CORĂBIILE TIMPULUI (1)

STEPHEN BAXTER

Stephen Baxter (n. 13 noiembrie 1957, Liverpool, Anglia) este un scriitor britanic de hard SF. Este licenţiat în matematică şi inginerie.
Puternic influenţat în scrierile sale de către pionierul SF-ului, H.G. Wells, Baxter a fost ales vicepreşedinte al H.G. Wells Society în 2006.
The Time Ships -1995 (ro. Pierdut în timp şi Corăbiile Timpului – 2 vol.) este continuarea „oficială” a romanului wellsian „Maşina Timpului”, aprobată de societatea H.G.Wells, cu prilejul centenarului.
Cartea a câştigat premiile John W. Campbell Memorial şi Philip K. Dick  în 1996 şi British Science Fiction Association în 1995. A fost nominalizată şi pentru premiile Hugo, Clarke, şi Locus în 1996.


Soţiei mele Sandra şi în memoria lui H.G.


Vineri dimineaţa, de-abia reîntors din viitor, m-am trezit mult după ivirea zorilor, din cel mai profund somn fără vise.

M-am sculat din pat şi am tras draperiile. Soarele străbătea leneş drumul său obişnuit pe bolta cerească, iar eu mi-am amintit cum, din perspectiva accelerată a unui Explorator al Timpului, astrul sălta sprinten prin văzduh! Acum însă, se părea, eram din nou captiv în scurgerea mâloasă a timpului, precum o insectă într-un chihlimbar vâscos.

Zgomotele dimineţii, în Richmond, se învălmăşeau dincolo de fereastra mea: tropăitul cailor, troncănitul roţilor pe caldarâm şi pocnetele uşilor. Un tramvai cu abur, scuipând fum şi scântei, înainta greoi pe Petersham Road, iar prin aer pluteau strigătele ca de pescăruşi ale negustorilor ambulanţi. Mi-am dat seama că gândurile mele se îndepărtau de coloratele peripeţii în timp, revenind într-un plan lumesc: mă gândeam la conţinutul ultimului număr din Pall Mall Gazette1 şi la mişcările de la bursă, şi îmi cultivam nădejdea că era posibil ca, în poşta din dimineaţa aceasta, să-mi parvină cel mai recent American Journal of Science2, ce avea să cuprindă câteva dintre speculaţiile mele asupra descoperirilor savanţilor A. Michelson şi E. Morley3 privind anumite manifestări ciudate ale luminii, relatate în urmă cu patru ani în această revistă, în 1887...

Şi aşa mai departe! Amănuntele de zi cu zi îmi năvăleau în minte iar, prin contrast, amintirea aventurii mele în viitor ajunse să pară fantastică – absurdă, chiar. Acum, reflectând din nou la ea, trăiam impresia că întreaga experienţă avea o consistenţă halucinantă, aproape onirică: senzaţia căderii precipitate, înceţoşarea tuturor aspectelor legate de călătoria în timp şi, în sfârşit, prăbuşirea în lumea de coşmar a anului de graţie 802701. Forţa pe care o exercită cotidianul asupra imaginaţiilor noastre se dovedi impresionantă. Stând acolo, în pijama, o parte din îndoiala care, în cele din urmă, mă copleşise în noaptea precedentă reveni şi am început să pun sub semnul întrebării însăşi existenţa Maşinii Timpului. În ciuda faptului că ţineam minte foarte limpede cei doi ani din viaţă pe care mi-i petrecusem, la realizarea ei, printre şuruburi şi piuliţe, ca să nu mai pun la socoteală cele două decenii dinainte, pe parcursul cărora desprinsesem teoria călătoriei în timp din anomaliile pe care le observasem pe măsura cercetărilor mele de fizică optică.

Am rememorat conversaţia cu tovarăşii mei, de la cina din seara trecută – într-un fel, acele câteva ceasuri erau de departe mai animate, acum, decât toate zilele pe care le petrecusem în viitorime – şi mi-am amintit de amestecul de reacţii la istorisirea mea: destinderea generală provocată de o poveste bună, însoţită de urme de simpatie sau luare în derâdere aproape făţişă. În funcţie de temperamentul fiecăruia, şi, ţineam eu minte, scepticismul cvasi universal. Numai un prieten apropiat, căruia, în paginile ce au să urmeze, îi voi spune Scriitorul, păruse să-şi aplece urechea la vorbele mele incoerente cu oarece înţelegere şi încredere.

Stând la fereastră, m-am întins, iar îndoielile asupra amintirilor mele mi s-au zdruncinat. Durerea de spate era suficient de reală, acută şi insistentă, la fel şi senzaţiile arzătoare din muşchii braţelor şi ai picioarelor: proteste ale musculaturii unui bărbat care nu se mai se găsea la prima tinereţe şi care fusese silit, contrar obişnuinţelor sale, să se istovească. „Ei bine, atunci”, m-am certat cu mine însumi, „dacă expediţia ta în viitor a fost cu adevărat un vis – pe de-a întregul, inclusiv noaptea aceea sumbră, când te-ai luptat în pădure cu Morlocii4 – de unde provin durerile şi junghiurile acestea? Poate oi fi făcut tumbe prin grădină, într-un delir de somnambul?”

Iar apoi, aruncat în neorânduială într-un colţ al camerei mele, am văzut un mic maldăr de haine: erau veşmintele pe care le purtasem până la uzarea completă în timpul zborului meu în viitor şi care acum nu mai aveau altă menire decât aceea de a fi distruse. Puteam să văd petele de iarbă şi urmele de foc; buzunarele erau rupte, şi mi-am adus aminte de modul în care Weena folosise acele bucăţi de material pe post de glastre ad-hoc, pentru a le umple cu florile etiolate5 ale viitorului. Încălţările îmi lipseau – am simţit un bizar fior de regret gândindu-mă la acei papuci de casă vechi şi comozi, pe care îi luasem fără să mă gândesc într-un viitor ostil, înainte de a-i abandona unei sorţi de neimaginat, iar acolo, pe covor, se găseau rămăşiţele mizerabile şi pătate cu sânge ale şosetelor mele.

Cumva, acele şosete – vechi, comice şi zdrenţuite – cu existenţa lor prozaică, m-au încredinţat, mai presus de orice, că încă nu îmi pierdusem minţile, că zborul meu în viitor nu fusese în întregime un vis.

Am priceput că trebuia să mă întorc în acel timp; trebuia să strâng dovezi că viitorul era la fel de real precum Richmondul anului 1891, pentru a-mi convinge cercul de prieteni şi confraţii în truda ştiinţifică, şi pentru a alunga ultimele rămăşiţe ale propriei mele îndoieli.

În vreme ce îmi conturam în minte această decizie, îmi apăru din senin chipul dulce şi frivol al Weenei, la fel de însufleţit ca şi cum ea ar fi stat în faţa mea. Tristeţea şi un sentiment nestăvilit de vinovăţie datorat propriei mele impetuozităţi îmi sfâşiară inima. Weena, femeia-copil din rasa Eloilor, mă însoţise către Palatul de Porţelan Verde, prin adâncurile codrilor renăscuţi din acea vale îndepărtată a Tamisei, şi se pierduse în confuzia incendiului ce a urmat şi a asalturilor sumbre ale Morlocilor. Întotdeauna am fost o persoană care mai întâi acţionează şi abia după aceea permite părţii raţionale a minţii sale să se adapteze. În viaţa mea de burlac, această tendinţă nu împinsese pe nimeni, cu excepţia propriei persoane, spre vreo primejdie serioasă, însă acum, în nesocotinţa şi în graba mea nestăvilită, o lăsasem pradă pe biata şi încrezătoarea Weena unei morţi oribile în umbrele acelei Nopţi Negre a Morlocilor.
Mâinile îmi erau pătate cu sânge, şi nu doar cu puroiul acelor suboameni degeneraţi şi respingători – Morlocii. Am stabilit că trebuia să mă revanşez – în orice mod posibil – pentru felul abominabil în care o tratasem pe sărmana şi încrezătoarea Weena.

Eram plin de hotărâre lăuntrică. Aventurile mele, fizice şi intelectuale, încă nu luaseră sfârşit!

Am pus-o pe doamna Watchets să-mi pregătească o baie şi am intrat cu greu în ea. În ciuda sentimentului de urgenţă, mi-am acordat un răgaz pentru a-mi desfată bietele oase istovite; am remarcat cu interes băşicile şi zgârieturile de pe picioare, precum şi arsurile superficiale pe care le suferisem pe mâini.

M-am îmbrăcat repede. Doamna Watchets îmi pregătise micul-dejun. M-am năpustit la ouă, ciuperci şi roşii cu avânt, însă am găsit că şunca şi carnaţii mă apăsau pe limbă; când am muşcat din carnea cleioasă, sucurile ei, saturate de sare şi untură, îmi treziră o vagă repulsie.

Nu am putut să nu îmi amintesc de Morloci şi de carnea pe care văzusem că o consumau la ospeţele lor dezgustătoare! Peripeţiile mele nu îmi diminuaseră apetitul pentru friptura de berbec la cina din seara precedentă, mi-am adus eu aminte, dar atunci foamea îmi fusese mult mai chinuitoare. Oare o anumită stare de şoc şi de nelinişte, decurgând din nefericitele mele aventuri, îşi croia chiar şi acum drum printre straturile minţii mele?

Însă îmi stă în obicei să iau un mic-dejun sănătos, căci sunt de părere că o doză bună de peptone6 în artere, la începutul zilei, este esenţială pentru funcţionarea eficientă a vigurosului mecanism uman. Iar astăzi era posibil să fie cea mai solicitantă zi din viaţă pe care o avusesem de înfruntat. Aşadar, am lăsat deoparte rezervele şi am terminat ce aveam în farfurie, mestecând cu hotărâre şunca.

O dată isprăvit micul-dejun, am îmbrăcat un costum de vară subţire, însă trainic. După cum cred că le povestisem tovarăşilor mei de la cina din seara precedentă, devenise evident pentru mine, pe măsură ce mă prăbuşeam prin timp, că iarna fusese alungată din lumea anului de graţie 802701 – n-aş putea spune dacă prin evoluţie naturală, prin proiectare geogonică ori prin remodelarea Soarelui însuşi – aşa că, în vremurile ce aveau să vină, nu era nevoie de paltoane călduroase sau de fulare. Mi-am pus o pălărie, pentru a ţine la distanţă Soarele viitorului de tenul meu palid, tipic englezesc, şi am scotocit după cea mai durabilă pereche de ghete pe care o aveam.

Am luat o mică raniţă şi am început să mă învârtesc prin casă, răscolind prin dulapuri şi sertare după obiectele de echipament pe care le socoteam trebuincioase pentru cea de-a doua călătorie – spre neliniştea sărmanei şi răbdătoarei doamne Watchets care, sunt sigur, acceptase de mult că sănătatea mea mentală se afla pe tărâmurile neguroase ale mitologiei! Aşa cum îmi este felul, mă cuprinsese febra plecării, cu toate că eram decis să nu mai fiu chiar atât de repezit ca întâia oară, când străbătusem opt mii de secole protejat fiind numai de o pereche de papuci şi o singură cutie de chibrituri.

Am îndesat în raniţă toate chibriturile pe care le-am putut găsi prin casă – de fapt, l-am trimis pe Hillyer la tutungerie pentru a mai cumpăra nişte cutii. Am băgat înăuntru camfor, lumânări şi, dintr-un imbold de moment, o măsură de feştilă rezistentă, în caz că, silit de situaţie, trebuia să-mi fac singur lumânări noi. (N-aveam decât o idee vagă despre modul în care se exercita acest meşteşug, în paranteză fie spus, dar, în lumina strălucitoare a acelei dimineţi optimiste, nu mă îndoiam de capacitatea mea de a improviza.)

Am luat spirt alb, alifii, nişte tablete de chinină şi un sul de bandaj. Nu aveam nici o armă de foc – mă îndoiesc că aş fi luat aşa ceva, chiar dacă aş fi deţinut una, căci la ce bun este o armă de foc când muniţia s-a epuizat – însă mi-am băgat în buzunar cuţitul cu plasele. Am împachetat un set de unelte – o şurubelniţă, câteva chei inelare de diferite mărimi, un mic bomfaier cu pânze de rezervă – precum şi un număr de şuruburi şi de bare de nichel, alamă şi cuarţ. Eram hotărât ca nici un accident trivial ce s-ar putea abate asupra Maşinii Timpului să nu mă imobilizeze în vreun viitor dezarticulat, din pricina lipsei unei bucăţele de alamă: în ciuda proiectului meu trecător de a construi o nouă Maşină a Timpului când cea originală îmi fusese furată de Morloci în 802701, în lumea decăzută a viitorimii nu dădusem peste nici o dovadă cum că aş putea să găsesc materiale pentru a repara măcar un şurub căruia i se stricase filetul. De bună seamă că Morlocii păstraseră unele aptitudini tehnice, însă nu-mi surâdea ideea de a fi obligat să mă tocmesc cu acei viermi albinoşi de dragul câtorva buloane.

Am descoperit aparatul meu Kodak şi am scotocit după bliţ. Camera fusese recent încărcată cu un film de o sută de negative, pe rolă de hârtie. Mi-am adus aminte cât de-al naibii de costisitor îmi păruse aparatul atunci când îl achiziţionasem – nu mai puţin de douăzeci şi cinci de dolari, cumpărat într-o excursie la New York – însă, dacă mă întorceam cu fotografii ale viitorului, fiecare dintre acele poze de doi inci7 avea să fie mai preţioasă decât cele mai bune dintre picturi.

Acum, mă întrebam eu, oare eram gata? I-am cerut sfatul bietei doamne Watchets, deşi nu aveam să-i spun, fireşte, încotro intenţionam să călătoresc. Această femeie destoinică – flegmatică, cinstită şi remarcabil de directă, şi totuşi cu un suflet devotat şi imperturbabil – aruncă o privire în raniţă, aşa burduşită cum era, şi ridică întrebător din sprânceană. Apoi porni spre camera mea şi se întoarse cu şosete de rezervă, cu rufărie de corp şi – aici mai că mi-a venit să o sărut – cu pipa mea, un set de curăţătoare şi cutia de tutun de pe policioara căminului.


va urma