făcuse legătura. Totuşi, operatoarea nu avea de unde şti faptul că acel număr nu făcea să sune nici un telefon în statul New Hampshire. Deoarece undeva, într-un complex subteran adăpostind mii de circuite interurbane, era activat un mic releu, iar o bară magnetizată cădea într-un spaţiu de şase milimetri, făcând altă legătură. Aceasta provoca nu un ţârâit, ci un bâzâit slab, la un telefon aflat la patru sute douăzeci de kilometri sud de Saddle Valley, New Jersey.
Telefonul se afla într-un birou de la etajul doi al unei clădiri din cărămidă roşie, la cincizeci de metri de un gard electrificat, înalt de trei metri şi jumătate. Clădirea era una din cele aproximativ zece, legate între ele pentru a forma un singur complex. În afara gardului se vedea frunzişul compact al pădurii. Locul era McLean, Virginia, iar complexul – Agenţia Centrală de Investigaţii. Izolată, sigură, neprofanată.
Bărbatul aşezat în spatele biroului de la etajul doi îşi strivi ţigara respirând uşurat. Aşteptase cu nerăbdare acel telefon. Observă satisfăcut că rotiţele aparatului de înregistrat porniră să se învârtă automat. Ridică receptorul.
— Andrews la telefon. Da, accept plata convorbirii.
— Raportează Leather, se auziră cuvintele retransmise din statul New Hampshire.
— Ai fost verificat. Banda merge, Leather.
— Confirm prezenţa tuturor suspecţilor. Familia Cardone tocmai a sosit de la Aeroportul Kennedy.
— Ştiam că a aterizat...
— Atunci de ce dracu’ a trebuit să alergăm până aici?
— Autostrada Cinci e foarte aglomerată. Putea să aibă un accident.
— Duminică după-amiază?
— Sau în orice altă zi. Vrei statistica accidentelor de pe şoseaua aia?
— Întoarce-te la afurisitele tale de computere... Andrews dădu din umeri. Oamenii de pe teren erau întotdeauna iritaţi de câte ceva.
— Dacă am înţeles bine, toţi trei suspecţii sunt prezenţi. Corect?
— Corect. Familiile Tanner, Tremayne şi Cardone. Toţi motivaţi. Toţi aşteaptă. Primele două sunt verificate. În câteva minute ajungem la Cardone.
— Altceva?
— Deocamdată nimic.
— Ce-ţi face soţia?
— Jenkins are noroc. E burlac. Lillian se tot uită la casele alea şi-ar vrea şi ea una.
— Nu cu salariile noastre, McDermott.
— Asta-i spun şi eu. Vrea să trec de partea duşmanului. Preţ de o clipă, Andrews fu mâhnit de gluma lui McDermott.
— Am auzit că plăteşte mai prost.
— Nu se poate... A venit Jenkins. Ţinem legătura.

Joseph Cardone intră cu Cadillacul pe aleea circulară şi parcă maşina în faţa treptelor de piatră ce duceau spre uşa imensă din lemn de stejar. Opri motorul şi se întinse, ridicându-şi coatele până la tavanul automobilului. Căscă, apoi îşi trezi băieţii de şase şi şapte ani. Al treilea copil, o fată de zece ani, citea o carte de benzi desenate.
Lângă Cardone se afla soţia lui, Betty. Privea pe geam, către casă.
— E bine să pleci, dar mult mai bine te simţi acasă. 
Cardone râse şi îşi puse mina mare pe umărul soţiei lui.
— Ar trebui să crezi sincer lucrul ăsta.
— Aşa e.
— Sunt sigur. De fiecare dată când ne întoarcem spui acelaşi lucru. Cu aceleaşi cuvinte.
— E un cămin frumos. Cardone deschise uşa.
— Hei, prinţeso... dă-i jos pe fraţii tăi şi ajută-ţi mama la bagajele mai mici.
Cardone întinse mâna şi scoase cheile din contact. Pomi spre portbagaj.
— Unde e Louise?
— Probabil că n-o să vină până marţi. Am ajuns cu trei zile mai devreme, îţi aminteşti? I-am dat liber până atunci.
Cardone gemu. Gândul că avea să gătească soţia lui nu avea darul să-l binedispună.
— Mâncăm în oraş.
— Astăzi n-avem încotro. Durează prea mult până decongelez alimentele.
Betty Cardone urcă treptele de piatră, scoţând cheile casei din poşetă. Joe nu luă în seamă remarca soţiei sale. Îi plăcea să mănânce, dar nu se dădea în vânt după felul cum gătea ea. Tinerele bogate din Chestnut Hill nu ştiau să gătească precum bunele mame italience din Philadelphia.
O oră mai târziu, pornise aerul condiţionat în toată casa, iar aerul stătut, neîmprospătat de aproape două săptămâni, deveni iarăşi respirabil. Era atent la astfel de lucruri. Fusese un atlet cu succese excepţionale, ce-i marcaseră drumul spre reuşită, atât socială, cât şi financiară. Ieşi pe veranda din faţă şi privi peluza ce avea în centru o salcie uriaşă. Grădinarii îşi făcuseră bine treaba. Era şi de aşteptat. Aveau nişte tarife uriaşe. Dar banii nu mai reprezentau o problemă pentru el.
Deodată, apăru din nou. Maşina de patrulare. Era a treia oară când o vedea, de când părăsise autostrada.
— Hei, voi! Staţi aşa!
Cei doi poliţişti din maşină se uitară scurt unul la altul, pregătindu-se să se îndepărteze. Dar Cardone ajunsese la bordură.
— Hei!
Maşina se opri.
— Da, domnule Cardone.
— Ce mai face poliţia? Ceva necazuri prin zonă?
— Nu, domnule Cardone. Dar e perioada de vacanţă. Verificăm doar orele la care se întorc acasă localnicii. Eraţi aşteptat în după-amiaza asta, aşa că voiam să fim siguri că sunteţi dumneavoastră. O să vă ştergem de pe listă.
Joe îl privi cu atenţie pe poliţist. Ştia că ofiţerul minţea, iar poliţistul îşi dădea seama că Joe intuise acest lucru.
— Vă câştigaţi pâinea cu trudă.
— Ne dăm toată silinţa, domnule Cardone.
— Sunt convins.
— Bună ziua, domnule.
Maşina de patrulare se îndepărtă. Joe o urmări cu privirea. Nu intenţionase să se ducă la birou până la mijlocul săptămânii, dar acum trebuia să-şi schimbe planurile. A doua zi de dimineaţă avea să plece la New York.

În după-amiezile de duminică, între orele cinci şi şase, Tanner se închidea în biroul său, o cameră lambrisată cu lemn de nuc, în care se aflau trei televizoare şi urmărea simultan trei programe diferite de interviuri.
Alice ştia că soţul ei n-avea încotro. Printre atribuţiile funcţiei sale de director de ştiri la Standard Mutual, se număra şi aceea a monitorizării concurenţei. Dar Alice credea că un om stând singur în semiîntuneric şi uitându-se simultan la trei televizoare avea ceva sinistru, de aceea îl certa mereu din cauza asta.
În acea zi, Tanner îi aminti soţiei sale că o să rateze emisiunile din duminica următoare – Bernie şi Leila urmau să vină la ei şi nimic nu tulbura vreodată un week-end al lui Osterman. Aşa că stătea în camera întunecată, ştiind prea bine ce o să vadă.
Fiecare director de ştiri al oricărui post de televiziune avea programul său preferat, cel căruia îi acorda o atenţie specială. În cazul lui Tanner, era vorba despre emisiunea lui Woodward. O jumătate de oră, duminică după-amiază, în timpul căreia cel mai bun analist de ştiri intervieva o singură persoană, de obicei o figură controversată ce ocupa prima pagină a ziarelor.
În acea zi, Charles Woodward îl avea ca interlocutor pe subsecretarul de stat Ralph Ashton, de la Departamentul de Stat. Secretarul devenise dintr-o dată indisponibil, aşa că fusese convocat Ashton.
Departamentul comitea o greşeală enormă. Ashton era un fost om de afaceri ignorant şi banal, a cărui principală calitate o constituia abilitatea de a face bani. Până şi faptul că fusese considerat capabil să reprezinte Administraţia era o eroare majoră a cuiva. Dacă nu cumva existau alte motive.
Woodward avea să-l pună la zid.
În vreme ce asculta replicile evazive, lipsite de consistenţă ale lui Ashton, Tanner înţelese că, în curând, mulţi oameni importanţi din Washington aveau să-şi telefoneze unul altuia. Inflexiunile politicoase din vocea lui Woodward nu puteau masca opoziţia sa crescândă faţă de afirmaţiile subsecretarului. Instinctul de reporter fusese reprimat; în curând, tonul lui Woodward avea să devină glacial, iar Ashton urma să fie măcelărit. Politicos, fără îndoială, totuşi, măcelărit.
Era genul de situaţie pe care Tanner n-o urmărea cu plăcere.
Dădu mai tare cel de-al doilea televizor. Pe un ton măsurat, cu voce nazală, un moderator prezenta funcţiile şi studiile unui grup de experţi de la o masă rotundă, ce se pregăteau să-i pună întrebări delegatului din Ghana la Naţiunile Unite. Diplomatul negru avea aerul că era dus la ghilotină împreună cu alaiul de manechine masculine ce prezentau colecţia de modă a lui Madame Defarges.
Manechinele foarte albe şi bine plătite ale lui Madame Defarges.
Aia nu era concurenţă.
A treia emisiune părea mai bună, dar nu îndeajuns. Nici acolo nu se făcea simţită vreo concurenţă.
Tanner hotărî că văzuse destul. N-avea nici un motiv să-şi facă griji, iar emisiunea lui Woodward urma s-o vadă a doua zi de dimineaţă, înregistrată. Nu era decât cinci şi douăzeci şi soarele continua să strălucească deasupra piscinei. Auzi strigătele fiicei sale care se întorcea de la club şi larma făcută de prietenii lui Raymond, care plecau fără tragere de inimă din curtea aflată în spatele casei. Familia lui era iarăşi împreună. Cei trei urmau să stea, probabil, afară, aşteptând ca el să termine de vizionat programele şi să facă focul pentru grătar. Avea să-i ia prin surprindere.
Închise televizoarele, apoi puse carnetul şi stiloul pe birou. Era timpul să bea ceva.
Tanner deschise uşa biroului şi intră în camera de zi. Prin ferestrele din spate, îi văzu pe copii şi pe Alice jucându-se „ce-fac-eu-să-facă-toţi” dincolo de marginea piscinei. Râdeau cu toţii, fără griji.
Alice merita o asemenea soartă! Doamne! O merita din plin!
Îşi privi soţia. Sărise în apă – cu vârfurile picioarelor întinse – apoi ieşise repede la suprafaţă, ca să se asigure că Janet, fetiţa lor de opt ani, n-avea să păţească nimic dacă o urma.
Extraordinar! După atâţia ani de căsnicie, era mai îndrăgostit ca oricând de soţia sa.
Îşi aminti de maşina de patrulare, apoi alungă acel gând. Poliţiştii căutau doar un loc ferit unde să se odihnească ori să asculte meciul netulburaţi. Auzise că şi la New York poliţiştii procedau la fel. De ce nu şi la Saddle Valley?
Saddle Valley era probabil cel mai sigur loc din lume. Cel puţin aşa i se părea lui John Tanner în acea după-amiază de duminică.

Richard Tremayne închise micul său televizor la zece secunde după ce John Tanner le oprise pe cele trei ale lui. Până la urmă, câştigase Mets.
Durerea de cap îi dispăruse şi o dată cu ea şi iritarea. Ginny avusese dreptate, se gândi el. Fusese doar nervos. Nu trebuia să-i supere pe ai săi. Stomacul nu-l mai jena. Puţină hrană avea să-l remonteze. Poate că o să-i sune pe Johnny şi Ali, apoi o s-o ia pe Ginny la o partidă de înot în piscina familiei Tanner.
Soţia lui îl tot întreba de ce nu-şi amenajaseră şi ei una. Slavă Domnului, aveau un venit de câteva ori mai mare decât al lui Tanner. Toată lumea putea să-şi dea seama de asta. Dar Tremayne ştia de ce.
O piscină ar fi însemnat un simbol în plus. Prea mult pentru vârsta lui de patruzeci şi patru de ani. Era de-ajuns că se mutaseră în Saddle Valley pe când el avea doar treizeci şi opt. O casă de şaptezeci şi patru de mii de dolari la vârsta de treizeci şi opt de ani. Cu achitarea unui avans de cincizeci de mii de dolari. O piscină putea să aştepte până când o să împlinească patruzeci şi cinci de ani. Atunci devenea ceva normal.
Sigur, ceea ce oamenii – clienţii lui – nu ştiau era faptul că absolvise Facultatea de Drept de la Yale printre primii cinci din anul său, apoi fusese funcţionar la Learned Hand şi petrecuse trei ani la baza ierarhiei din firma unde lucra acum până să câştige sume cu adevărat importante. De atunci banii începură să vină cu repeziciune.
Tremayne ieşi în curtea interioară. Ginny şi fiica lor de treisprezece ani, Peg, tăiau trandafiri lângă un copac alb. Toată curtea interioară, aproape jumătate de pogon, era cultivată şi bine îngrijită. Se vedeau flori peste tot. Grădina reprezenta hobby-ul lui Ginny – după sex, pasiunea ei. Nimic nu înlocuia cu adevărat sexul, îşi zise soţul ei cu un chicotit involuntar.
— Haide! Lăsaţi-mă să vă ajut, strigă Tremayne, îndreptându-se spre soţia şi fiica lui.
— Te simţi mai bine, zise Virginia, zâmbind.
— Uită-te la astea, tati! Nu-i aşa că-s minunate? 
Fata lui ridică un buchet de trandafiri roşii şi galbeni.
— Sunt superbe, draga mea.
— Dick, ţi-am spus? Bernie şi Leila vin pe Coasta de Est săptămâna viitoare. Or să fie aici vineri.
— Mi-a spus Johnny... Un week-end al lui Osterman. Va trebui să fiu în formă.
— Credeam că ai exersat destul aseară.
Tremayne râse. Niciodată nu se scuza când se îmbăta, se întâmpla prea rar şi nu era niciodată deplasat. În plus, seara trecută meritase o beţie. Avusese o săptămână proastă.
Se întoarseră toţi trei în curtea interioară. Virginia îşi Strecură mâna sub braţul soţului ei. Peggy, care crescuse aşa de limită, îşi zise tatăl ei, zâmbea fericită. Telefonul din curte sună.
— Răspund eu!
Peg o luă înainte.
— De ce nu? strigă tatăl ei, mimând exasperarea. Pe noi nu ne caută nimeni.
— Trebuie să-i instalăm şi ei un telefon.
Virginia Tremayne ciupi în joacă braţul soţului ei.
— O să mă aduceţi amândoi în sapă de lemn.
— E pentru tine, mamă. Doamna Cardone. Peggy acoperi microfonul cu mâna. Te rog să nu vorbeşti mult, mamă. Carol Brown spunea că o să mă sune când ajunge acasă. Ştii, ţi-am spus. Tânărul Choate.
Virginia Tremayne zâmbi cu înţeles, schimbând o privire conspirativă cu fiica sa.
— Carol n-o să fugă cu iubitul ei fără să-ţi spună, draga mea. S-ar putea ca banii de buzunar să nu-i fie de ajuns.
— Of, mamă!


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu