vineri, 20 februarie 2015

Moartea Ceausestilor (1)


Catherine Durandin & Guy Hoedts






Mai 1987- decembrie 1989: Gorbaciov şi Ceauşescu se confruntă (I)



Gorbaciov nutrea oare gândul secret de a se debarasa
de Ceauşescu? Ceauşescu credea că i se va putea opune?
Ajuns în fruntea partidului în 1965, beneficiind de un
cult al personalităţii dus la extrem, acesta din urmă avea
toate motivele să nu se îndoiască de sine însuşi. Din
primăvara anului 1987 şi până în decembrie 1989, Mihail
Gorbaciov şi Nicolae Ceauşescu s-au întâlnit de
mai multe ori. Aceste contacte erau fireşti în sânul blocului
sovietic, dar, în cazul României, se răriseră. în
această perioadă a reformismului sovietic, disensiunile
dintre cei doi şefi de stat erau evidente.

In general, opinia publică nu primeşte o informaţie
limpede. Mesajele sunt decriptate dând la o parte formulele
rituale, bizantine, interminabilele comunicate de
presă. In presa oficială românească, singura disponibilă
la acea dată, cuvintele care deranjează sunt eliminate.
Cenzura şi autocenzura interzic dezbaterea. Acest climat
de mister care învăluie relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti
va deveni şi mai apăsător în decembrie 1989.

Bătrânul stalinist român are o lungă experienţă a relaţiilor
cu URSS. Jucând cartea naţionalistă în numele
patriei sale socialiste, el şi-a asigurat, în interior, un capital
de simpatie şi, în exterior, o imagine de şef al unui
stat cvasidisident. Foarte repede după venirea în fruntea
partidului, Nicolae Ceauşescu s-a străduit să creeze impresia
că ţara sa este suverană. Stilul său a sedus populaţia
României, care, prin tradiţie, este antirusă. Mai mult,
acest naţionalism i-a asigurat bunăvoinţa marilor puteri
occidentale, a lui Charles de Gaulle, în mai 1968, a lui
Richard Nixon, în august 1969. Departamentul de Stat
de la Washington, Quai d’Orsay de la Paris au luat notă
de această specificitate naţională. Cazul României demonstra
existenţa unor fisuri în blocul sovietic. Pe de altă
parte, observatorii militari francezi transmiteau în mod
confidenţial informaţii mai nuanţate. Ei trimiteau rapoarte
la Ministerul Apărării asupra manevrelor comune, bulgare,
române şi sovietice din Marea Neagră, în cadrul
Pactului de la Varşovia, alianţa militară şi ideologică
stabilită, în mai 1955, între ţările blocului răsăritean.

România, deja legată de Moscova din 1948 printr-un
tratat bilateral care excludea alte alianţe, la fel ca şi
celelalte ţări surori, a aderat la Pact încă de la formarea
sa. Bucureştiul, spre deosebire de Budapesta care a îndrăznit
să ceară ieşirea din alianţă şi recunoaşterea unui
statut de neutralitate în 1956, nu a pretins niciodată să
părăsească Pactul de la Varşovia şi nici piaţa comună a
Estului, CAER.

Afişarea acestei linii independente convenea conducătorilor
români, majoritatea provenind din mediile muncitoreşti
şi sindicaliste locale de la sfârşitul anilor 1930,
convenea şi poporului. Pentru diplomaţii străini, România
reprezenta o curea de transmisie spre Beijing, prin intermediul
căreia se puteau face presiuni asupra Moscovei
în anii 1970. Aceste interese divergente au sfârşit prin a
găsi puncte comune!

Atitudinea naţionalistă oficială i-a determinat pe comuniştii
români să fie discreţi asupra relaţiilor cu URSS.
Subiectul relaţiilor dintre URSS şi România era, şi a rămas
şi după 1989, tabu. în România, informaţiile privind
URSS erau puţine, după cum puţini erau cetăţenii care să
mărturisească faptul că înţeleg limba rusă, care fusese
obligatorie în şcoli în anii 1950. Puţini erau înalţii demnitari
de partid care să mărturisească faptul că se căsătoriseră
cu o rusoaică întâlnită în timpul studiilor universitare sau
al stagiilor în URSS sau la Bucureşti, unde consilierii
sovietici au fost prezenţi până în 1958.

Şi totuşi, în ciuda tăcerii, schimburile economice,
cooperarea pe plan tehnologic, coordonarea dintre Securitatea
română şi KGB sunt aspecte de neocolit în preajma
evenimentelor din 1989.

Din 1986, fenomenul Mihail Gorbaciov îi destabilizează
pe români, obişnuiţi cu conservatorismul Moscovei.
Numeroşi cetăţeni urmăresc, prin intermediul posturilor
de radio din străinătate, reformele noului conducător
sovietic, demonstrând că au o viziune occidentală, datorită
informaţiilor şi comentariilor jurnaliştilor occidentali.
La început, se arată neîncrezători, reformele nefiind în
ochii lor decât o pauză sau o paranteză pentru a restaura
mai uşor puterea Uniunii Sovietice, slăbită de războiul
din Afganistan.

Apoi, pentru unii, apare o speranţă de deschidere.
Schimbarea de ton în relaţiile dintre Washington şi Moscova
are în acest sens o mare importanţă. Ronald Reagan,
calificându-1 pe Gorbaciov drept good guy, apoi
familia Bush, manifestând o prietenie sinceră faţă de
Mihail şi soţia sa Raisa, mereu surâzătoare, sunt lucruri
care surprind, apoi inspiră încredere. Unii americani încep
să cultive o adevărată „gorbimanie“. Primirea, foarte
evident amicală, pe care familia Bush o face Gorbaciovilor
în decembrie 1988 în Statele Unite îi întăreşte
pe observatorii occidentali în ideea că o adevărată mutaţie
este pe cale de a se produce în URSS. Pentru
Nicolae Ceauşescu şi anturajul său apropiat, măsurile
introduse de perestroika („restructurare”) şi glasnosti
(„transparenţă") sunt periculoase: ele pot slăbi ţările
din est în faţa Occidentului, cu care, într-o logică a Războiului
Rece, nu se poate ajunge la nici un compromis.
Aceste măsuri sunt percepute ca fiind cu atât mai neliniştitoare,
cu cât ele seduc Partidul Comunist Ungar.
Or, Ceauşescu şi ai săi nu au încredere în Budapesta.
Ungaria comunistă, ca şi Ungaria dintre cele două războaie
mondiale, nu a acceptat niciodată înfrângerea din
1918, nici Tratatul de la Trianon care i-a urmat şi din
cauza căruia va pierde Transilvania, integrată în România.
Relaţiile dintre cele două ţări, dintre cele două partide,
în ciuda Internaţionalei comuniste, rămân marcate
de neîncredere.

Totuşi, în aceste luni din 1987-1988, unii tehnocraţi
şi unele cadre superioare din Partidul Comunist Român
încep să creadă că gesticulaţia naţionalistă şi minciuna
lui Ceauşescu, pe fondul penuriei economice şi a dezastrului
social, ar putea avea un sfârşit. Elita comunistă
românească este divizată.

In URSS, cererea de reforme a fost larg susţinută de
armată, care nu mai poate ţine pasul în cursa înarmării
impusă de Ronald Reagan cu proiectul său „Războiul
stelelor" - instalarea unui scut antirachetă care să protejeze
teritoriul american. Războiul din Afganistan, început
în 1979, este epuizant. Or, camarazii din armata română
şi înalţii ofiţeri sovietici au fost formaţi în aceleaşi academii
militare de la Moscova: cadrele din armata română
sunt astfel la curent cu opiniile sovietice asupra
viitorului socialismului.

Economiştii şi oamenii de ştiinţă, conştienţi de lipsa
de mijloace din România, consideră că este urgent să
privească realitatea în faţă şi să pună capăt statisticilor
false şi planurilor pe cât de grandioase, pe atât de nerealiste
şi irealizabile. Mihai Botez, om de ştiinţă, care se
va opune deschis lui Ceauşescu, povestea că acesta îi
strigase în faţă, în timpul unei discuţii: „Nimic nu este
imposibil pentru omul comunist!” Deşi ar fi trebuit ca
mai întâi să existe mijloacele pentru a realiza acest
imposibil! A pune în practică o politică voluntaristă
având ca scop ridicarea unor mari construcţii faraonice
la Bucureşti, a visa să distrugi zonele arhaice ale satelor
pentru a construi repede blocuri de proastă calitate, în
cadrul unui program numit de „sistematizare14, nu constituie
un adevărat proiect de relansare. O parte din elitele
româneşti nu mai cred în regim şi nu mai suportă
constrângerile sufocante.

Astfel încât, din 1987-1988, generaţia blocată de
către demnitarii de partid, slujitori fideli ai Conducătorului,
prizonieră într-o ţară din care este din ce în ce
mai greu să ieşi pentru a avea contacte în străinătate,
excedată de prostia arogantă a Elenei Ceauşescu, care
se consideră om de ştiinţă de talie internaţională şi pretinde
să fie onorată ca atare, când de fapt este total incultă,
îl percepe pe Gorbaciov ca pe o şansă: el este cel
care ar putea dovedi că transformarea umanistă a socialismului
este posibilă.

In sânul acestor elite nerăbdătoare se regăsesc urmaşi
ai revoluţionarilor internaţionalişti care au cunoscut războiul
din Spania şi au trăit în URSS în timpul Marelui
Război pentru Apărarea Patriei. Petre Roman este unul
dintre aceşti urmaşi. El şi prietenii săi nu mai pot suporta
faptul că nu-şi pot realiza proiectele pe măsura
talentului şi ambiţiilor care îi animă... Modul în care
sunt selectate cadrele blochează generaţia născută după
război. în plus, modul în care Ceauşescu îşi alege colaboratorii
este umilitor: unul dintre ultimii săi consilieri,
Tudor Postelnicu, este aproape analfabet! Cât despre
bătrânul Emil Bobu, foarte apropiat de Conducător, una
dintre atribuţiile sale constă în a declanşa uralele în timpul
mitingurilor.

Generaţia nouă nu vrea să se exileze, îi dispreţuieşte
pe intelectualii disidenţi, pe scriitorii pe care îi consideră
nişte paraziţi. Aceşti oameni sunt nişte leninişti, convinşi
încă de faptul că socialismul este calea spre dezvoltare
şi dreptate şi că acesta are un viitor. Ei se cunosc între
ei, se frecventează şi - prin intermediul Facultăţii de
Ştiinţe Economice şi al şcolii de cadre de partid, Academia
„Ştefan Gheorghiu“ - au la dispoziţie reviste şi informaţii
la care cei din categoriile medii şi cei de la bază
nu au acces. Ei ajung să constituie o opoziţie tăcută şi
prudentă. Simpatizanţii români ai politicii lui Gorbaciov
sunt oameni din interiorul seraiului, nemulţumiţi
de modul în care conduce clanul Ceauşescu.

In această ambianţă de aşteptare se desfăşoară, în
mai 1987, vizita oficială a lui Gorbaciov la Bucureşti.
Sovieticii urmăresc foarte îndeaproape evoluţia opiniei
publice din România. Ghizii şi interpreţii sovietici care
se ocupă de turiştii români în URSS trebuie să predea
KGB-ului un raport exact despre părerile exprimate şi
întrebările puse de aceşti vizitatori pe care îi însoţesc.
Turiştii români nu ştiu că sunt mai supravegheaţi decât
francezii care călătoresc în URSS! Moscova ştie foarte
bine că poporul român a ajuns la capătul răbdării şi că
toată lumea îi urăşte pe Ceauşeşti.

In presa românească, măsurile de restructurare luate
începând cu 1986 în URSS nu sunt pomenite. In mai
1987, ziarul România liberă anunţă sosirea lui Gorbaciov
pe a doua coloană a primei pagini. Pe două coloane este
prezentată biografia lui Gorbaciov, însoţită de o fotografie
a unui chip împietrit, văzut din faţă: o figură masivă şi
închisă, în acord cu estetica portretelor oficiale, pătrunse
de gravitatea comunistă. A posteriori, e amuzant să notăm
că Gorbaciov pozează în chip de călător elegant,
pentru a face publicitate valizelor Vuitton! Anul 1985,
anul în care Gorbaciov preia puterea, este expediat în
trei rânduri seci: „în şedinţa plenară extraordinară a
Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice din 11 martie 1985, Gorbaciov a fost numit
secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice." Nimic despre realizările
lui Gorbaciov. Biografia este completată de o enumerare
a decoraţiilor lui Mihail: Ordinul „Lenin“, Ordinul „Revoluţiei
din Octombrie”, Ordinul „Drapelul Roşu al
Muncii“, un palmares liniştitor!

Care e obiectul acestei vizite? Intărirea prieteniei şi
a bunelor relaţii bazate pe principiile şi idealurile socialismului.
.. şi un anunţ de trei rânduri: „în cadrul acestor
relaţii, cooperarea economică ocupă un loc deosebit."
Despre ce fel de colaborare este vorba? Cititorul trebuie
să tragă concluzia. Revista Lumea, săptămânal de politică
externă, publică în numărul din 21 mai 1987 un
reportaj despre URSS, intitulat „Itinerar sovietic". Reportajul
nu este plasat în primele pagini. Trebuie să răsfoieşti
revista tipărită pe o hârtie de proastă calitate, să
arunci o privire asupra fotografiilor cenuşii, gălbui, pentru
a putea urmări frazele reporterului care se străduieşte
conştiincios să demonstreze că perestroika se inspiră
din realizări româneşti demult înfăptuite! Cu alte cuvinte,
Ceauşescu se erijează în gânditor, un fel de mentor
al lui Gorbaciov, ca şi cum el ar fi dat tonul: „în ceea
ce priveşte organizarea, în cursul convorbirilor avute,
s-a evidenţiat faptul că, la nivelul metodelor, experienţa
celorlalte ţări socialiste a jucat un rol. Asupra acestui
subiect, Fiodorov Rafael Petrovici, adjunct de şef de secţie
în Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, afirmă [...]: «Studiem cu atenţie experienţa
României, dorim să o aprofimdăm».“ Urmează mărturia
unui veteran din al Doilea Război Mondial, care se vrea
emoţionantă: „Totul s-a schimbat, totul e nou, frumos,
de nerecunoscut. Avem relaţii bune cu România şi sunt
sigur că după întâlnirea conducătorilor noştri de partid,
acestea vor fi încă şi mai bune. Ca om care ştie ce este
războiul, apreciez mult activitatea României şi eforturile
sale în direcţia apărării şi a păcii.“

Pe 29 mai 1987, specialiştii de la Radio Europa Liberă,
Vladimir Socor şi Anneli Ute Gabanyi, analizează
această vizită a lui Gorbaciov în România. El se deplasase
deja în celelalte ţări ale blocului, după 1985, dar era
prima vizită oficială în România a unui conducător sovietic
după cea a lui Leonid Brejnev, din noiembrie 1976.
Radio Europa Liberă subliniază tăcerea impusă în România
în ceea ce priveşte perestroika. Experţii notează importanţa
relaţiei economice, din ce în ce mai strânsă, între
cele două ţări. La Bucureşti, tăcerea - cenzura - maschează
amploarea negocierilor bilaterale. Discursul reformator
al lui Gorbaciov din ianuarie 1987 nu a circulat
în România. Volumele cu fragmente din operele lui Gorbaciov,
difuzate la începutul anului 1986, fuseseră retrase
din librării din noiembrie 1986.

Din ianuarie 1987, pentru a pregăti vizita conducătorului
sovietic, Ceauşescu inundă ţara cu discursurile
sale care laudă procesul neîntrerupt al propriilor reforme:
pedagogia şi propaganda sunt la loc de cinste. Discursurile
sale sunt publicate în bilunarul Era socialistă, specializat
în textele teoretice ale partidului. Este important să fie
pusă în evidenţă activitatea Partidului Comunist Român
şi să se amintească tuturor ţărilor din CAER principiile
de bază ale economiei socialiste a României: nu vor fi
introduse elemente capitaliste, nici chiar cu titlu provizoriu.
Se insistă asupra planificării centralizate, asupra
rolului conducător al partidului în economie şi asupra
respectului proprietăţii socialiste.

Aceste precizări sunt însoţite de avertismente la adresa
cadrelor prea înclinate să viseze la noi experienţe: în
mai multe şedinţe din 13 şi 14 mai, cu câteva zile înainte
de sosirea lui Gorbaciov, Ceauşescu îşi proclamă argumentele.
El aminteşte principiul organizării şi al conducerii
activului de partid, cel al rotaţiei rapide a cadrelor,
care îşi pierd orice siguranţă de stabilitate şi care n-au
decât să se supună. Conducătorul afirmă astfel, în chip
agresiv, direcţiile de la care nu înţelege să se abată.

Să fie oare încolţit? El cunoaşte bine realitatea ascunsă
opiniei publice: creşterea rapidă a schimburilor
între România şi URSS. Ponderea Uniunii Sovietice în
comerţul exterior al României a crescut de la 22 %, în
1984, ia 26 %, în 1985, şi la 30 %, în 1986! Exporturile
de petrol rusesc spre România au crescut de patru ori
din 1984, cele de gaz natural şi de energie electrică
cresc într-un ritm rapid, iar România depinde din ce în
ce mai mult de oţelul sovietic. România are nevoie de
energia şi de materia primă rusească. La rândul său, din
1985, România exportă în URSS utilaje de foraj într-un
ritm accelerat. Dacă cenzura românească ascunde aceste
date, publicaţiile sovietice, dimpotrivă, le expun pe larg.
Se poate presupune că tehnocraţii români au acces la
aceste cifre disponibile în URSS, dar că le este interzis
să le difuzeze în România.

Căci tovarăşii sovietici, experţi şi consilieri, sunt prezenţi
pe teritoriul românesc: ingineri sovietici se află la
Turnu Severin pentru ameliorarea flotei de pe Dunăre,
alţii lucrează în întreprinderile aeronautice de la Bacău
sau de la Braşov, pentru a ajuta la concepţia şi construcţia
helicopterelor cu funcţiuni multiple. Potrivit unor acorduri
din 1986, URSS trebuia să-şi amplifice livrările de echipamente
către România, în industria metalurgică şi chimică.
Ziariştii de la Radio Europa Liberă îşi elaborează
materialele pornind pur şi simplu, în afară de alte surse,
de la informaţiile sovietice furnizate de presa specializată
şi de către publicaţiile editate de CAER.

La Radio Europa Liberă, pe 15 iulie 1986, Vladimir
Socor face un inventar al contractelor încheiate şi în
curs de realizare între cele două ţări. Combinatul siderurgic
de la Krivoi Rog, din Ucraina, figurează pe locul
întâi în cadrul acestui proiect de cooperare: „România
este principalul participant nesovietic în proiectul Krivoi
Rog, care începe să funcţioneze imediat. Partea românească
a investiţiei menţionate ar fi de 27-30 %, echivalentul
întregii investiţii a celorlalte ţări din CAER.
România şi ceilalţi parteneri vor furniza mijloacele de
transport, utilajele de debleiere, materialele de construcţie
şi mâna de lucru, precum şi devize pentru importul produselor
occidentale necesare, sub forma unor aranjamente
bilaterale cu Uniunea Sovietică. Construcţia ar trebui să
fie terminată în 1990; în acel moment, Uniunea Sovietică
va furniza fiecărui participant cantitatea sa de oţel, stabilită
în cote fixe anuale, din 1991 până în 2000. România va
fi primul beneficiar şi va primi anual în această perioadă
peste două milioane de tone de metal. [...] Guvernul
României nu a informat încă opinia publică din ţară, în
timp ce, în presa sovietică, proiectul a fost anunţat de
aproape doi ani. De asemenea, sosirea iminentă a primilor
muncitori români la Krivoi Rog a fost anunţată în
presa cehoslovacă, dar nu şi în ziarele româneşti. [...]
în mediile oficiale româneşti circulă rapoarte, citate de
surse iugoslave şi occidentale, care lasă să se înţeleagă
faptul că România va trimite tehnicieni şi muncitori în
Uniunea Sovietică, în minele de fier din Ural. Nu dispunem
de alte informaţii."

In România nu circulă informaţii asupra acestor
schimburi. Românii trebuie să continue să creadă în independenţa
lor exemplară! Responsabilii economici de
la Bucureşti sunt însă departe de a se lăsa înşelaţi de
propaganda care vrea să prezinte România drept o ţară
deschizătoare de drumuri.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu