luni, 16 februarie 2015

Epurarea (1)


Victor Suvorov






Decenii de-a rîndul, propaganda Kremlinului a repetat la nesfârşit: epurarea armatei a căpătat dimensiuni catas­trofale... În total au fost ucişi 40.000 de mari comandanţi militari... Stalin a ucis geniile şi i-a lăsat pe proşti... Înfrângerea Armatei Roşii din 1941 este urmarea directă a epurării din 1937-1938... Stalin a nimicit titanii gândirii strategice... a vlăguit... a decapitat... Victor Suvorov este însă de altă părere: pregătirea de război include o mulţime de elemente, dintre care cel mai impor­tant este curăţarea conducerii superioare de proşti, tâmpiţi, ticăloşi şi aventurieri. Şi Stalin s-a ocupat serios de această chestiune, deşi insuficient, epurând parţial corpul de comandă al armatei sale.


În loc de introducere DEZMETICIREA

Stalin are toate motivele să-i sărbătorească pe mareşalii sovietici exact ca pe vedetele de cinema, căci au manifestat calităţi militare deosebite.
J. Goebbels, 15 martie 1945


În primele zile ale lui februarie 1945, trupele Armatei Roşii au ieşit înspre Oder, l-au forţat şi au cucerit capete de pod pe malul apusean. Până la Berlin mai rămăseseră 60 de kilometri. Pentru ultimul avânt trebuia avansat spatele fron­tului, trebuiau transportate sute de mii de tone de muniţii, rezerve, combustibili, produse alimentare, trebuiau comple­tate trupele, aduse punctele de comandă mai aproape de front, trebuiau desfăşurate noi centre de transmisiuni, baze de aprovizionare, aerodromuri, trebuia reîntărită aviaţia, trebuiau refăcute în spatele frontului poduri, şosele, căi de comunicaţie, trebuia schimbat ecartamentul principalelor magistrale feroviare la standardul sovietic mai larg, pentru a duce mărfurile fără transbordare. Mai trebuiau făcute asigu­rări împotriva loviturilor dinspre flancuri - deplasarea în Pomerania a armatelor 1 şi 2 de tancuri, armata 1 a Trupei Poloneze, armata 3 de şoc şi armatele 19, 47, 49, 61, 65 şi 70. Iar acest fapt, la rîndul său, impunea completarea uni­tăţilor cu personal chiar în timpul acţiunilor de luptă, desfăşurarea unităţilor din spatele frontului, fără pauză, în urma trupelor aflate în ofensivă. Toate acestea s-au făcut cu acurateţe, repede, hotărât şi era clar că sfârşitul războiului este aproape, iar rezultatul său de mult hotărât.

Ce gândeau în aceste ultime luni, săptămâni şi zile con­ducătorii Germaniei ? Ce gândeau Hitler şi acoliţii săi: Goebbels, Göring, Himmler, Bormann, Ribbentrop?
Fără îndoială că îşi aminteau mereu războiul din primele sale zile şi ceea ce l-a precedat. Şi fiecare dintre ei căuta acea greşeală fatală care a dus în final la înfrângerea celui de-al Treilea Reich. Ştim ce gândeau ei datorită faptului că Goebbels a ţinut un jurnal, iar o parte din acest jurnal nu a căzut în mâinile celor cu inima fierbinte, capul limpede şi mâinile curate. Tot ce a căzut în mâinile curate a putrezit în depozite secrete inaccesibile şi probabil că va fi dat la iveală peste două-trei sute de ani. Însă ceea ce a rămas printre ruinele Ministerului Propagandei şi a intrat în posesia vre­unui colecţionar german curios a fost publicat în Occident. Din cauze ştiute, sovieticii n-au avut parte să citească ase­menea lucruri. Jurnalele lui Goebbels - nici cele care au căzut în mâinile „competente" ale organelor sovietice, nici cele publicate în Occident - nu s-au tipărit în Uniunea Sovietică. Au trebuit să aştepte prăbuşirea puterii sovietice pentru a fi cunoscute şi de ruşi. Acum o parte a jurnalelor lui Goebbels s-a publicat în Rusia (Poslednie zapisi [Ultimele însemnări}, Smolensk, Rusiei, 1993).

Jurnalele lui Goebbels nu erau destinate publicării, în aceasta constă valoarea lor. Ministrul Propagandei celui de-al Treilea Reich striga la radio un lucru, în jurnal nota altul. Valoarea jurnalelor mai constă şi în faptul că în ulti­mele luni, săptămâni şi zile ale celui de-al Treilea Reich, Goebbels se afla pe locul doi după Hitler în conducerea statului. În etapa finală, Hitler i-a îndepărtat pe mulţi de la putere: a împuşcat, a scos din funcţie, a exclus din partid, a trimis în concediu. Mulţi l-au trădat ei înşişi pe Hitler. Goebbels a rămas cu el până la sfârşit. În testamentul său, Hitler l-a numit pe Goebbels cancelar al Germaniei în locul său. O singură dată nu s-a supus Goebbels führerului său: nu a acceptat postul de cancelar. L-a urmat pe führer împărtăşindu-i destinul: şi-a ucis copiii şi s-a sinucis împreună cu soţia sa. Goebbels este cel mai important martor al crahului - în acele zile, nimeni dintre conducătorii celui de-al Treilea Reich nu era atât de apropiat de Hitler.

Aşadar, „imperiul" se afla la finalul său ruşinos şi lipsit de glorie. Să deschidem ultimele jurnale ale lui Goebbels şi să analizăm mai îndeaproape lucrurile. Însemnările încep pe 28 februarie 1945, oprindu-se brusc pe 10 aprilie. Până în ultimul moment, Goebbels a crezut în victoria Germaniei şi a luptat pentru aceasta. Ce îl frământă cel mai mult ? Insuficienţa tancurilor, tunurilor, avioanelor? Ofensiva Armatei Roşii ? Lipsa metalului, a cărbunelui, a petrolului, energiei? Situaţia alimentară îngrozitoare? Lipsa pâinii? Poate că puţinătatea proiectilelor, a minelor, cartuşelor? Îl iritau peste măsură bombardamentele aeriene ?

Da. Toate acestea îl frământă pe Goebbels. El vede toate acestea, cunoaşte, ia măsuri şi le notează în jurnal.

Însă mai presus de orice, pe Goebbels îl îngrijorează, îl frământă, îl irită, îl scoate din minţi slăbiciunea corpului superior de comandă al armatei şi statului german.

Chiar în pagina a doua : „Dacă un oarecine de tipul lui Göring nu merge deloc în cadenţă, acestuia îi trebuie scoşi gărgăunii din cap. Proştii încărcaţi de medalii şi unii filfizoni parfumaţi nu trebuie să fie părtaşi la ducerea războiului. Ori se vor îndrepta, ori vor trebui îndepărtaţi".

Aici nu este vorba numai despre Göring. Göring e un exemplu. Este vorba de cei asemenea lui Göring, încărcaţi de medalii, adică de conducători absolut merituoşi, care s-au dovedit a fi proşti. Oricât de ciudat ar fi, această calitate s-a manifestat chiar la sfârşitul războiului, în momentul când se juca destinul imperiului şi al zecilor de milioane de supuşi ai acestuia.

Şi în cuvintele lui Goebbels se simte visul epurării armatei de proştii merituoşi - aceştia trebuie eliminaţi !

Ah, herr Goebbels şi-a amintit târziu de epurare ! Trebuia să se ocupe mai devreme de aceasta.

Nu poţi povesti toate însemnările. Ele trebuie citite, însă esenţa lor e simplă : Hitler nu are comandanţi ca lumea. Însemnarea din 3 martie 1945 : „Dietrich a supus unei critici suficient de sincere măsurile luate de führer. Se plânge că führerul dă prea puţină libertate colegilor săi militari, iar asta a dus deja la faptul că acum führerul decide problema intrării în acţiune a fiecărei companii în parte. Dar Dietrich nu e în drept să judece aceste lucruri. Führerul nu se poate baza pe consilierii săi militari. Aceştia l-au înşelat şi i-au jucat feste atât de des, încât acum el trebuie să se ocupe de fiecare subunitate. Slavă Domnului că se ocupă el de acest lucru, căci altminteri situaţia ar ajunge şi mai rea".

Cât de caraghios sună toate acestea pentru ruşi ! Goebbels declară că cei mai apropiaţi consilieri militari ai lui Hitler îl înşelau deseori. . . Ar fi îndrăznit cineva să-l înşele pe tovară­şul Stalin ?!  Apoi : dacă führerul face totul singur, înseamnă că nu este führer. Arta conducătorului, a comandantului, a căpeteniei, a führer-ului constă tocmai în faptul de a găsi astfel de ajutoare pe care să se poată baza. Apropo, tocmai pe neştiinţa de a conduce, iar nu pe iarna rusească şi-a rupt gâtul Napoleon la vremea sa. Odată acesta a exclamat amar : „În absenţa mea fac numai prostii", însă cine era vinovat? El însuşi: şi-a ales mareşali incapabili. În prezenţa lui Napoleon sânt genii, în absenţă. . . Şi Hitler a ajuns în situaţia în care nu avea încredere în nimeni în conducerea trupelor, nu se putea baza pe nimeni - şi era obligat să dea personal ordin de intrare în luptă pentru aproape fiecare companie.

Decenii întregi propaganda Kremlinului a răsucit, ca o molie în ghem, ideea: Stalin şi-a decapitat armata şi a rămas singur, fără generali înţelepţi, însă, dragi tovarăşi, uitaţi-vă la Hitler ! În Germania, generalii inteligenţi au ajuns întotdeauna cu prisosinţă. Sarcina lui Hitler ca führer nu consta în a comanda singur fiecare grupare de armate (şi erau sute), regiment (erau mii), batalion şi companie (erau zeci de mii), ci în a alege, pe timp de pace, dintre coman­danţii germani pe cei mai inteligenţi, mai pricepuţi şi mai neînfricaţi. Apoi, pe timp de război, urma să-i avanseze pe cei merituoşi şi să-i îndepărteze de la putere pe cei care nu justificau speranţele. Hitler n-a scos-o la capăt cu obligaţiile sale. Atâta timp cât totul a mers perfect, a fost înconjurat de comandanţi de oşti geniali - dar iată că Germania se află în criză şi unde au dispărut geniile? O armată cu adevărat decapitată : comandantul suprem nu se încrede în nimeni, face totul singur, prin strategia sa a dus deja ţara pe marginea prăpăstiei - însă, dacă este să admită pe altcineva în pro­blema conducerii, va fi şi mai rău.

Aşa spune şi Goebbels : există talente, numai că trebuie scoase la iveală. Până la înfrângerea definitivă mai sânt două luni. Mai puţin chiar. N-ar fi timpul să-şi vină în fire? Au pierdut războiul, iar acum şi-au adus aminte că nu ar fi fost rău să-şi fi căutat generali inteligenţi. Goebbels se precipită, dar Hitler nu se grăbeşte să-şi schimbe comandanţii, care au dovedit incompetenţă deplină. Însemnările din aceeaşi zi de 3 martie 1945 : „Gauleiterii sânt disperaţi de indecizia mani­festată de führer în cele mai importante probleme de cadre şi îmi cer în modul cel mai convingător să mă străduiesc să-l trezesc pe führer să facă schimbări in extremis în conducerea aviaţiei militare şi în conducerea politicii externe germane". „Comandantul suprem al Wehrmacht-ului şi Comandamentul general al forţelor terestre au solicitat în Turingia un număr de apartamente suficient pentru instalarea a 54 de mii de persoane. Cum poate aparatul unui comandament militar să comande un asemenea număr?! Această supradimensionare îl împiedică să mai poată îndeplini vreo sarcină...". Însă aceasta nu este totul. În afară de Comandamentul suprem al Wehrmacht-ului (OKW) şi de Comandamentul general al trupelor terestre (OKH), în Berlin se aflau Comandamentul general al flotei (OKM) şi departamentul lui Göring -Comandamentul general al Forţelor Aeriene Militare (OKL), care numărau mii şi mii de birocraţi militari. În plus, exista birocraţia SS, a Gestapo-ului şi alta multă, multă. Aşadar, Hitler comandă singur, fără să aibă încredere în nimeni -însă numai în OKW şi OKH are 54 mii de paraziţi cu epoleţi de colonei, cu eghileţi pompoşi ai Marelui Stat-Major, cu vipuşcă de general. Cu ce se ocupă toţi aceşti taie-frunză-la-cîini?

5 martie : „Nu înţeleg de ce führerul, având o minte atât de înţeleaptă, nu se poate ţine deasupra Marelui Stat-Major, căci, la urma urmei, este führer şi este obligat să ordone".

7 martie : „La amiază am avut o consfătuire cu persoane competente din centrele militare de recrutare privind o simplificare radicală a înrolării. Ofiţerii acestor instituţii mi-au făcut impresia unor bătrânei incapabili şi prăfuiţi. Iar asemenea tipi au dirijat recrutările pe toată durata războiului! ".

8 martie: „Keitel a ordonat deja să se reţină 110 trenuri pentru evacuarea din Berlin a Comandamentului suprem al Wehrmacht-ului şi a Comandamentului general al trupelor de uscat. Aceşti fugari nu se vor deştepta niciodată. Aş fi vrut să ştiu când vor lua decizia să rămână pe loc şi să se apere" - „Nu avem nici în sectorul militar, nici în cel civil un centru puternic de conducere;  totul trebuie raportat führerului, lucru posibil numai într-un număr infim de cazuri". Hitler dă singur ordinele, însă între comandant şi subordonat trebuie să existe o legătură biunivocă. Coman­dantul poate da ordine corespunzătoare situaţiei numai în cazul în care cunoaşte situaţia. Dar poate oare fiecare comandant de corp de armată, de divizie, de brigadă, de regiment, de batalion ş.a.m.d. să ajungă să telefoneze, să bată la uşa führerului său şi să raporteze situaţia? Este posibil aşa ceva?

10 martie: „Rundstedt a îmbătrânit prea mult şi acţionează foarte des după şabloanele primului război mondial. De aceea, e puţin probabil să poată stăpâni situaţia care se complică în Vest" - „Ce uriaş este aparatul nostru militar de conducere! La un asemenea număr nu se simt decizii creatoare palpabile" - „Pentru laşitate în faţa inamicului, general-colonelul Fromm este condamnat la moarte".

12 martie: „O bună parte din vină führerul o pune pe seama lui Himmler" - „Deocamdată Himmler nu a justificat încrederea ce i s-a acordat prin numirea sa pe post de comandant militar. Führerul este total nemulţumit de el" (Cu patru zile înainte, pe 8 martie, apărea însemnarea: „Himmler se ţine foarte bine. Face parte dintre oamenii noştri cei mai tari".) - „Îl întreb pe führer de ce în asemenea probleme importante ale ducerii războiului nu dă pur şi simplu ordine. Führerul îmi răspunde că acest lucru nu ajută prea mult, deoarece, chiar şi atunci când dă ordine clare, executarea lor este împiedicată de sabotaj".

Iată deosebirea ! Noi, ruşii, ne-am obişnuit să fim consideraţi nişte dezordonaţi. Dar, oare, şi-ar putea imagina cineva ca ordinul lui Stalin să nu fie executat? În clipele cele mai grele, critice, extrem de critice, când trupele lui Hitler se aflau la porţile Moscovei, când Moscova era gata să cadă, orice ordin al lui Stalin se executa pe loc. Repet : orice ordin ! Pe nemţi îi considerăm cea mai disciplinată naţie. Nu atât disciplinată, cât pedantă, însă situaţia este următoarea : nimeni nu execută ordinele lui Hitler - ba acesta nici nu le mai dă, ştiind dinainte că oricum nimeni nu le va executa. La război este nevoie de o minte pătrunzătoare chiar la vârful puterii şi o disciplină fără crâcnire pe toate treptele aflate mai jos. În aceasta şi constă diferenţa dintre Armata Roşie şi Wehrmacht : nemţii aveau probleme de disciplină. La ei nu era ordine. Fiecare general făcea după cum îl tăia capul, fără să se supună puterii supreme.

Goebbels continuă : „Führerul intenţionează să se lupte cu nesupunerea tot mai mare a generalilor prin intermediul creării unor tribunale volante sub conducerea generalului Hübner, cu misiunea de a cerceta fără întârziere orice manifestare de nesupunere în mediul comandantului Wehrmacht-ului, de a judeca, condamna şi executa prin împuşcare pe vinovaţi după legile pe timp de război. Nu se poate ca în această fază critică a războiului fiecare să-şi poată permite să facă ce vrea. Însă cred că, totuşi, führerul nu va atinge rădăcina problemei. Ar trebui să se facă o curăţire a păturii conducătoare a Wehrmacht-ului, căci dacă la vârf nu se face ordine, nu-i de mirare că şi organele subordonate merg pe căile lor".

Ia te uită ! Ar trebui curăţată pătura conducătoare a Wehrmacht-ului ! Corect. Dar târziu. Trebuia ca înainte de război să fie împuşcaţi o sută-două de generali şi atunci, la momentul critic, ceilalţi n-ar fi dus armata germană în abisul anarhiei. Nu se poate obţine victoria fără disciplină. Ordinul şefului este lege pentru subordonat! Acest lucru nu l-au înţeles nemţii, aici se află slăbiciunea lor. Hitler însă e bun. Este într-adevăr o realizare unică : să baţi cea mai disciplinată armată din lume în situaţia în care generalii nu execută ordinele puterii superioare.

Goebbels insistă : este necesară o curăţire a corpului de comandă superior. „Führerul îmi replică la acestea că nu există om care, de exemplu, ar putea conduce acum trupele noastre de uscat. Are dreptate atunci când spune că, dacă l-ar fi numit în acest post pe Himmler, catastrofa ar fi fost şi mai mare decât acum."

Au trântit cu pumnul în masă domnii naţional-socialişti. Este nevoie de un nou comandant al trupelor de uscat, însă candidaturile generalilor şi feldmareşalilor nici măcar nu sânt examinate. S-a anunţat un singur nume - şi nu este vreun militar, general sau feldmareşal, ci reichsführerul SS Himmler, obercălăul, căpetenia tuturor călăilor şi şeful tuturor lagărelor morţii. Nu are nici un fel de merite sau distincţii militare, însă nici el nu merită să fie numit, căci va fi şi mai rău.

13  martie: „În anticamera führerului aşteaptă generalii noştri. Vederea acestei adunături de oameni obosiţi acţio­nează deprimant. Este ruşinos că führerul are atât de puţini colaboratori militari cu autoritate" - „Atât de măruntă este majoritatea consilierilor militari ai führerului! ".

14  martie:  „Colaboratorul meu Lize se ocupă cu veri­ficarea Wehrmacht-ului în Olanda. A aflat acolo o situaţie foarte drăguţă şi nostimă: în Olanda s-au instalat destule state-majore, aduse din Franţa şi Belgia, iar acestea duc în satele olandeze o viaţă paşnică, sorbind bere în tihnă".

21  martie: „Generalii trimişi pe frontul din Saar nu au nici un rost".

22  martie: „Rundstedt este prea bătrân şi prea greoi". 24 martie:  „Avem indicaţii arhisuficiente. Ceea ce ne lipseşte sânt oamenii energici".

26  martie:  „Este necesară o reformă radicală - de sus până jos".  Ceva mai departe vom vedea ce  se înţelege prin „reformă".

27 martie : „Gauleiterii noştri sânt prea bătrâni. Trebuiau făcute schimbări de personal cu câţiva ani mai înainte, pentru că oamenii la vârsta de 60-70 de ani nu mai sânt în stare s-o scoată la capăt cu aceste cerinţe grozave".

28 martie: „Führerul a adunat în jurul său numai per­soane slabe de caracter, pe care nu se poate baza în momente critice" - „În multe cazuri, gauleiterii noştri se dovedesc a fi nişte oameni complet neajutoraţi" - „Pur şi simplu este îngrozitor să-l vezi pe führer - marele revoluţionar - înconjurat de asemenea persoane mediocre. El şi-a făcut un anturaj de militari, care e supus unor atacuri permanente din toate părţile. El însuşi îi numeşte pe Keitel şi pe Jodl «bătrâneii», care au obosit şi s-au uzat în aşa măsură încât, în situaţia actuală grea, nu mai sânt capabili de decizii cu adevărat mari".

31 martie : „În ultimele 24 de ore führerul a dormit doar două ore. Faptul se poate explica prin aceea că nu are ajutoare care să ia asupra lor marea parte a muncii de rutină. Astfel, a trebuit să-l trimită pe Guderian în concediu, pentru că acesta a devenit absolut isteric şi neurastenic" - „Doctorul Dietrich este un laş vădit, nu se descurcă în faţa sarcinilor provocate de criza actuală, în asemenea momente este nevoie de personalităţi puternice... Iar doctorul Dietrich nu ţine de această categorie..." - „Guderian nu are tărie de caracter. Şi este prea nervos" - „Se înţelege că în Wehrmacht se vor găsi destule talente eficiente, dar cu mare greutate".

Goebbels nu scrie nimic despre flotă. Pentru că flota deja nu mai există, însă în Luftwaffe este o degringoladă totală.

5 martie: „La comandamentul aviaţiei militare nu s-a schimbat nimic, ceea ce şi explică dezorganizarea ei totală".

8 martie: „În expresii scurte, Himmler se referă la Göring şi Ribbentrop, pe care îi consideră vinovaţi de toate greşelile de război comise de conducerea noastră - şi aici are absolută dreptate, însă nu ştie cum să-l facă pe führer să se despartă de amândoi şi să-i înlocuiască cu personalităţi noi, puternice" - „Dacă Göring va rămâne, acest fapt ameninţă să ducă, dacă nu a şi dus cumva, la o criză guvernamentală" - „Conducerea militară pozitivă este deranjată peste tot de Göring şi Ribbentrop".

11  martie:   „Flota militară aeriană nu face nici cât o ceapă degerată".

12 martie : „Ca personalitate, Göring a coborât mult şi a căzut în letargie. Führerul vorbeşte despre acest lucru fără echivoc... Ce tragedie pentru aviaţia noastră! A ajuns într-o decădere totală".

14  martie:   „Direcţia aviaţiei militare este o instituţie absolut coruptă şi de aceea este cu totul de înţeles propu­nerea lui Kerber de a fi pur şi simplu desfiinţată sau redusă la minimum întrucât, oricum ar fi, nu-şi mai poate executa misiunile" - „Aviaţia militară este o ruşine pentru partid şi pentru întreaga ţară".

15 martie : „Nu se mai poate vorbi despre aviaţia militară ca despre un organism unitar şi o anume categorie de trupe, căci în această parte componentă a Wehrmacht-lui, corupţia şi dezorganizarea au atins dimensiuni incredibile".

21 martie: ”În componenţa Forţelor Aeriene Militare sânt totuşi un milion şi jumătate de oameni. Consider că ar fi suficienţi 300-400 de mii".

22 martie : „Göring este absolut incompetent şi lipsit de har, dar nu i se poate găsi un urmaş".

26 martie: „Structura rahitică a Forţelor Aeriene Militare".
Cine este vinovat? Goebbels răspunde şi la această întrebare.

22 martie: „Tot ce povesteşte führerul despre Luftwaffe sună ca o continuă învinuire adusă lui Göring. Şi cu toate acestea, nu se poate încumeta să rezolve problema reichsmareşalului. De aceea învinuirile sale sânt absolut fără obiect, fiindcă nu atrag după sine nici un fel de consecinţe".

28 martie: „Führerul a înclinat într-o anume măsură să-l justifice pe Göring. Acesta, după spusele sale, nu este suficient de competent din punct de vedere tehnic, pentru a reuşi să sesizeze la timp tendinţele dezvoltării tehnicii aviatice. În afară de aceasta, Marele său Stat-Major îl înşală fără nici un fel de scrupule. Iar acum acelaşi Stat-Major îl înşală şi pe führer - de pildă, în privinţa vitezei noilor avioane de vânătoare, strecurându-i cifre absolut neverosimile, însă acum führerul va pedepsi în chipul cel mai crunt fiecare minciună legată de importantele probleme militare. Se va amesteca fără cruţare în toate chestiunile, chiar şi în proble­mele organizatorice ale Luftwaffe". Nici nu ştii de ce să râzi mai întâi. Al doilea război mondial se încheie, învinge cel care are dominaţia în aer. Germania a pierdut războiul aerian. Cauza: forţe militare aeriene perfect pregătite, cu un efectiv experimentat şi curajos, constructori de avioane germani realmente geniali, o industrie de avioane de prototip înzestrată cu ingineri talentaţi şi maiştri cu fineţe de bijutier, iar deasupra tuturor - soldăţoiul semianalfabet Göring. Hitler a priceput că Göring „nu este suficient de competent din punct de vedere tehnic" în momentul când lui şi imperiului său nu i-a mai rămas decât o lună de trăit. Dar chiar înţelegând că Göring nu corespunde funcţiei ocupate, Hitler nu întreprinde nimic pentru îndreptarea situaţiei. Dimpotrivă, incompetenţa tehnică a lui Göring constituie o justificare şi o apărare în ochii führerului. Hitler ştie că statul-major al Forţelor Aeriene Militare îl înşală pe Göring şi chiar pe el însuşi - altfel spus, se ocupă cu cea mai ordinară mistificare, le aruncă praf în ochi, umblă cu cioace, îi duce de nas - dar acestea nu constituie o învinuire la adresa lui Göring, ci o justificare : sărmanul, e înşelat chiar de statul-major. Ehei, dacă tovarăşul Stalin nu că ar fi aflat, ci ar fi bănuit măcar că cineva vrea să-l ducă de nas...

În lumina acestor declaraţii ale Ministerului Propagandei hitleriste ar trebui să reexaminăm comunicatele statului-major al Luftwaffe despre marile biruinţe în aer. Însuşi Goebbels - cel mai mare mincinos (după Lenin) al secolului XX şi al tuturor secolelor precedente - ne spune că statul-major al Forţelor Aeriene Militare germane minte fără scrupule. Iar noi am fost învăţaţi să credem această minciună...
Iar Adolf Hitler ameninţă: mincinoşilor, am să vă fac, am să vă dreg... Aici e diferenţa: Stalin nu a ameninţat nicio­dată pe nimeni. Repet: NICIODATĂ PE NIMENI. Regula : pe vinovat iartă-l. Sau ucide-l. Ameninţarea este manifesta­rea prostiei, slăbiciunii şi neputinţei. Ameninţă cei ultragiaţi. Acest lucru îl face şi führerul: s-a ascuns într-o cazemată de beton, strânge pumnii şi stropeşte cu salivă în toate părţile -acuşi-acuşi va fi mama fiarelor... Hitler este la putere de 12 ani. Timpul s-a scurs. A venit ceasul al doisprezecelea. Iar el nu şi-a dat seama că trebuie să facă ordine.

De dezastrul aviaţiei este vinovat el însuşi. Hitler răspunde personal pentru faptul că a pus în fruntea aviaţiei un prost semianalfabet, înzorzonat cu medalii, şi pentru că l-a menţinut pe Göring în acest post până în ultima zi. Chiar în ultima. Pe 29 aprilie 1945, Hitler şi-a scris testamentul politic, iar a doua zi s-a sinucis. În testament l-a scos pe Göring din toate posturile, i-a anulat toate ordinele şi meda­liile, l-a exclus din partid (care deja nu mai exista). Fiindcă l-a târât după sine până în ultima zi şi pentru starea în care a ajuns aviaţia, Hitler poartă toată responsabilitatea.

Şi cu atât mai mult pentru tot ce s-a întâmplat cu trupele de uscat. Structura subordonării era următoarea: chiar la vârf - Adolf Hitler, führerul poporului german; lui i se subordonează comandantul suprem al Wehrmacht-lui, care este tot Adolf Hitler. Iar acestuia i se subordonează coman­dantul trupelor de uscat - dar şi aici e tot Adolf Hitler.

Iată câte ceva din jurnalele lui Goebbels despre modul cum comanda Hitler.

15 martie : „Ar fi trebuit ca führerul să nu ţină cuvântări lungi în faţa colaboratorilor săi, ci să dea ordine scurte, iar apoi să ceară executarea fermă a acestor ordine".

28 martie : „De regulă, führerul este aproape de adevăr în judecăţile sale ; însă, în acelaşi timp, rareori trage con­cluzii corecte" - „Câteodată lasă impresia că umblă cu capul în nori" - „În principiu, führerul înţelege totul cum se cuvine, dar nu trage nici un fel de concluzii".

Iar Goebbels vorbea de 54 de mii de trântori în OKW şi OKH! Aceasta înseamnă că Hitler îşi dă cu stângul în dreptul. Cine era comandant? Hitler însuşi. El personal conduce şi OKW-ul, şi OKH-ul. Nimeni nu îndrăznea să se bage în ciorba lui. El personal a puit generali-birocraţi până peste poate.

În jurnalul de 400 de pagini se vorbeşte mereu de unul şi acelaşi lucru: „O subordonare extrem de sucită în Wehrmacht" - „În partid nu există conducere" - „Din partea lui Bormann vine iarăşi un număr enorm de ordonanţe şi dispoziţii" - „În Germania nu există o mână forte". Con­cluzia finală a lui Goebbels este că în Germania există conducători militari talentaţi, fireşte, dar nimeni nu i-a căutat la timp - iar acum unde să-i caute ?

Goebbels are şi o consolare: „Anglo-americanii s-au dovedit a fi extrem de infructuoşi şi de rigizi în realizarea scopurilor lor militare. Nu gândesc nimic nici în domeniul psihologiei militare, nici în cel al conducerii militare" (20 martie 1945).

„Churchill este un criminal bătrân" (25 martie 1945).

Iată şi optica sa asupra lui Stalin.

8 martie: „Stalin mi se pare un mare realist faţă de descreieraţii anglo-americani".

22 martie: „Stalin este un realist până în măduva oaselor".

4 aprilie: „Stalin se adresează lui Roosevelt şi lui Churchill ca unor ţânci prostuţi".

Goebbels îl priveşte pe Stalin cu invidie. Şi, pare-se, cu adoraţie. Pregătirea de război include o mulţime de elemente, dintre care cel mai important este curăţarea conducerii superioare de proşti, tâmpiţi, ticăloşi şi aventurieri. Şi Stalin s-a ocupat serios de această chestiune, deşi insuficient, epurând parţial corpul de comandă al armatei sale. Goebbels înţelege brusc, în pragul morţii, că în 1937 Stalin a avut dreptate. Iar Hitler...

Dezmeticirea a venit cam târziu. Pe 16 martie 1945: „Marele Stat-Major îmi prezintă o carte cu datele biografice şi portretele generalilor şi mareşalilor sovietici. E lesne să scoţi din această carte diferite informaţii din care să rezulte ce greşeli am comis noi în anii din urmă. Aceşti mareşali şi generali sânt, fără excepţie, tineri - aproape nimeni dintre ei nu trece de 50 de ani. Sânt oameni deosebit de energici, iar pe feţele lor se poate citi buna plămadă ţărănească... Pe scurt, sânt silit să trag concluzia neplăcută că aceşti conducători ai Uniunii Sovietice provin din straturile cele mai bune, populare ale societăţii şi sânt mai buni decât ai noştri".

Această însemnare este cea mai înaltă apreciere făcută activităţii lui Stalin în 1937-1938.

Gândul superiorităţii generalilor sovietici nu-l părăseşte pe Goebbels. Peste două pagini se întoarce la aceeaşi temă: „L-am informat pe führer despre cartea pe care Marele Stat-Major mi-a prezentat-o spre analiză, privitoare la mareşalii şi generalii ruşi, adăugind că, pare-se, nu sîntem în stare să concurăm cu asemenea conducători. Führerul împărtăşeşte pe deplin opinia mea. Corpul nostru de generali este prea bătrân, şi-a trăit traiul...". Însemnarea se încheie cu vorbele : „despre colosala superioritate a corpului de generali sovietic".
Ehei, mai înainte alte cântece se cântau.

La întrunirea din 5 decembrie 1940 (citez după jurnalul de serviciu al generalului-colonel F. Halder), Hitler declara : „Rusul nu este perfect. Armata nu are comandanţi adevăraţi". Acum se dovedea că rusul este perfect, iar Armata Roşie are comandanţi pe care Hitler nu-i are.

Pe 16 ianuarie 1941, Hitler declara generalilor săi despre generalii sovietici: „Comandamentul este lipsit de iniţiativă. Nu are suficientă putere de judecată". S-a dovedit că are pe deplin.

Uneori, dezmeticirea s-a petrecut şi mai rapid. Pe 5 martie 1945, Goebbels scrie : „Stalin are o serie întreagă de militari eminenţi, dar nici un strateg genial; căci dacă l-ar fi avut, atacul sovietic, de exemplu, n-ar fi pornit pe capul de pod Baranov, ci în Ungaria. Dacă ne-ar fi lăsat fără petrolul maghiar şi austriac...".

Goebbels a greşit, în aceeaşi zi, 5 martie 1945, când scria că ruşii nu au nici un strateg genial, doi mareşali ai Uniunii Sovietice - Rodion lakovlevici Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, şi Feodor Ivanovici Tolbuhin, comandantul Frontului 3 ucrainean - au terminat pregătirea operaţiunii ofensive care avea drept scop principal privarea Germaniei de ultimele ei resurse de petrol din Ungaria şi Austria. Şi să nu credem că celor doi mareşali le-a venit concomitent ideea unei asemenea operaţiuni.

Nicidecum. Pur şi simplu deasupra lor se afla încă un mareşal al Uniunii Sovietice - comandantul general suprem losif Visarionovici Stalin. Ideea de a rupe inamicul de sursele de petrol Stalin a enunţat-o oficial de mult - din 3 decembrie 1927 : „Cine are dominaţia în chestiunea petro­lului, acela are şanse de victorie în războiul viitor".

Cu mult înainte de război, Stalin a înţeles că trebuie să rupă Germania de România, apoi de Ungaria şi Austria. Tocmai de acest lucru erau preocupaţi mareşalii lui. Pentru respingerea ofensivei sovietice din Ungaria au fost alocate cele mai bune unităţi ale Germaniei: armata 6 tancuri SS, echipată cu cele mai bune tancuri. În fruntea ei se afla cel mai bun tanchist german al momentului, S. Dietrich, distins cu Crucea de Cavalerie cu briliante. În fruntea grupării de şoc se afla elita elitelor -Leibstandarte „Adolf Hitler", adică divizia SS personală a lui Hitler. Uniforma: bonetă neagră cu margine albă, pe bonetă - cranii de argint; pe stofa neagră a mânecii - numele führerului cusut în fir de argint.

Goebbels fixează evenimentele cu acurateţe germană: „În porţiunea ungară a frontului situaţia capătă un caracter foarte critic" - „În Ungaria situaţia a devenit îngrozitoare. Aici am ajuns într-o situaţie foarte serioasă, care, cum s-a spus deja, este agravată de pierderea raionului maghiar de extragere a petrolului" - „Unităţile noastre SS n-au arătat cine ştie ce. Führerul a decis să dea o lecţie trupelor SS. Din ordinul său, Himmler a plecat cu avionul în Ungaria pentru a lua acestor unităţi însemnele de pe mânecă" - „Trupele SS din Ungaria nu numai că n-au reuşit să-şi pună în aplicare propria ofensivă, dar s-au şi retras, uneori chiar fugind în dezordine" - „Când îmi imaginez cum Himmler smulge acum însemnele trupelor SS, mi se face negru înaintea ochilor".

Citesc aceste lucruri cu o bucurie răutăcioasă: imper­fecţii ruşi, untermensch, suboamenii au umplut de sânge mutra rasei superioare ! Iar dacă lovitura din Ungaria este o manifestare a genialităţii strategice, această genialitate îi aparţine tovarăşului Stalin. La momentul necesar, la locul necesar. Un plan genial la vârf - o subordonare fără crâcnire pe toate treptele inferioare. Operaţiunea este perfectă şi în proiect, şi în execuţie. Şi toate acestea pentru că Stalin a introdus în armată şi în stat un spirit al ordinii pentru care îl invidiază nu numai Goebbels, dar şi Hitler însuşi. 

Însemnarea din 5 martie: 
„Führerul are dreptate spunând că... Stalin a făcut la timp această reformă şi acum se foloseşte de roadele ei. Dacă o asemenea reformă va fi impusă astăzi de înfrângerile noastre, pentru succesul final ea a întârziat cam mult". Prin reformă, şi Goebbels, şi Hitler înţeleg epurarea armatei prin intermediul lichidării fizice. La 28 martie: „Enunţ amănunţit führerului ideea că în 1934, noi, din păcate, am scăpat din vedere necesitatea reformării Wehrmacht-ului, deşi aveam posibilităţi în acest sens. Ceea ce a voit Rohm, în fond, este corect, numai că nu trebuia admis ca acest lucru să-l facă un homosexual şi un anarhist. Dacă Rohm ar fi fost normal din punct de vedere psihic şi un caracter integru, de bună seamă că la 30 iunie ar fi fost împuşcate nu numai câteva sute de ofiţeri SA [Sturmabteilung], ci şi câteva sute de generali. Pe toate acestea s-a aşternut pecetea unei profunde tragedii, ale cărei consecinţe le resimţim şi astăzi. Atunci a fost momentul prielnic pentru revoluţionarea Reichswehr-ului. Însă din cauza unui anumit curs al evenimentelor, führerul nu a speculat momentul. Problema este acum dacă vom reuşi, în genere, să recuperăm ceea ce am pierdut atunci".

Până şi Hitler şi Goebbels au înţeles că Stalin a acţionat corect, dar agitatorii noştri în ape tulburi strigă mereu: a decapitat, a decapitat, a decapitat, tragedie, tragedie, tragedie...

Dar oare n-ar fi timpul să ne gândim la un aspect ciudat ? Înainte de război, Stalin a nimicit conducători de oşti geniali, dar a încheiat războiul cu o armată invincibilă şi cu o grupare întreagă de generali şi mareşali la fel de celebri: Rokossovski, Vasilevski, Dragunski, Malinovski, Govorov, Jadov, Konev, Vatutin, Cerniahovski, Novikov, Kuzneţov, Malinin, Badanov, Bogdanov, Antonov, Mereţkov, Kreizer, Rotmistrov, Rîbalko, Leliuşenko, Katukov, Berzarin, Puhov, Purkaev, Golovanov... Parcă poţi să-i enumeri pe toţi! Hitler însă nu şi-a decapitat armata, dar a încheiat războiul cu statul distrus, cu o armată zdrobită şi fără de cap. Aşadar, de ce despre Armata Roşie „decapitată" se scriu mii de cărţi, articole şi lucrări ştiinţifice, iar despre armata fără de cap a lui Hitler nimeni nu scrie nimic ? Aş vrea să aflu de ce toţi râd de politica de cadre a lui Stalin, dar nimeni nu râde de politica de cadre a lui Hitler? Căci tragedia armatei germane este evidentă. Şi ea constă în faptul că Hitler nu s-a pregătit de război, nu a împuşcat sute de generali înainte de război şi de aceea a pierdut războiul şi a fost nevoit să se împuşte pe sine.

Măreţia sau micimea strategilor se judecă după rezulta­tele războiului. Atunci haideţi să judecăm după rezultatele finale, haideţi să numărăm bobocii toamna!

Este bine să avem atuul la începutul jocului. Dar şi mai bine la sfârşit. Să apreciem situaţia. La sfirşitul războiului, Stalin are o pleiadă de conducători de oşti celebri şi chiar geniali. Hitler nu are nimic. Aşadar, care este mai deştept dintre ei ?

Am fost deprinşi să apreciem rezultatele politicii de cadre a lui Stalin la nivel pur emoţional. Am fost deprinşi să gândim la fel cum gândeşte un beţiv, care e mânat de sentimente, nu de raţiune, însă n-ar fi timpul să privim evenimentele din 1937 cu privirea trează, iar nu printre lacrimi de beţiv ?



va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu