vineri, 27 februarie 2015

ORBITOR (2)


MIRCEA CĂRTĂRESCU





Dădeam peste cîte un film developat, înfăşurat în hîrtie, îl desfăceam şi priveam în lumi­nă scene de familie în cadre fotografiate cînd pe lung, cînd pe lat, cu oameni avînd invariabil feţe negre şi părul alb, costume albe şi cămăşi negre, rochii negre cu flori albe şi rochii albe cu flori negre. Găseam cele vreo trei poze ale mele "de cînd eram mic", ştiute atît de bine: în curte, pe Silistra, în costumaş tricotat, cu ghetuţe-n picioare, cu bucle şi moţ în creştet, ţinînd o mînă pe un stîlp de grădină cu glob în vîrf şi cealaltă ducînd-o la ochi, căci aveam un an şi jumătate şi mă smiorcăiam; se vedea şi un perete de casă de mahala, cu muşcată în geam, iar curtea era pardosită cu piatră cu­bică. Apoi, poza cu mine pe motocicletă cu ataş, la bîlci (eu buflei şi speriat, în bluziţă cu mînecă scurtă) şi lîngă un urs împăiat, cu blana jumulită, nu cu mult mai înalt decît mine. De aceasta din urmă, de altfel, nimeni nu era prea sigur că mă reprezintă pe mine. Putea fi la fel de bine vărul meu, Marian, băiatul lui tanti Sica. Imaginea, destul de mică, se degradase pînă la un sepia murdar, încă trei poze se mai amestecau, din vremuri imemoriale, printre acte, livrete militare şi insigne cu smalţul sărit. Poza tipică de la cununia alor mei, atît de retuşată că ar fi greu de spus cum arătau, de fapt, însurăţeii: el cu părul negru ca o pată de tuş, lins pe spate, cu expresia îndîrjită de parcă ar fi fost în faţa plutonului de exe­cuţie, cu un costum de haine negru parcă desenat în fundal, ea în rochie de mireasă, cu o faţă de nerecunoscut (putea fi oricine din filmele de epocă), iar în părţi, ţinînd monstruoasele lumînări de cu­nunie, o naşă grasă dincolo de firesc, cu picioare atinse de elefan­tiazis, şi un naş chel, cu o mustaţă gen Groucho Marx. A doua fotografie era, de fapt, prima în ordine cronologică. Erau mama şi tata în localitatea balneară unde se cunoscuseră. Aici ea era fru­moasă, cu pomeţii înalţi, cu părul castaniu buclat, cu ochii stră­lucitori: o muncitoare tînără venită la oraş şi care nu-şi face planuri de viitor. El e aproape un puşti, are doar ceva mai mult de două­zeci de ani şi seamănă cu mine. E în trening şi cu bocanci militari în picioare. Ninge uşor peste capetele lor goale, cum stau rezemaţi de balustrada unui pod. Pe pod mai trec vreo doi inşi cu băşti pe cap. E în 1955, şi iarna e mult mai blîndă decît cea dinainte. Cine ştie ce fotograf ambulant, fost fabricant poate, sau poate tot foto­graf şi în celălalt regim, aşteptase zgribulit, pe pod, clienţi pentru pozat, iar ai mei, care abia dacă erau unul al altuia pe atunci, se lăsaseră imortalizaţi, din timiditate, în splendoarea tristă a juneţii lor. Ultima poză a fost cu grijă tăiată în două, nu cu foarfecă, ci prin îndoire repetată. Pelicula a pleznit prima, după care hîrtia poroasă s-a lăsat sfîşiată cu o relativă acurateţe. Ce a rămas e ima­ginea tatălui meu cu mine în braţe, pe cînd să tot fi avut aproape doi ani şi port faimoasele codiţe blonzii. Totuşi nu sînt în rochiţă, ci în "spielhosen" de material înflorat. Tata se uită zîmbind, cu fălcile lui pătrăţoase şi ochii tăioşi, în obiectiv, pe cînd eu îi rîd cuiva din stînga mea, şi care trebuie să se fi aflat în partea lipsă a pozei. Acolo se vede doar un cot dezgolit de femeie.

Tot interiorul genţii, în care mai scotocisem şi cu alte ocazii, dar nu cu interesul de acum, mirosea a alamă veche şi a cocleală din cauza ceasurilor. Ultimul lucru la care ajungeam, pentru că era cel mai ascuns în pliurile pline de frimituri ale genţii, era o proteză dentară a mamei, pe care nu putuse s-o poarte niciodată şi care era tăinuită aici ca un obiect ruşinos, despre care nu trebuia vorbit. Cînd am dat prima dată de ea, am avut sentimentul de greaţă şi stînjeneală care mă mai încercase odată, în adîncul copilăriei mele. Era în primul an în care traversam şoseaua singur, după cîte o pîine, după o broşură din "Clubul temerarilor" sau ca să-i iau tatei ţigări. Ajungeam, în seri tăcute de vară, în faţa unor zidiri care acum nu mai există, intram în debite de tutun şi o priveam speriat pe vînzătoarea înzorzonată şi grasă, cu părul roz, înconjurată de revistele şi almanahurile ei. Se-ntuneca afară şi doar aici, în cămă­ruţa cu vitrină, lumina era intensă şi încremenită. Priveam prin tejgheaua de sticlă diversele pachete de ţigări, de tutun de pipă, brichetele de tinichea în formă de pistol, bricegele ca nişte peşti de plumb... Alături de ele, de chibrite, de alte mici fleacuri, cel mai frumos lucru mi se păreau cutiuţele de carton lăcuit, cu fotografiile unor fluturi tropicali, azurii şi aurii, şi în dreptul cărora se afla o etichetă pe care scria ceva cu litere de tuş negru. Cuvîntul era lung şi fascinant ― prezervativ. Ce putea fi înăuntru? Tot huruind între degete dafinul de tinichea din care ieşea zîna de cauciuc, stăteam de multe ori în tăcerea camerei mele şi mă-ntrebam ce jucărie ciudată, exotică, se putea afla în cutiuţele cu fluturi. Uneori îmi închipuiam că ar fi putut fi chiar un fluture, cu corpul de arcuşor şi cu aripi de poleieli din acelea pestriţe în care erau învelite bom­boanele "de salon". Sau o gumă parfumată, transparentă, în carnea de gelatină a căreia ar fi încremenit un peştişor roşu. Îmi făceam planul că, în drum spre cinematograful "Volga", unde vedeam cîte un film cu părinţii, să-i rog să-mi cumpere şi mie un prezervativ. Costa numai trei lei. În definitiv, puteam strînge şi eu, de prin casă, monezi de cinci, de zece şi de cincisprezece bani, pînă aş fi completat suma. Începusem să strîng, şi îmi şi imaginam cum vînzătoarea cu părul roz mi-ar fi zîmbit mămos şi mi-ar fi pus în palmă cutiuţa dorită (ştiam şi pe care s-o cer: cea din vitrină, unde fluturele pîlpîia pe un fond verde aprins)... Într-o seară, în drum spre cinema, am zărit în altă vitrină de tutungerie cutiuţele chi­nezeşti şi, privind în sus, am îndrăznit să întreb: "Tată, ce este un prezervativ?" La care faţa tatălui meu s-a înăsprit şi mi-a răspuns brutal: "Altceva nu te-ai găsit să întrebi?" Mama şi tata, între care mergeam cu paşi repezi, au tăcut apoi, schimbînd priviri, cîteva minute. Ştiam după tonul tatălui meu că nimerisem în faţa uneia dintre acele uşi încuiate, acele zone în care părinţii, deşi le eşti drag, nu te primesc niciodată. Simţisem suflarea lor, a vieţii lor misteri­oase de adulţi, interdicţiile acelea de neînţeles privind naşterea copiilor şi organele mici şi chircite dintre picioare şi tăvălirea pe pat a mamei de către tata în dormitor, cînd mama chiuia şi eu săream s-o salvez, lovindu-l cu pumnii peste şale pe bărbatul ţepos şi abrutizat. După întrebarea nefericită mă cuprinsese un fel de oroare de mine însumi, pe care am regăsit-o cînd am desfăcut pachetul îngălbenit în care se afla proteza mamei. Erau dinţii de sus, din faţă, de culoare alb-murdară, cu puţin albăstriu în ei, dintr-un plastic ordinar, înfipţi într-o gingie artificială. Roşul gingiei nu era unul pe care l-ar fi putut avea mucoasa veritabilă a gurii, ci avea o nuanţă specială, de parcă plasticul ar fi provenit din alte proteze vechi, topite şi refolosite: un vînăt, un movuliu abia suflînd în roşul dominant. Cîteva capete de sîrmă, vădite ici şi colo, contribuiau la repulsia fascinată pe care o simţeam faţă de obiectul pe care-l învîrteam în mîini. Mama îmi transmisese dantura proastă, predispusă la carii şi prăbuşiri interioare, la sfărîmări în urma cărora, mestecînd ceva, simţeam pe limbă, cîteodată, o bucată inconfundabilă de măsea: lucioasă ca oglinda pe-o parte, scobită şi aspră pe cealaltă. Îmi transmisese durerile inimaginabile de dinţi, în timpul cărora alergam prin casă dărîmînd scaunele şi smulgînd draperiile. Dar simţeam că nu jalea în faţa viitorului previzibil al danturii mele era ceea ce-mi tulbura gîndurile privind arcul hidos al acelor gingii, ci culoarea lor. Era în ea ceva precis, ceva care trimitea la un lucru pe care-l văzusem, îl ştiusem odată, şi pe care acum nu îl regăseam. Cîteva zile am umblat peste tot cu gingiile şi dinţii mamei în buzunar. Mă învîrteam obsedat pe traseele mele din jurul liceului "Cantemir", pe strada Toamnei şi strada Profetului, coboram pe Galaţi în urletul tramvaiului cinci, vagabondam printre ruinele de pe Lizeanu. Se-apropia amurgul, zăpada afinată de pe trotuare primea rozul cu timiditate, cîte o bătrînă, la o fereastră, sugea spasmodic dintr-o suzetă de copil, o pisică avea ochii de mai tîrziu ai Ginei, o femeie se oprea, privea împrejur şi-şi sălta chiloţii, apucîndu-i prin canadiană şi prin fustă. Aşteptam, umblînd printre alimentare şi căruţuri de copil, momentul în care amurgul avea să capete exact culoarea gingiilor, şi deodată a căpătat-o. Eram pe strada Domniţa Ruxandra, acolo unde o mică piaţetă ca de vis se deschide, mărginită de curţi cu globuri colorate pe araci şi de un bloc aproape viu, galben şi subţire ca o lamă de brici, cu o fîşie verticală de sticlă mată deasupra intrării. Sticla ardea acum în amurg, iar în flacăra ei se răsuceau lujerii art nouveau de fier forjat, negri şi calzi ca noaptea. Zăpada insolita piaţeta cu o lumină albă venită de jos, ca de sub pămînt, topită repede în rozul morbid al înserării. Blocul tăcut, ca o lamă ruptă de cuţit înfiptă-n asfalt, îmi dădea o stare de nelinişte şi leşin. M-am oprit în centrul piaţetei, ca o statuie de erou trist, am scos din buzunar hîrtia poroasă de vechime şi am desfăşurat-o de pe obiectul hidos. Am ridicat proteza deasupra capului meu, şi dinţii au prins să sclipească galbeni ca flacăra de sare, pe cînd gingiile au dispărut, topite-n culoarea identică a înserării. "Ah, mamă", am şoptit în nebunia acelei tăceri. Am rămas cîteva minute privind în lumina tot mai întunecată proteza, pînă cînd, amurgul devenind stacojiu ca sîngele venos, aparatul dentar căpătă un fel de lumină interioară, de parcă un gaz uşor fluorescent ar fi umplut arcul gingiilor de cauciuc. Şi-n jurul lor se alcătui, fantomatic, mama. Întîi scheletul transparent ca pielea puricilor de baltă, ca o radiografie verzuie, catifelată, delicată. Cra­niul cu petele mari ale ochilor şi cele mici ale foselor nazale, cuşca toracică, fluturele translucid al oaselor iliace, tuburile gelatinoase ale mîinilor şi picioarelor şi degetelor. Peste ele, ca o zăpadă uşoa­ră, ca voalurile peştilor exotici, a crescut carnea spectrală a mamei, mare femeie goală cu sîni căzuţi, frumoasă ca în fotografiile din tinereţe, cu părul lichid dizolvat în seară. Privea către blocul livid, iar eu îi ţineam mîna pe buze, de parcă aş fi oprit-o să spună ceva sau să cînte. Creştetul meu abia îi ajungea pînă la sfîrcuri. Formam împreună, în întunericul care se prăbuşea, un enigmatic grup sta­tuar, încremenit pentru nimeni. M-am regăsit cu proteza în mînă, cu un sentiment de frustrare, cu senzaţia că fusesem foarte aproape de ceva important şi grav. Am înfăşurat-o la loc în hîrtia ei şi am rămas o vreme, năuc, în piaţa a cărei tăcere-mi dădea vertije.

Şi deodată-ncepu să fulguie. În lumina dulce a singurului bec din scuar, atîrnînd, violet şi singuratic, de stîlp, fulgii se îmbulzeau mai repede, apoi mai încet, alburii la intrarea în globul difuz de lumină, aproape negri la mijloc şi din nou alburii spre pămînt. Simţeam atingerea lor invizibilă pe buze şi pe gene, pe cînd la două-trei ferestre de la casele negustoreşti din jur se făcu lumină. Prin aerul fără culoare, înspicat cu gheaţa umedă a fulgilor, m-am îndreptat către blocul care părea acum un mare sloi negru ridicat în cerul ceţos. Am intrat pe o portiţă laterală, străjuită de două contoare de gaz ca de două animale himerice. Am coborît cîteva trepte care duceau spre demisol. Pe tot culoarul vopsit în verde lumina un singur bec galben, nu mai puternic ca o luminare. De-a lungul culoarului, care cotea imprevizibil, se întindea, lîngă tavan, o ţeava de fier bandajată din loc în loc cu chit roşu şi cînepă. Cămăruţe cu uşi părînd subţiri ca de carton se-nşirau în stînga şi-n dreapta. La zgomotul paşilor mei se deschidea cîte o uşă, de după care se căscau spaţii strîmte şi calde, cu cîte un bărbat doar în chiloţi şi maieu, femei în capoate bînd cafea din ceşti ciobite, vreo bătrînă cu broboada scoasă, atîrnată pe spătarul scaunului, aşa încît i se vedeau cele două cozi de păr cărunt, lungi pînă la călcîie... Am ajuns la piciorul scării în melc care ducea spre parter şi etaje. Am urcat-o. Fiecare palier avea o altă culoare a dezolării. Uşi negre ca de morgă, tăbliţe emailate, mult mai mari decît ar fi fost nece­sar, cu numerele apartamentelor, vizoare de alamă mirosind me­talic. Arbuşti veştejiţi şi duhoarea covoraşelor de iută. La ultimul etaj nu mai era nici o uşă. Doar pereţii goi, cu pieliţa verzuie, sub un bec chior. O scăriţă cu cîteva trepte de metal ducea către ieşirea pe terasa blocului. Minusculi şi rapizi fulgi de zăpadă cădeai înăuntru şi se topeau pe mozaicul podelei. Am ieşit pe terasă şi ai rămas încremenit. O ţară a melancoliei mi se întindea înainte. Er; cu neputinţă să mă mai aflu pe acoperişul blocului galben di: piaţetă. Eram în vîrful unei construcţii gigantice, în care pînă urmă am recunoscut unul dintre blocurile vechi din centru, înconjurat de cupole de aramă, ca nişte sîni monstruoşi. Cît vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sînge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vîrful hotelului Negoiu şi al clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu polio­mielită, falusul Foişorului de Foc, totul înţesat de un popor de statui înfăţişînd gorgone şi atlaşi şi cherubini şi Agricultura şi Industria şi toate Virtuţile şi pe Seneca şi pe Kogălniceanu şi pe Bălcescu şi pe Rosetti şi pe Vasile Lascăr, univers contorsionat de calcar şi ipsos şi bronz, acoperit de zăpadă. Eram atît de aproape de faţa tristă a unei femei de piatră. O femeie cu aripi de cinci ori cît statura mea. Un sfert din Bucureşti era obturat de penele ei de piatră. Cupolele aveau solzi ca ouăle unei făpturi de pe Lună. Toată flora, fauna şi demonologia acestei privelişti fîlfîiau încremenit, negre cu sclipiri roşiatice pe cerul jos, alburiu. În chipul statuii de care mă sprijineam am recunoscut-o pe mama. Cînd unul dintre ouăle înlănţuite de ghirlande de calcar de pe acoperişul meu a plez­nit, cu un zgomot care a sunat sec în liniştea străbătută de tro­leibuze singuratice a nopţii de iarnă, şi cînd un fetus translucid, cît un cîine, s-a tîrît afară, bîţîindu-şi capul umed şi fără ochi, cînd jugulara statuii mamei a început să pulseze, am luat-o la fugă spre deschiderea pe unde ieşisem. Am coborît vreo zece etaje, pînă cînd m-am găsit deodată pe un palier cunoscut. Eram în faţa uşii atît de liniştitoare a apartamentului părinţilor mei, în Ştefan cel Mare, de unde plecasem cu cîteva ore mai devreme. Mi-a deschis tata. M-am descălţat, mi-am scos căciula udă de zăpadă şi paltonul şi m-am refugiat, ca de obicei, în camera mea din faţă. Am scos pacheţelul din buzunar şi l-am pus la loc, în fundul genţii cu acte. Geanta am ascuns-o din nou în spatele unui rînd de rufe. M-am dezbrăcat de tot în faţa toaletei cu oglindă. Ce animal ciudat eram! Ce cap tri­unghiular, ca de şarpe, acum transfigurat de teroarea statuilor şi-a cupolelor, pe care ochii mei încă le mai reflectau. Ce torace îngust, cu inima aproape vizibilă în reţeaua de vene albăstrui din piele, intre pulpe, sexul, deja congestionat de erecţiile din atîtea nopţi chinuitoare, virase din rozul copilăriei în brun întunecat. Părul mi se îndesea pe pulpe. M-am întors cu spatele la oglindă şi m-am privit peste umăr. Vertebrele mi se străvedeau prin pielea spinării ca nişte deluşoare alburii. Spatele, cît îl puteam vedea, purta triunghiurile omoplaţilor aşa de vizibil, încît ele păreau două plăci subţiri supraadăugate. Fesele îmi erau rotunde şi grele, aproape ca de fată, cu spaţiul dintre ele întunecat de păr ca o linie groasă trasă cu tuş. Eram, evident, un animal, un aparat fragil de materie organică. Nu-nţelegeam cum pot să fac acele piei şi cărnuri să se mişte. Îmi priveam degetele şi mă concentram din toate puterile spiritului meu, ordonîndu-le: "Mişcaţi-vă!" Nimic nu se-ntîmpla, de parcă aş fi-ncercat să fac un pahar să alunece pe masă. Cum reuşeam să pun un picior înaintea altuia? Cum secretează pancreasul meu şi glanda pituitară sucurile lor? Cum se nasc spermatozoizii în testiculele mele şi sunetele în cohleea mea? Mă pipăiam cu palmele pe tot corpul şi nu reuşeam să-nţeleg de ce eu eram tocmai bucata aceea de oase, zgîrciuri şi piele şi nu orice altă fiinţă. Scoteam limba pînă la refuz, făceam gesturi bizare, mă aşezam în poziţii catatonice, încercam să-mi imaginez că mă văd dinafară, de la un metru distanţă. Sau mă-ntrebam cum ar fi fost să mă fi născut nu om, ci insectă sau plantă, să fi trăit fără să-mi dau seama de viaţa mea... După ce am obosit, mi-am tras pijamaua şi m-am aşezat la fereastră, pe ladă, să privesc cum ninge peste şosea. Elemenţii ascuţiţi ai caloriferului îmi frigeau tălpile.

După astfel de seri, care ajunseseră să fie în­suşi aerul vieţii mele singure şi frustrate, după plimbările de cîrtiţă prin continuum-ul realitate-halucinaţie-vis ca printr-un triplu imperiu inextricabil, mă trînteam în pat şi luam la-ntîmplare o carte din vraful de jos, de lîngă ladă. Citeam aproape toată noaptea. Cărţile veneau la timp, într-un mod misterios, de parcă ar fi fost piesele de puzzle ale unei imagini limpezi şi totuşi de neînţeles, incomplete, un fel de supercarte apărută la graniţa cărţilor cu mintea mea. Citeam adînc în noapte, tăcerea ţiuia tot mai tare, uneori o insectă se rotea zbîrnîind în abajur, frigîndu-se de becul fierbinte. Cîte un camion făcea să tremure geamurile. Clipeam tot mai des, mai repede cu pleoapa dreaptă, mai şovăitor cu cea stingă. Îmi aduceam aminte de serile în care trebuia să-mi închid ochiul cu degetele ca să pot dormi. De zilele cînd rîdeam doar cu o singură jumătate a feţei, pe cînd cealaltă rămînea posacă şi sinistră. Acum, cînd clipeam repede, îmi zvîcneau supărător şi muşchii orbiculan ai gurii, iar cînd eram obosit o sudoare rece îmi ţîşnea din porii obrazului sting. Mă jucam privind imaginea camerei cu cîte un singur ochi. Cu dreptul, camera apărea luminoasă, şi culorile scînteiau cuminţi una lîngă alta. Stîngul vedea însă o stranie cavernă verzuie, în care volumele moi oscilau ca pielea unor animale subacvatice. Către sfîrşitul nopţii sensul cărţilor se evapora complet şi rămîneam în braţe cu paginile lor poroase, cu semnele cabalistice imposibil de înţeles, cu parfumul de hîrtie prăfuită, cel mai excitant parfum de pe pămînt. Cele două emisfere cerebrale mi se contractau de plăcere în scrotul lor de os. Pe jumătate adormit spionam cărţile cu o pasiune de voyeur, le rupeam cîte un colţ de pagină ca să privesc firişoarele texturii pu­foase, trăgeam de rana scorojită de pe cotor sau urmăream, cîte jumătate de oră, mersul pe cîmpia uriaşă a filei a vreunei insecte care trăia acolo, în "Dublul" lui Dostoievski sau în "Fizica pentru toţi". Minusculă, cu corpuşorul negru, insecta avea şase picioare transparente cu cîte o pată întunecată la extremităţi. Doar concentrîndu-te îi puteai vedea şi antenele, de asemenea translucide, agitîndu-se permanent. Străbătea răbdător dealurile şi văile hîrtiei de proastă calitate, se afunda între pagini, ieşea iar în lumina galbenă şi lucioasă, fără să dea nici o atenţie complicatelor procese psihice din mintea lui Goliadkin sau literelor negre, mai mari decît ea, în care nebuniile lui erau codificate. Gheruţe tari o ţineau bine anco­rată de cartea ei, de universul în care se născuse, puteai să sufli oricît de tare, că n-o puteai azvîrli afară. Doar se oprea o clipă ca să facă faţă uraganului, lipea pîntecul de rogojina grosolană a pa­ginii, iar apoi pornea mai departe, cu paşi egali şi mulţumiţi. Ni­meni n-o putea scoate din patria ei, în care se pomenise şi-n care avea să moară, prefăcîndu-se-ntr-o cojiţă uscată la rădăcina unei pagini. Rodea, poate, din cînd în cînd, bucăţele albe sau negre din fibra împletiturii. Înfigea ovipozitorul în punctul pe i din Goliad­kin şi lăsa acolo tubuleţele cilindrice cu cîte un mic embrion în ele. Nu ştia că lumea ei înseamnă ceva, că ar putea fi citită, ea o trăia şi asta era de ajuns. Poate Goliadkin, sau poate eu, al cărui ochi cît un miliard de sori se apropia de ea, eram Dumnezeul acestei in­secte, dar ganglionii ei nervoşi abia pridideau s-o ţină în viaţă. Eram un Dumnezeu care n-o crease şi care n-o putea mîntui, pentru totdeauna necunoscut şi indescifrabil.

Şi deodată mă simţeam şi eu privit. Mă-nfioram tot, săream în picioare şi mă duceam la fereastră. Priveam stelele risipite peste oraş. Cineva, adînc în altă noapte, de alt fel, ţinea în mîini lumea mea şi-mi urmărea amuzat înaintarea pe drumuri întortochiate. Sufla singurătate şi nenorocire, ca nişte limbi de foc negru ţîşnite din gura lui, dar eu mă agăţăm de viaţă răspîndindu-mi viscerele cleioase pe pagină. În ce carte eram oare? Şi ce fel de minte mi-ar fi trebuit ca s-o pot înţelege? Şi dac-aş fi înţeles-o, n-aş fi fost dez­amăgit să-mi dau seama că am trăit într-o broşurică licenţioasă de doi bani, sau într-un mers al trenurilor, sau într-o carte de colorat pentru copii? Sau într-o abjectă scrisoare anonimă? Sau într-un sul de hîrtie igienică?

Închideam cartea peste minuscula fiinţă care-mi era totuşi per­fect asemănătoare, cu corpul plin de organe ca ale mele, cu celule în a căror protoplasma se desfăşura acelaşi miliard de manevre chimice pe secundă, şi stingeam lumina, exact în momentul în care zorii începeau să albească fereastra. Mă ghemuiam sub cearceaf şi mi-l trăgeam peste cap, aşa încît nu lăsam decît o fantă foarte în­gustă pentru respiraţie. Aşa dormea şi mama, mumificată în po­ziţia fetusului, aşa dormeam şi eu de cînd mă ştiam. Dar mi-era întotdeauna frică să adorm. Unde avea să fie fiinţa mea timp de atîtea ore? Poate aveam să ajung în locuri din care nu mă mai pu­team întoarce, sau aveam să mă-ntorc transformat într-un monstru oribil. Ruptura de continuitate a eului meu îmi provoca o strîn-gere acidă în plexul solar. Mi se părea intolerabil să mă dizolv, noapte de noapte, într-o junglă terifică, aflată în mine, dar care nu eram eu. Ce-aveam să mă fac dacă, tot coborînd şi coborînd în catacombele imaginarului, aveam să-i perforez adîncul şi să mă tre­zesc între idolii îngrozitori, mînjiţi de sînge şi spermă, ai arhetipu­rilor, ai instinctului foamei şi setei, ai reflexului de vomă? Şi dacă aveam să perforez şi zona asta, şi să mă scufund în somatic, în­colăcit pe rinichi şi vertebre, sufocat de celulele din care cresc părul şi unghiile, atins moale de peristaltismul maţelor? Putea să se-ntîmple orice, să se defecteze mecanismul trezirii, ca în dimineaţa aceea de primăvară cînd am deschis ochii în camera inundată de soare, proaspăt şi plin de viaţă, pînă cînd mi-am dat seama că nu mă pot mişca. Eram complet paralizat. Încercam să mă ridic, dar mi se întîmpla ca atunci cînd comandam degetelor mele să se mişte. Nu ştiam, nu mai ştiam cum se face. Lumea se redusese la cîteva cute ale cearceafului, la o bucată de stofă înflorată şi la o lucire de oglindă. Totul a durat vreun minut, după care am intrat iarăşi, nu ştiu cum şi în ce moment, în posesia propriului meu corp, şi rebeliunea hipnagogică s-a încheiat.
Pînă la urmă mă scufundam totuşi în somn, înfăşurat într-un cocon de vise scămoase. Mă topeam în vis ca za­hărul în apă, alunecam ca un cursor pe cremaliera uitării. Tresăream uneori atît de violent, încît parcă totul se zdruncina în mine. Alteori veneam în picaj ca un lift vechi care s-ar prăbuşi într-un puţ nesfîrşit. Mutre şi măşti oribile, cu obrajii rupţi, cu ochii ieşiţi din orbite, cu creierul la vedere mi se arătau o clipă şi se topeau în cîte un răcnet de animal agonic. O voce sfioasă îmi şoptea numele, foarte aproape de ureche. Încet, o spumă de cuvinte-imagini inunda ecranul retinelor şi cineva compunea din petele aleatorii poveşti şi peisaje, cum le găsisem şi eu în tapetul studioului şi în mozaicul de pe jos, din sala de baie. Un deget de chiromant, cu ghiul grosolan de aur la rădăcină, se plimba-n palma visului meu, interpreta şi profeţea, se-mpotmolea în riduri haotice şi deodată încercuia cu unghia cîte un deluşor de piele limpede, prin sticla căreia răzbăteau copăceii venelor şi arterelor. Delir acru, tocătură de aţe colorate, gunoaie menajere în mormane ― şi pe neaşteptate imense privelişti de Altdorfer, oceane cu corăbii, munţi albaştri cu fiare de ambră, bătălii în care fiecare nasture şi fiecare floare de crin de pe drapele şi fiecare aluniţă de pe feţele oştenilor erau vizibile ca sub o lupă orbitoare. Cetăţi de marmură, abstrase, cu coloane răsucite şi ferestre rotunde ca-n Desiderio Monsu. Carcere ca în Piranesi. Amurguri prăbuşite peste con­strucţii depopulate, severe şi singure, în jurul cărora mă rotesc în zbor lent, trecînd foarte aproape de mascaroanele de sub acoperiş, alternînd cu ferestre incendiate pe care scrie HARDMUTH. În seara închegată ca sîngele, marmura însăşi devine brună, cu geometria scoasă-n relief de dunguliţe roşii. Astfel de dungi şi panglici de lumină de seară tivesc frunzele de acant din imensele capiteluri, şerpii de piatră din părul gorgonelor, sfîrcurile şi părul pubian al atlaşilor vii, estropiaţi, care susţin balcoanele. Trec, mărunt ca un purice, pe sub imense porticuri, pătrund în săli cu pardoseala dulce, mozaicată, sub cupole înalte pînă la stele, rătăcesc prin labirinte de camere cu tapete cu desen sinuos, ies prin uşi de cristal, pentru o nouă scufundare în afazie, neînţelegere, delir şi dejecţii. Jungle cu ochiuri de apă limpede, mlaştini cu viziuni de cetăţi eterne: carto­grafia de-atunci a visului meu. Şi-n viaţa din vis îmi aduceam amin­te de alte vise. Ştiam: în construcţia asta roz, ca din cuburi pentru copii, mai fusesem odată. Mai avusesem odată un păianjen complet transparent răşchirat în palma mea, greu ca o sferă de cuarţ, doar cu punga de venin pulsîndu-i, smarald, în pîntec. Mai strînsesem odată ochii, orbit de flacăra zorilor, într-una din radele acestei imposibile Veneţii. Existau canale între vise, ele comunicau aşa cum construcţiile din Bucureşti comunicau toate unele cu altele, aşa cum fiecare zi a vieţii mele, la distanţă de ani sau de luni, sau de o singură noapte, se lega prin tuburi filiforme, insesizabile, de toate celelalte. Dar nu toate catacombele, tuburile, cablurile, sîrmele şi canalele erau la fel de importante. Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realităţii, creînd constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus, le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării. Mă trezeam uneori în toiul nopţii cu o mînă complet moartă, rece ca pielea de şarpe şi ciudat de grea, obiect moale pe care-l puteam mişca doar cu cealaltă mînă. O vedeam negru-vînătă în minte, şi o fricţionam cu neînţelegerea şi teroarea cu care aş fi mîngîiat o anacondă pe spinarea mozaicată, în speranţa absurdă că voi putea s-o simt vreodată ca făcînd parte din mine. Cum îi dădeam drumul, se revărsa la loc pe pernă, şi doar cînd mişcările de du-te-vino pe pielea rece se înteţeau, carnea inertă începea să-nţepe şi eu mă strecuram din nou în mănuşa amorţită. Dantela ei de nervi, vene, canale limfatice şi tubuşoare de energie psihică se-nsufleţea din nou, şi curînd schema mea corporală era din nou completă.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu