joi, 26 februarie 2015

Cei trei cercetasi (2)


Jean de la Hire





La voia întâmplării (II)



Busola trucată

Şi pe când cei trei cercetaşi hotărau să se avânte în acea formidabilă aventură a traversării Atlanticului în aeroplan, un fapt, neînsemnat în aparenţă, dar care trebuia să aibă consecinţe incalculabile şi dramatice un delict mai bine zis se săvârşea în hangarul-laborator de la Lungo Terere.
Cu toate precauţiunile luate spre a ascunde secretul invenţiei sale şi al experienţelor încununate de succes şi cu toate că de un an se mărginise să lucreze numai cu ajutorul fiului său, pe când cu 3-4 lucrători ar fi putut termina aparatul într-o lună, cu toate astea, secretul era cunoscut, în parte, de un om.
Acesta era un lucrător, anume Rognardi, pe care Petre Balsan îl dase afară din atelierul său din pricină că era leneş, beţiv şi neglijent.
Rognardi jurase să-şi răzbune.
Trecură săptămâni şi luni. Şi, mulţumită unui spionaj aproape continuu, află că Balsan construia şi aproape terminase un aeroplan de un tip nou.
— Bun, îşi zise el, am în mână răzbunarea mea! Voi intra în hangar într-o noapte şi voi face aeroplanului o avarie invizibilă, care, în plin zbor, va face să se prăbuşească aparatul şi… conducătorul său.
Fireşte, o oră după accidentul lui Petre Balsan, Rognardi îl aflase şi se hotărî să dea lovitura chiar în seara aceea.
Pe la ora zece deci, forţă uşa hangarului şi se strecură înăuntru. Dar, când aprinse felinarul pe care-l avea la el, avu o deziluzie. Credea că va găsi aeroplanul în mijlocul vastului hangar şi nu găsi decât un zid, un al doilea zid foarte solid, în care era o uşiţă cu drugi de fier şi cu trei broaşte de mărime neobişnuită. Aeroplanul se găsea dincolo de acel zid şi poarta prin care îl scotea din hangar era în partea cealaltă, exact în faţa locuinţei lui Balsan, care sta acolo ca o sentinelă de gardă. După câteva clipe de uimire şi necaz, Rognardi îşi zise:
— Nu face nimic, am destulă vreme. Să începem! Şi se apucă să desfacă broaştele. Dar erau atât de bine înţepenite în lemn, încât, ca să le scoată, ar fi trebuit să întrebuinţeze violenţa şi ar fi făcut zgomot. După o oră de sforţări zadarnice, mormăi:
— Afurisit nenoroc! N-am să pot da lovitura! Şi se hotărî să plece, decis să se înapoieze în altă seară cu instrumente mai potrivite. Dar, pe când se scula de jos, ochii i se opriră asupra unui aparat strălucitor, pus pe o bancă.
— Iaca… busola!
Se apropiă şi privi instrumentul: O frumoasă busolă marină. Un zâmbet răutăcios îi încreţi gura.
— Dacă nu voi putea cumva ajunge până la aeroplan murmură el, pot în orice caz să-i stric instrumentul acesta. Mă pricep, e un lucru uşor. Şi nu va observa nimic, decât colo sus, unde se va rătăci… Şi, fără a mai sta la gânduri, luă busola şi în mai puţin de câteva minute o desfăcu în parte. Lua dintre rămăşiţele de metal rămase pe bancă o mică lamă de fier. Apoi, cu multă îndemânare, o introduse într-un numit punct în aşa mod, încât, închizând cutia, lama să rămână bine înţepenită şi invizibilă în acelaş timp. Remontând busola, murmura:
— Lama de fier va face să devieze acul magnetic şi chiar roza vânturilor, deoarece pe busolă, roza vânturilor se învârteşte şi se orientează după indicaţiile acului… Acul are funcţiunea de a arăta nordul şi îl arată totdeauna, cu condiţia ca să nu fie supus altei influenţe. Aici lama de fier va face să devieze… şi în loc de a arăta nordul, acul va arăta sud vestul….
Desigur, curând sau mai târziu, cineva care ar încerca să se orienteze aici pe pământ ar constata după multe încercări că busola a fost trucată, dar pe mare nu există nici un mijloc de control… De ajuns să se ridice ceaţa şi aviatorul nu va mai putea să se orienteze nici după mersul soarelui nici după stele. Şi înainte de a-şi da seama, câte catastrofe se pot întâmpla!..
Şi pe când îşi vorbea astfel, se furişă cu multă precauţiune afară din hangar; apoi, cu capul plecat, cu umerii strânşi, ferindu-se în noaptea aceea senină, o luă tiptil în spre Tibru, pe malul căruia se opri, ascunzându-se în nişte păpuriş. Ridicând capul, văzu o umbră mişcându-se în hangar şi dispărând pe partea cealaltă.
— Te pomeneşti că vine încoace, îşi zise Rognardi. Dar, am timpul să mă depărtez.
Şi, fără a se mai ascunde, răufăcătorul o luă la fugă, depărtându-se.
Nu se înşelase.
Raimondo, care abia se înapoiase din oraş, făcea inspecţie înainte de a se duce să-şi vadă părinţii şi să se culce, după cum făcea în toate nopţile, în interiorul hangarului, lângă aeroplan.
Când ajunse pe poteca de-a lungul fluviului, după ce ocolise jumătate din construcţiei pătrată a hangarului, Rognardi era deja departe. Dar băiatul constată că uşa laboratorului era crăpată.
— Ce-i asta? exclamă el. Ştiam că o închisesem… Să fi fost mama? Pentru ce?
Înainta, aprinse lampa electrică pe care o avea totdeauna în buznar şi nu-i trebui mult ca să vadă că broasca fusese forţată.
Trecu lampa din mâna dreaptă în stânga şi scoase browningul din buzunar, apoi intră hotărât. Cu paşi siguri, trecu pe după cuptor îndărătul motorului electric şi al maşinilor, dar nu văzu nimic.
Apoi se duse şi examină uşa, îndărătul căreia era aeroplanul. Era intactă. Dar, una din broaşte era zgâriată şi parc-ar fi fost ciocănită.
— Acum înţeleg, zise Raimondo. Vreun hoţ o fi aflat că tata a fost rănit, m-a văzut plecând şi s-o fi gândit că nefiind nimeni în hangar, ar putea fura ceva unelte sau cauciucuri pentru roţi; dar sosirea mea l-a pus pe fugă.
Ridicând din umeri, constată dintr-o privire că nimic nu fusese atins în jur şi ieşi, închizând uşa. Mai ocoli odată hangarul cu revolverul în mână şi uitându-se în jur:
— Nimeni! murmură el.
Puse revolverul în buzunar şi scoţând o cheie deschise fără zgomot uşa de la intrarea casei.
Intrând, spuse încet:
— Sunt eu, mamă!
Străbătu în vârful picioarelor bucătăria-sufragerie şi intră în camera luminată de o lampă de noapte. Pe pat, Petre Bals dormea, foarte palid, dar liniştit, cu mâinile bandajate întinse pe plapomă.
Şi mama dormea într-un fotoliu de lângă pat.
Raimondo privind emoţionat pe dragii lui părinţi, simţi umezindu-i-se ochii.
Ridicând mâna ca pentru un jurământ ei spuse în şoaptă:
— Vă voi consola eu de această nenorocire şi vă voi aduce de peste Ocean gloria şi bogăţia.


Plecarea

A doua zi la patru şi un sfert după amiază cei trei cercetaşi şedeau în hangar sub aripa stângă a aeroplanului.
Marius Colombo şi Jean-Maria Callega veniseră tocmai atunci.
— Ce face tatăl tău? întrebă Jean Bart care, sub înfăţişarea lui aspră de ligur era cel mai sentimental dintre toţi.
— E în afară de pericol, răspunse mişcat Raimondo, dar nu va mai putea lucra, mâinile îi sunt definitiv pierdute.
— Atunci rămâne cum am hotărât? întrebă Marius.
— Da.
— Când plecăm?
— Astă-seară la opt sau nouă. Când vor fi toate gata. Nu vom avea de cât să deschidem uşa hangarului, să împingem afară aparatul să ne urcăm în el şi să punem în mişcare motorul.
— Bine, zise Jean Bart. Şi ce faci cu părinţii, le spui tot?
Ochii căprii ai lui Balsan se întristară.
— Nu, răspunse el. Nu m-ar lăsa să plec. Le-am scris o scrisoare pe care o voi pune la plecare, pe masa din bucătărie. Mama o s-o găsească în clipa în care vom pleca de oarece va auzi zgomotul pe care-l va face aparatul depărtându-se.
— Dar voi cum aţi făcut cu cei de-acasă?
— Eu, zise Marius, am pus la cutie scrisoarea pentru unchiul; o s-o primească la opt. O s-o citească, o să ocărască şi pe urmă o să se ducă pe la toţi vecinii şi prietenii să le spuie că nepotu-său e un adevărat milanez!
Şi Marius, izbucni într-un râs, care făcu pe Raimondo să zâmbească.
— Eu zise, grav Jean Bart – am făcut acelaş lucru. Tata o să citească scrisoarea, o să bombăne de vreo câteva ori; „Fulgere şi trăsnete”. Şi, pe urmă o să spuie mamii, că fiindcă am avut note rele luna asta m-a trimes, drept pedeapsă, la fratele lui, căpitan de port la Livorno, care într-o lună o să mă facă să umblu drept.
— Şi mama ta o să-l creadă? întrebă Raimondo.
— Desigur că o să creadă, fiindcă aşa ceva s-a mai întâmplat. Într-o seară, fără măcar să-mi dea voie să mă întorc casă, tata m-a dus de la liceu de-a dreptul la gară, mi-a dat câţiva gologani de buznar şi m-a urcat în tren!
— Atunci e minunat, zise Raimondo. Iată scrisoarea pe care o voi lăsa părinţilor mei, adăogă el şi apropiindu-se de ceilalţi le ceti cu jumătate glas acele rânduri simple dar plina de o nestrămutată hotărâre prin care explica mamei şi tatălui său motivul care-l împingea la acel pas atât de îndrăzneţ.
— Bravo! zise Marius, punând scrisoarea la loc în plicul ei.
— Dar asta nu e tot, zise Raimondo, luându-i-o şi vârând-o în buzunar. Înţelegeţi că plecarea noastră trebuie să fie constatata în mod oficial, dacă vrem s-avem dreptul la cele cinci milioane, sosind la New-York.
— Aşa e răspunse Marius. Nu ne gândeam la asta!
— Şi ce-ai făcut? întreba Jean Bart.
— Azi dimineaţă am trimes o telegramă Preşedintelui Aeronauticei italiene. I-am cerut să păstreze secretul, rugându-l ca astă-seară la opt să vie aici cu un alt membru al societăţii spre a constata în mod oficial plecarea lui „Aeroc” şi am iscălit: Petre Balsan, constructor-aviator, cerând un răspund telegrafic.
— L-ai primit? întrebă Marius, entuziasmat!
— Da, iată-l.
Şi Raimondo le arătă o telegramă redactată astfel:
Petre Balsan, Lungo Tevere. Vom fi la opt la hangarul dv. Conte del Faro.
— Da, spuse Jean Bart, numai dacă domnii ăştia ne-ar lua în serios. În fond, noi suntem nişte copii…
Marius îl întrerupse cu vioiciune:
— O să trebuiască să ne ia în serios, văzându-ne că plecăm!
— De altminteri, zise Raimondo cu un surâs plin de şiretenie, vor constata plecarea aeroplanului şi noi nu le cerem altceva.
— Atunci să lăsăm vorba şi să ne apucăm de lucru.
De la patru şi jumătate până la opt cei trei băieţi se ocupară de ultimile pregătiri.
După ce terminară intrară în casă, unde D-na Balsam le pregătise o gustare. Biata femeie, ca şi rănitul de altminteri credea că se distraseră punând toate în ordine în hangar.
În sfârşit terminară masa şi ieşiră pe când D-na Balsam se aşeză iar la căpătâiul rănitului.
Raimondo se uita mereu la ceas şi Jean Bart mormăia:
— Numai de ar veni.
— Desigur că vor veni, exclamă Marius, de vreme ce am telegrafiat.
Deodată pe când Raimondo spunea:
— E opt fără zece minute.
Apăru un automobil pe şosea.
— Iată-i! strigă Marius.
— Veniţi, veniţi, strigă Raimondo, mama nu trebuie să-i audă. Şi câteşi trei alergară pe şosea, ieşind înaintea automobilului şi când fură la câţiva metri numai de el, Raimondo începu să facă semn, strigând:
— Opriţi!
Şoferul opri maşina.
Atunci, Balsan, chemându-şi în ajutor tot curajul şi prezenţa de spirit, se apropiă scoţându-şi pălăria şi întrebă, cu glasul cam tremurător: 
— Dl. Conte del Faro?
— Eu sunt, răspunse unul din cei trei domni, care se găseau în automobil.
— Eu sunt Raimondo Balsan, care v-a scris. Eu sunt acela care vreau să plec împreună cu camarazii mei Marius Colombo şi Jean-Maria Callega spre a traversa Atlanticul cu aeroplanul. V-am rugat să veniţi, fiindcă plecarea trebuie constatată în mod oficial. Iertaţi-mă vă rog! Am iscălit în scrisoare pe tatăl meu, Petre Balsan, inventator şi constructor al hidroavionului. El trebuia să plece împreună cu mine, dar ieri şi-a tăiat amândouă mâinile într-un angrenaj şi atunci noi trei am hotărât să încercăm această traversare singuri.
Contele del Faro şi ceilalţi doi domni ascultaseră cu uimire mereu crescândă discursul micului cercetaş. În sfârşit surâse şi zise cu amabilitate:
— Bine, copile, înţeleg, tatăl d-tale e rănit şi aţi hotărât să încercaţi în locul lui aventura. Dar, ştiţi să pilotaţi un aeroplan?
Raimondo răspunse cu un zâmbet de mândrie.
— Desigur, domnule! Cunosc aparatul tot aşa de bine ca şi tatăl meu. De un an lucrez la el. Am făcut probe în cursul cărora am fost adesea la volan. De zeci de ori împreună cu tatăl meu, am montat şi demontat motorul – un motor nou, absolut fără zgomot şi cu o forţă de 180 cai. Cât despre prietenii mei, Marius e un excelent mecanic, iar Jean Maria zis Jean Bart e candidat la Şcoala navală. Înţelegeţi, dar domnule că ne pricepem în navigaţie aeriană.
Auzind acele cuvinte atât de limpezi, în care era îndrăzneală, siguranţă şi o oarecare nevinovăţie, cei trei domni nu mai zâmbiră. Erau surprinşi, mişcaţi, dar şi încurcaţi.
Şi fiindcă tăceau, întrebându-se doar din ochi. Marius zise cu hotărâre:
— Dacă vreţi să aveţi bunătatea să vă coborâţi ca să mergeţi pe jos până la hangar, căci părinţii lui Raimondo nu trebuie să ştie că plecăm….
— Haidem, zise Contele del Faro şi întorcându-se spre şofer, îi spuse să aştepte.
Mergând încet spre hangar, Raimondo le povesti totul despre invenţia tatălui său, despre munca îndârjită şi tainică de un an până la accidentul fatal. Apoi le arătă scrisoarea pe care o scrisese pentru părinţii săi. După ce o citiră, îi întrebă cu oarecare îngrijorare:
— Ce credeţi, d-lor?
Unul din cei trei domni răspunse grav:
— Dacă aparatul prezintă garanţii de construcţie, de soliditate şi de tehnică trebuie să-i lăsăm să plece pe aceşti tineri eroi.
— Aceasta e şi părerea mea, zise celalalt.
— Şi a mea, declară del Faro. Dar oricum, ne luăm o mare răspundere. Priviţi-i i, sunt nişte copii!
— Sunt însă curagioşi şi italieni, dragul meu, răspunse acela care aprobase de la început.
— Ai dreptate – haidem la hangar.
Cinci minute mai târziu, la lumina becurilor electrice mobile, cei trei reprezentanţi ai Societăţii aeronautice examinau aparatul. Apoi se retraseră într-un colţ şi după o discuţie de câteva minute se întoarseră la cei trei băieţi, care aşteptau cu o emoţie ce lesne se poate închipui.
— Când vreţi să porniţi? întrebă del Faro.
— Imediat, d-le, dacă ne permiteţi.
— Fără a mai vedea pe părinţii voştri?
Balsan, păli, dar cu o sforţare de energie, răspunse:
— Da, domnule, fără a-i mai vedea… aşi plânge… şi nu vreau să plâng.
— Dar camarazii dumitale au părinţi?
— Da, domnule.
— Şi cum au făcut?
— Au lăsat câte o scrisoare ca şi mine.
— Bravo! Curajoşi băieţi, strigă contele del Faro nemai stăpânindu-şi entuziasmul şi deschizând braţele, cuprinse pe Raimondo într-o caldă îmbrăţişare. 
Apoi, vorbind cu înfrigurare:
— Dă-mi scrisoarea, băiete. O voi da eu părinţilor tăi, locuiesc în căsuţa de colo, nu-i aşa? Domnilor, îmbrăţişaţi pe aceşti băieţi! Şi acum voi îmbarcaţi-vă. Vom împinge noi aparatul afară din hangar.
Şi, nebuni de bucurie, de orgoliu şi de entuziasm cei trei cercetaşi săriră la locurile lor. Raimondo şi Marius pe cele două scaune din faţă, iar Jean Bart pe cel din spate.
Cei trei bărbaţi împinseră aparatul, care se puse în mişcare fără zgomot.
În faţa hangarului se întindea un câmp larg şi necultivat.
— Sunteţi gata? strigă contele.
— Gata! răspunse Jean Bart.
— Atunci, vă spunem ca pe mare: Cu Dumnezeu înainte! Şi se depărta împreună cu ceilalţi de aeroplan.
Raimondo puse în mişcare elicea şi împinse o pârghie. Se auzi un slab zbârnâit. Elicea se învârti mai repede… şi aparatul alunecă lin, depărtându-se pe terenul neted.
— Trăiască Italia! strigă Marius, fluturând pălăria lui de cercetaş.
— Trăiască Italia! răspunseră cei trei domni descoperindu-se. Şi văzură la capătul câmpului aparatul decolând şi înălţându-se cu repeziciune spre cerul crepuscular.
În acel moment se deschise uşa căsuţei şi în pragul ei apăru o femeie, care împreunându-şi mâinile, scoase un geamăt de durere. Era biata mamă, care ghicise cele ce se petreceau.
— O! Doamne! Doamne! Lacrimi mari îi picurau din ochi şi deodată se clătină… Contele del Faro prinse în braţe pe d-na Balsan, care leşinase…



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu