sâmbătă, 21 februarie 2015

Imposibila neutralitate (I)


Gheorghe Grigurcu 




E posibilă neutralitatea?


Dată fiind înteţirea conflictelor în mediul nostru postdecembrist,
o soluţie benefică pare a fi cea a neutralităţii.
Intr-adevăr, ce e mai raţional decît poziţia de neimplicare
asumată? Cea care-ţi îngăduie o privire limpede asupra ambelor
tabere. Cea care-ţi acordă calitatea de arbitru. Superioară prin
latenţele ei de comprehensiune, de justiţie, de pacificare. Umanistă
prin definiţie. Şi cît de ignobilă este negarea neutralităţii!
Nu ni se reaminteşte adesea, în acest sens, terifica formulă
leninist-stalinistă „cine nu e cu noi e împotriva noastră”? E
adevărat, cu adaosul suspect că ea ar fi preluată de militanţii
actuali pentru democraţie... Atît de suspect e acest adaos, încît
ne îndeamnă a reexamina noţiunea în chestiune. Moral pozitivă
uneori, ea poate fi, vai, şi moral negativă. Se pretează la
manipulare. Să presupunem că asişti la o tîlhărie. Poţi rămîne
„neutra”, adică a nu te pronunţa de partea victimei? Bineînţeles
că poţi, dar numai sub incidenţa unui interes secret ori a
cinismului. Ţi se înfaţişează dovezile irecuzabile ale unor
fărădelegi: viol, plagiat, luare de mită, escrocherie, crimă. Poţi
declara cu seninătate că eşti „neutru”? Desigur, dacă ai vreo
relaţie inavuabilă cu făptuitorul, ori dacă ai obrazul gros, ori
dacă eşti laş. Dar ordinea realului nu e în acest caz congruentă
cu ordinea ethosului. Procedînd aşa, nu mai ai dreptul de a
invoca neutralitatea decît ca pe o „formă fară fond”. Ca pe o
convenţie care mistifică. Intri în domeniul inautenticului, cu
toate consecinţele de rigoare.

Cu părere de rău trebuie să constat că aceasta este postura
„neutrilor” noştri actuali, declaraţi ca atare în raport cu viaţa
noastră civilă, atît de tulburată. Neimplicîndu-se, mai bine zis
afişîndu-şi neimplicarea conjecturală, ei îşi dezvăluie carenţa
de bun simţ, de omenie, de curaj. Desolidarizarea lor apare
existenţial falsă. Încercînd a face figură de „stimabili” şi „onorabili”,
îşi pun abia în evidenţă nesinceritatea. Dacă ţinem
seamă de miza enormă a luptei ce se desfăşoară, e imposibil
ca ei să nu aibă ceva de ascuns în legătură cu afinităţile, cu
opţiunile, cu scopurile lor reale. Să nu aibă un „orizont de
aşteptare” clandestin. Fariseismul lor e vădit. Aşa-zisa lor neutralitate
nu reprezintă decît o mască. Sub ea, clipesc ochii lucioşi
şi avizi în care putem bănui adevărul. Dar acest adevăr
nu se doreşte public. El se sileşte a se disimula prin cîteva
procedee ce au căpătat deja o alură tipică. Întîi de toate, „apolitismul”.
Este unul din trucurile relativ ingenioase, întmcît aparent
se opune hiperpolitizării comuniste. Pentru creduli, e un
antidot al acesteia. Avem o cunoscută revistă „apolitică”, ce
grupează un număr de autori „fară cazier” (comunist), care
s-au grăbit a se alia cu alţii extrem de compromişi. De ce oare?
Din... apolitism? Şi tot din apolitism „combat tare” politica
exclusiv a... opoziţiei? Şi tot din apolitism nu suflă o vorbă
despre defecţiunile puterii emanate de care vuieşte ţara, în
schimb nu cruţă cele mai veninoase propoziţii, în stil ceauşist,
împotriva diasporei şi în speţă a Europei libere? „Apolitismul”
lor nu poate fi, prin urmare, decît unul caragialesc (iată cum e
continuată tradiţia!), inspirat de imortalele formule... ultralogice
din O scrisoare pierdută, gen „Din două una, daţi-mi
voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe
nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din
această dilemă nu poţi ieşi”. Ne întrebăm dacă Literatorul ar
putea ieşi din această dilemă! Dar n-are a face. Mitică, în 
varianta actualizată, însă modelat după calapodul străbun, se vrea,
desigur, „ca românul imparţial”.

Tot atît de „neutru” ni se relevă corolarul, pe plan literar,
al acestui „apolitism” balcanic care este estetismul. Un estetism,
la rîndu-i, „de lume nouă”. O strădanie, va să zică, de a-i
consilia ideologic pe scriitori („muncă de lămurire”) să nu se
amestece în viaţa publică, deoarece s-ar îndepărta de menirea
lor, şi-ar trăda scrisul. „Apoliticii” care nu trădează nimic
recurg astfel exact la directiva cunoscută, dată scriitorilor, de
a nu se amesteca (vorba vine) în viaţa social-politică pentru a
nu-i deranja pe activişti de la împlinirea „nobilelor” lor ţeluri.
Tiparul e trainic, apt de o dublă folosinţă. Iar beneficiarii rămîn
şi ei, cu aproximaţie, aceiaşi. Cuprins de euforia posturii sale
apolitic-estetice, dl Eugen Simion se compară cu E. Lovinescu,
care avea de suferit, după cum se ştie, atacuri din partea adversarilor
autonomiei esteticului, intensificate în anii ’30-’40.
Chiar să fie Eugen Simion un E. Lovinescu al zilelor noastre?
Să punctăm, deocamdată, o insignifiantă diferenţă dintre cei
doi. Pe cînd mentorul Sburătorului, cultivînd ideea esteticului,
se împotrivea mentalităţii totalitare, contemporanul nostru se
împotriveşte, prin estetic, tocmai... adversarilor acesteia. Chiar
pe dos! Dl Eugen Simion e, pînă una alta, un E. Lovinescu cu
capul în jos.

Neutralitatea mai prezintă însă şi alte alibiuri teoretice.
Bunăoară egalizarea morală, acea confortabilă nivelare, care-i
aliniază pe aceeaşi bancă pe torţionari şi pe victime, pe vicioşi
şi pe virtuoşi, pe mincinoşi şi pe cei ce au riscat a grăi adevărul.
Ca şi cum toţi ar fi la fel de nevrednici, pasibili de o pedeapsă
comună ori de o absoluţiune comună. O teribilă strădanie
escatologică e mimată aici. Zădărnicie sînt toate, nu-i aşa?
Iată ce declară un neutru de dată recentă, fost disident şi fost
ocupant al unui fotoliu ministerial în guvernul mineriadelor,
deci un om al echilibrului... ascensional: „Noi sîntem în situaţia
în care, de fapt, unii foşti comunişti sînt foarte supăraţi pe alţi
foşti comunişti, în care jurnaliştii ceauşişti, unii jurnalişti
ceauşişti sînt foarte supăraţi pe alţi jurnalişti ceauşişti”. Deci
aşa stau lucrurile! La atît se reduc meschinele noastre dispute!
Şi ce iluzii ne făceam! Acest domn s-a convertit la neutralitate
în aşa măsură, încît în textul d-sale (un interviu apărut în
„Vatra”, nr. 5/1992) găsim aproape întregul repertoriu al concepţiei
în cauză. De la o moralitate minimă, d-sa trece condescendent
la o moralitate maximă, probozindu-ne şi învăţîndu-ne.
Învăţîndu-ne ce? Că ne aflăm în inflaţie. Dar nu într-o inflaţie
economică, ceea ce remarcăm, vrînd-nevrînd, de cîteva ori pe
zi, ci într-una a „caracterelor”, produsă pe fondul unei penurii
endemice: „lipsa de caractere de care am suferit, se pare, de
mult (fiindcă vorba asta, România e plină de talente şi fară
caractere), ţine de obîrşiile României moderne. Suferim în
continuare, dar în forma cealaltă, în forma inflaţiei”. E vorba
cumva de „caracterele” în inflaţie ale nomenclaturii, ale arivismului
tot mai lucrativ, ale extremismului tot mai agresiv?
Ale noilor fripturişti? Ei, aşi! Ca şi literatorii, care-i găsesc
interviul, după cum era şi de aşteptat, „profund şi fascinant”,
înţesat de „răspunsuri tranşante, memorabile, înţelepte şi de
bun simţ”, dl Andrei Pleşu, căci de d-sa ne ocupăm, e „neutru”
pe... partea cealaltă, precizînd că „la unii nevoia de a ieşi în
faţă, în numele purităţii şi în numele unei etici pe care o întruchipează,
nu e decît o refulare, un fel de a regla conturile cu ei
înşişi” . Există, în optica ex-ministrului, „o abundenţă de
gesturi” ce „falsifică realul”. Aşadar, un cabotinism obştesc.
Puritate etică? Mofturi. Contrafacerea e generală: „Lucrul este
grav deformator pentru că întreţine un sistem de minciuni la
fel de grav ca şi sistemul de minciuni care este incriminat de
obicei ca fiind apanajul strict al puterii”.

Dar situaţia e şi mai întunecată. De fapt, n-am putea beneficia
nici măcar de egalitatea cu abuzivii, profitorii şi demagogii
pe care-i „incriminăm” pentru că ne lipseşte caracterul. Frazele
citate nu alcătuiau decît aşa, o ghirlandă avocăţească, un
artificiu retoric pe care nu se cuvine a-1 lua prea mult în serios!
De vină cu adevărat sînt nefericiţii luptători pentru valorile
democraţiei, la fel de condamnabili în trecut ca şi în prezent,
totuşi, parcă, mai condamnabili în prezent, cînd au „neruşinarea”
de-a urmări altceva decît... a se transforma în „portrete”
şi în „simboluri personale”. Egolatri şi vanitoşi, histrioni ai
binelui care nu poate fî în lumea noastră decît o himeră, sînt
astfel ţintuiţi la stîlpul infamiei: „S-a văzut acum că orgoliul
personal a jucat cîtorva oameni de mare valoare ai României
feste incredibile. Sînt oameni care nu pot să uite de ei înşişi,
care şi-au făcut portrete de simboluri naţionale, care se cred
întruchiparea a tot ce-i mai bun în neamul acesta, şi care sfîrşesc
într-un fel de neruşinare a propriului eu şi asta în numele
unei democraţii pe care o proclamă, nereuşind în realitate decît
să militeze pentru cultul local al personalităţii”. Ca să vezi!
Ce sînt exponenţii luptei prodemocratice decît succesorii cultului
personalităţii nefaste? „Avem cultul personalităţii pe care
l-am trăit, susţine dl Pleşu; s-a dizolvat, s-a divizat în nenumărate
mici culturi ale personalităţii”. Neutralitatea obligă. Obligă
a gîndi, la nevoie, chiar şi mitic. Dintr-un colos s-au obţinut,
prin spargere, copii ale acestuia, mici idoli malefici: „Există
un cult al fiecărui lider politic. (...) Toţi se socotesc mici monumente
sau mari monumente şi vor să transforme ţara şi istoria
ţării în pretextul micilor cariere”. Toţi, prin urmare, fară nici
o excepţie! Revelaţia neutrului fost ministru ne cutremură.
Nu mai puţin însă decît criza condiţiilor culturii româneşti,
care a început şi a mers o bună bucată de timp, din rău în mai
rău, sub neutra-i oblăduire...

Surprizele oferite de dl Andrei Pleşu însă nu s-au isprăvit.
După ce a atribuit cu dezinvoltură apucăturile căpeteniilor
totalitarismului... adversarilor acestora (ca şi cum Doina Cornea
ar fi o Elena Ceauşescu, Ana Blandiana o Ana Pauker,
preotul Calciu-Dumitreasa un Adrian Păunescu, iar Paul Goma
un Nicolae Ceauşescu napoleonian, aflat în exil), d-sa merge
şi mai departe în numele neutralităţii coroborate cu Biblia. De
ce să ne ocupăm doar de unii oameni, chiar dacă aceştia au
păcătuit? De ce să răscolim vinovăţiile totalitarismului? N-ar
fi just! Toţi sîntem deopotrivă de nedemni. Ce contează că
unii au suferit iar alţii au provocat suferinţa? Că unii şi-au
ispăşit nevinovăţia iar alţii au rămas nepedepsiţi pentru ticăloşiile
lor? Ar putea fi oare o soluţie mai... neutrală decît culpabilizarea
tuturor? Ni se propune pe şleau: „Cred că fiecare e mai
bine să aibă de-a face cu el însuşi, deocamdată, decît cu ceilalţi”.
Nu ni se spune pentru cine „e mai bine”, dar deducem.
Nimeni nu e demn să ridice piatra. Iată că şi învăţătura cristică
e utilă, ca şi orice, îmi vine a crede, absolut orice materie pentru
a veni în ajutorul unei anume categorii de indivizi aflaţi la
strîmtoare. Personal, dl ex-ministru ne dovedeşte cu probitate
cum e „mai bine”, acuzîndu-1, de pe poziţia imaculării proprii,
de imoralitate, pe I. Negoiţescu, atunci cînd nu-i convin opiniile
criticului. Tonul d-sale e onctuos, mlădiat în chip neutrufilosofic.
Şi mai cu seamă foarte convingător: „Adică, culpa
se trăieşte ca o problemă personală, nu ca o problemă transferată
asupra celuilalt”. Adică, zicem noi, explicîndu-1, de vreme
ce ne-am mistui vinovăţia ca pe o „problemă personală”, ea
n-ar exista la nivel social. Nimeni n-ar mai trebui să judece pe
nimeni. Nimeni n-ar mai putea judeca pe nimeni. Un triumf al
neutralităţii! Nu e vina noastră dacă are un iz de defetism, de
intimidare, de oportunism. Oricum, un triumf! Aceasta e calea
spre reconcilierea naţională, a autojudecăţii şi a autosancţionării,
cînd cei mai apropiaţi de inocenţă se vor tortura în insomnii
inepuizabile, iar marii culpabili, după ce îşi vor fi trăit culpa
ca pe o strictă „problemă personală”, se vor bucura de un somn
îngeresc.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu