duminică, 22 februarie 2015

Darling Lilly (2)


Michael Connelly




Pierce folosi cartela magnetică pentru a intra în garajul de lângă Amedeo Technologies şi îşi parcă BMW-ul 540 în spaţiul rezervat. Intrarea în clădire se deschise pe când se apropia, acţionată de bărbatul care stătea pe platforma din spatele uşilor duble de sticlă.
— Mersi, Rudolpho, spuse Pierce.
Luă liftul până la etajul al treilea, unde se aflau birourile administraţiei.
În holul de la etajul trei formă combinaţia de la uşa biroului său şi intră.
— Luminile, spuse, în timp ce se aşeza la birou şi acestea se aprinseră. Porni computerul şi introduse parola. Conectă linia telefonică pentru a-şi verifica repede mesajele de pe e-mail înainte de a se apuca de lucru. Era ora opt. Îi plăcea să lucreze seara, să aibă laboratorul doar pentru el.
Din considerente de securitate, nu lăsa niciodată computerul pornit sau ataşat la o linie telefonică atunci când nu lucra la el. Din acelaşi motiv nu purta telefon celular sau pager. Foarte rar îşi lua cu el laptopul. Pierce era paranoic din născare – la un pas de schizofrenie, cum spunea Nicole –, dar şi un cercetător precaut şi eficient. Ştia că de fiecare dată când lega o linie exterioară de computerul său său deschidea o transmisie celulară era ca şi cum ar face sex neprotejat. Nu ştiai niciodată la ce te poţi aştepta. Pentru unii asta făcea parte din farmecul sexului.
Avea câteva mesaje, dar se hotărî să citească doar trei în acea seară. Primul era de la Nicole şi îl deschise imediat, cu o emoţie care-l făcu să se simtă neplăcut deoarece se afla la limita sentimentalismului ieftin. Din păcate mesajul nu conţinea ceea ce spera el. Era scurt, concis şi atât de profesional încât excludea orice aluzie la relaţia lor nefericită. Reprezenta doar o ultimă scrisoare a unui fost angajat, înainte ca acesta să treacă mai departe – în carieră şi în dragoste.

„Hewlett,
Am plecat.
Totul se află în dosare. (Apropo, afacerea Bronson a ajuns în    
sfârşit în presă – SJMN au dat-o primii.)
Mulţumesc pentru tot şi noroc.
Nic”

Pierce rămase o vreme cu privirea fixată pe mesaj. Fusese trimis la 4:55 P.M., deci cu câteva ore înainte. Nu avea niciun rost să răspundă, deoarece adresa ei de e-mail trebuia să fi fost ştearsă din sistem la 5 P.M., când îşi predase cartela de acces. Plecase, şi fusese definitiv ştearsă din sistem.
Îi spusese Hewlett, şi asta îl făcu să cadă pe gânduri. În trecut folosise numele acela pe post de alint. Un nume secret, folosit doar de iubită. Avea la bază iniţialele lui – HP, la fel ca Hewlett Packard, uriaşul fabricant de computere care în acele zile era unul din Goliaţii care îl înfruntau pe David al lui Pierce. Întotdeauna o spunea cu un zâmbet dulce. Doar ea putea să-i pună ca poreclă numele unui adversar şi să scape. Oare ce semnifica faptul că îl folosise în acest ultim mesaj? Zâmbea dulce când l-a scris? Ezita, era pe cale să se răzgândească? Mai exista vreo şansă, vreo speranţă de împăcare?
Pierce nu reuşise niciodată să înţeleagă motivaţiile lui Nicole James, şi nu putea nici în acel moment. Apăsă pe tastatură şi salvă mesajul, mutându-l într-un dosar în care ţinea toate e-mail-urile trimise de ea pe parcursul celor trei ani cât durase relaţia lor. Istoria perioadei petrecute împreună – bună şi rea – putea fi citită în acele mesaje. Aproape o mie. Ştia că a le păstra constituia un comportament obsesiv, dar devenise o obişnuinţă. Mai avea dosare pentru stocarea mesajelor electronice şi pentru câteva dintre relaţiile lui de afaceri. Aşa se născuse şi dosarul lui Nicole, dar ulterior trecuseră de la statutul de parteneri de afaceri la ceea ce el crezuse că însenina parteneri de viaţă.
Trecu în revistă mesajele din dosarul Nicole James, aşa cum un om s-ar uita la fotografiile unei foste prietene. Unele dintre ele îl făcură să zâmbească. Nicole fusese întotdeauna specialista în definirea subiectului dovedind haz, dar şi sarcasm. Mai târziu – din necesitate, şi el ştia asta – a devenit maestra „subiectului tăios” şi apoi al celui care rănea. În timpul listării îi atrase atenţia un subiect – „Unde locuieşti?” – şi deschise mesajul. Fusese trimis cu patru luni în urmă şi era un indiciu la fel de bun ca oricare altul în legătură cu ceea ce avea să se aleagă din relaţia lor. În mintea lui acest mesaj reprezenta începutul dezbinării – punctul din care nu a mai existat cale de întoarcere.

„Mă întrebam unde locuieşti pentru că nu te-am mai văzut la Amalfi de patru nopţi.

Evident că nu merge aşa, Henry. Trebuie să vorbim, dar tu nu eşti niciodată acasă ca să o facem. Este cazul să vin la laborator pentru a vorbi despre noi? Ar fi cu siguranţă trist.”

Îşi aminti că se dusese acasă după acel mesaj şi rezultatul fusese prima lor despărţire. Petrecuse patru zile într-un hotel, susținându-și cauza la telefon, prin e-mail şi trimițând flori înainte de a fi invitat să se întoarcă pe Amalfi Drive. O vreme făcuse toate eforturile pentru a ajunge acasă în fiecare seară la opt. Apoi a început să întârzie şi orele lui de laborator s-au prelungit până spre dimineaţă.
Pierce închise mesajul şi apoi dosarul. Plănuia ca într-o zi să scoată la imprimantă toate mesajele şi să le citească de parcă ar fi fost un roman. Ştia că va fi povestea comună, a unui bărbat ale cărui obsesii îl împinseseră până la a pierde ceea ce era cel mai important pentru el. Dacă ar fi fost un roman, l-ar fi putut intitula Proiectul Proteus.
Se întoarse la lista de mesaje curente. Primul mesaj pe care îl citi fu cel al partenerului său, Charlie Condon. Acesta îi reamintea de prezentarea din săptămâna următoare, de parcă el avea nevoie să-i amintească cineva. Linia de subiect spunea: „RE: Proteus” şi era un răspuns la un mesaj pe care Pierce i-l trimisese lui Charlie cu câteva zile înainte.

„Totul e aranjat. Vine miercuri, să stabilească o întâlnire pentru   
joi, la ora zece. Harponul e ascuţit şi pregătit. Fii acolo, altfel  
pierzi.
CC”

Pierce nu se deranjă să răspundă. Bineînţeles că va fi acolo. Depindeau o grămadă de lucruri de prezenţa lui. Dumnezeul la care se făcea referire în mesaj era Maurice Goddard, un newyorkez, un investitor în tehnologie electronică. Charlie spera că va deveni „balena” lor. Venea să vadă proiectul Proteus, înainte de a lua decizia finală. Intenţionau să-i ofere o primă privire asupra proiectului, sperând ca acest lucru să îi apropie de perfectarea contractului. Lunea următoare urmau să depună actele pentru protejarea prin patent a lui Proteus şi să înceapă să caute alţi investitori dacă Goddard nu li s-ar fi alăturat.
Ultimul mesaj pe care-l citi era de la Clyde Vernon, şeful securităţii la Amedeo. Pierce se gândi că putea ghici ce conţinea înainte de a-l deschide, şi nu se înşelă.

„Încerc să te găsesc. Trebuie să vorbim despre Nicole James. Te   
rog, sună-mă cât mai curând cu putinţă.
Clyde Vernon”

Pierce ştia că Vernon voia să afle cât de multe ştia Nicole, dar şi despre împrejurările plecării ei bruşte. Practic, dorea să ştie cum să acţioneze. Pierce rânji constatând că omul de la securitate îşi scrisese numele întreg. Pierce hotărî să nu-şi mai piardă timpul cu alte          e-mail-uri şi opri computerul, deconectă linia telefonică, după care părăsi biroul şi se îndreptă spre biroul lui Nicole. Fostul ei birou.
Pierce avea combinaţia generală pentru toate uşile de la etajul trei şi se folosi de ea pentru a deschide uşa biroului.
— Luminile, spuse el intrând în încăpere, dar nu se aprinse niciuna. Receptorul audio al biroului era încă înregistrat cu vocea lui Nicole.
Pierce se duse până la întrerupătorul de perete şi aprinse luminile. Încă se mai simţea o urmă a parfumului ei. Deschise sertarul de sus. Era gol, cu excepţia unei agrafe pentru hârtii. Nicole plecase. Asta era sigur. Şi celelalte trei sertare erau goale, cu excepţia unei mici cutii pe care o găsi în cel de jos. O scoase şi o deschise. Era pe jumătate plină cu cărţi de vizită. Luă una şi se uită la ea.

Nicole R. James
Director pentru Informaţii despre Concurenţă
Funcţionar de Informaţii Publice
Amedeo Technologies
Santa Monica, California.

Apoi puse cartea de vizită în cutie şi pe aceasta înapoi în sertar. Se ridică şi se duse la rândul de dulapuri cu dosare de lângă peretele aflat în partea opusă biroului.
Insistase să se facă copii pe hârtie ale dosarelor de informaţii. Erau patru dulapuri, cu două sertare fiecare. Pierce scoase cheile şi folosi una pentru a descuia un sertar etichetat BRONSON. Deschise sertarul şi scoase dosarul albastru – în sistemul de îndosariere al lui Nicole cel mai recent dosar referitor la oricare dintre competitori era albastru. Deschise dosarul şi aruncă o privire printre hârtiile scoase la imprimantă. Găsi o fotocopie a unui articol de ştiri din secţia de afaceri a San Jose Mercury News. Era un scurt articol despre unul dintre principalii săi adversari din sectorul privat care primise o infuzie de lichidităţi, cu două zile înainte. Auzise deja despre afacere de la Nicole. În lumea tehnologiilor în curs de dezvoltare veştile circulau repede, mult mai repede decât prin canalele de ştiri. Povestea era o confirmare a ceea ce ştia, dar mai exista ceva.

BRONSON TECH PRIMEŞTE AJUTOR FINANCIAR DIN JAPONIA
De Paul Puig

Bronson Technologies, cu sediul în Santa Cruz, a încheiat un acord de parteneriat cu Corporaţia Japoneză Tagawa, care va asigura fonduri pentru proiectul de electronică moleculară al firmei. Conform termenilor acordului, Tagawa va finanţa cercetarea cu şaisprezece milioane de dolari în următorii patru ani. În schimb, va primi douăzeci la sută din acţiunile Bronson.

Elliot Bronson, preşedintele companiei înfiinţate acum şase ani, a spus că banii vor propulsa compania în competiţia acerbă pentru realizarea primului computer molecular practic. Bronson şi un grup de companii private, universităţi şi agenţii guvernamentale sunt angajate într-o cursă pentru obţinerea RAM-ului pe bază moleculară şi legarea acestei memorii în sisteme de circuite integrate. Unii văd punerea în practică a computerului molecular peste cel puţin un deceniu. Cei care îl propun cred că va revoluţiona lumea electronicii. De asemenea, este văzut ca un potenţial pericol pentru industria computerelor bazate pe silicon, care valorează mai multe miliarde de dolari.

Valoarea potenţială a computerului molecular este considerată nelimitată, şi astfel cursa pentru dezvoltarea lui este una acerbă. Cipurile computerului molecular vor fi infinit mai puternice şi mai mici decât cele din silicon, utilizate în prezent.

„De la computere de diagnostic ce pot fi lansate în vasele de sânge şi până la «străzi inteligente» cu computere microscopice integrate în asfalt, computerele moleculare vor schimba lumea”, a declarat Bronson marţi. „Iar această companie va fi prezentă pentru a ajuta la schimbarea ei.” Principalii adversari ai lui Among Bronson în sectorul privat sunt Amedeo Technologies din Los Angeles şi Midas Molecular din Raleigh, Carolina de Nord. De asemenea, Hewlett Packard a semnat un acord de parteneriat cu Universitatea din California, în Los Angeles. Mai mult de o duzină de alte universităţi şi companii private investesc fonduri importante în cercetare în sectorul nanotehnologiei şi al RAM-ului molecular. Agenţia Ministerului Apărării pentru Proiecte de Cercetare Avansată finanţează parţial sau integral multe din aceste programe.

Câteva companii au ales să caute sponsori privaţi în loc să se sprijine pe ajutorul guvernamental sau al universităţilor. Bronson explică aceasta prin faptul că decizia face compania mai agilă, capabilă să se mişte repede în privinţa experienţelor şi a proiectelor, fără a mai trebui să ceară aprobări de la guvern sau de la universităţi.
„Guvernul şi aceste universităţi mari sunt ca nişte nave de luptă”, a spus Bronson. „O dată ce încep să se mişte în direcţia potrivită, trebuie să te fereşti, însă au nevoie de mult timp ca să cârmească şi să se îndrepte încotro trebuie. În acest domeniu schimbările sunt mult prea rapide. Pentru moment, e mai bine să fii o barcă de viteză.”

Faptul de a nu apela la fonduri guvernamentale sau ale universităţilor înseamnă şi venituri mai importante, pe măsură ce patentele din domeniu devin valoroase în anii următori.

În ultimii cinci ani s-au înregistrat câţiva paşi semnificativi înainte în dezvoltarea computerului molecular, aparent în fruntea cursei aflându-se Amedeo Technologies. Amedeo e cea mai veche companie din cursă. Henry Pierce, în vârstă de treizeci şi patru de ani, chimistul care a fondat compania la un an după ce a absolvit la Stanford, a obţinut numeroase patente în domeniul circuitelor moleculare şi al creării de memorie moleculară şi de porţi logice – componentele de bază ale ştiinţei calculatoarelor.

Bronson a spus că speră să echilibreze competiţia, cu ajutorul fondurilor de la Tagawa.

„Cred că va fi o cursă lungă şi interesantă, dar noi vom fi la finiş. Garantez asta.”

Mişcarea către o sursă importantă de suport financiar – o „balenă”, în jargonul arenei de investiţii în tehnologii în curs de dezvoltare – e favorizată de companiile mai mici. Mişcarea lui Bronson o urmează pe a celor de la Midas Molecular, care tot în acest an şi-a asigurat şaisprezece milioane de dolari, finanţare venită de la un investitor canadian.

„Nu există două moduri de a privi problema. E nevoie de bani pentru a fi competitiv”, a spus Bronson. „Instrumentele de bază ale ştiinţei sunt scumpe. Costă mai mult de un milion de dolari pentru a dota un laborator.”

Pierce de la Amedeo nu a răspuns la telefoane, dar surse din interiorul industriei au indicat că şi compania lui caută un investitor important.

„Toată lumea e la vânătoare de balene”, a spus Daniel F. Daly, partener la firma Daly & Mills, o firmă de investiţii din Florida care a monitorizat creşterea nanotehnologiei.

Pierce închise dosarul cu tăietura din ziar în el. Foarte puţine lucruri din articol erau noi pentru el, însă primul citat din Bronson în care se menţiona diagnoza moleculară îl intriga. Se întrebă dacă Bronson tatona linia industrială, încercând partea mai sexy a ştiinţei, sau ştia ceva despre proiectul Proteus. Oare i se adresa direct lui sau se folosea de ziar şi de noii bani din Japonia pentru a arunca mănuşa? Dacă aşa stăteau lucrurile îl aştepta în curând un şoc. Pierce puse dosarul la locul lui în sertar.
— Te-ai vândut prea ieftin, Elliot, spuse el, în timp ce închidea sertarul.
Ajuns în hol, Pierce scană pentru câteva secunde ceea ce ei numeau „peretele gloriei”. Pe o lungime de şase metri, peretele era acoperit cu articole înrămate despre Pierce, Amedeo, patente şi cercetare. În timpul orelor de program, când angajaţii se aflau în birouri, nu se oprea niciodată să se uite la ele. Doar în momentele de singurătate arunca o privire peretelui şi avea un sentiment de mândrie.
Cele mai multe articole proveneau din reviste ştiinţifice, al căror limbaj era incomprehensibil pentru oamenii obişnuiţi. De câteva ori compania şi realizările ei pătrunseseră însă şi în presa obişnuită. Pierce se opri în faţa exponatului care îl făcea să se simtă cel mai mândru, o copertă a revistei Fortune, veche de aproape cinci ani. Pe ea era o fotografie a lui – din vremea când avea părul prins în coadă – ţinând în mână un model de plastic al circuitului molecular simplu pentru care tocmai primise un patent Textul din dreapta suna: „Cel mai important patent pentru următorul mileniu?
Apoi dedesubt, adăuga cu litere mici: „El aşa crede. Copilul-minune în vârstă de douăzeci şi nouă de ani, Henry Pierce, ţine în mână întrerupătorul molecular care ar putea fi cheia unei noi ere în ştiinţa computerelor şi a electronicii.”
Asta se petrecuse în urmă cu doar cinci ani, dar pe Pierce îl cuprinse nostalgia în timp ce se uita la coperta înrămată. Cum porecla jenantă de copil-minune nu a rezistat, viaţa lui Pierce s-a schimbat când revista a ajuns pe tarabele de presă. Cursa a continuat şi mai aprigă după aceea. Investitorii au fost cei care au venit la el. Apoi au apărut competitorii. A apărut Charlie Condon. Până şi oamenii lui Jay Leno au venit să-l vadă pe tânărul surfer-chimist cu păr lung. Cel mai plăcut moment pe care şi-l amintea Pierce era acela în care semnase cecul cu care achitase microscopul cu scanare electronică. Apoi a apărut şi presiunea provocată de necesitatea de a atinge performanţa, de a face următorul pas. Şi apoi încă unul. Date fiind opţiunile, nu avea cale de întoarcere. Niciuna. Dar îi plăcea să-şi amintească momentul, de dragul tuturor lucrurilor pe care nu le ştia atunci. Nu era nimic anormal în asta.



va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu