luni, 16 februarie 2015

Darling Lilly (1)


Michael Connelly





1
 Vocea de la telefon era o şoaptă, dar insistentă, aproape disperată.
Henry Pierce îi spuse celui care sunase că a greşit numărul, dar omul nu renunţă.
— Unde e Lilly? întrebă el.
— Nu ştiu, nu ştiu nimic despre ea.
— Ăsta e numărul ei. E pe site.
— Nu, aţi greşit numărul. Nu e nimeni aici pe nume Lilly. Şi nu ştiu nimic despre niciun site. În regulă?
Omul de la celălalt capăt al firului închise. Enervat, Pierce trânti receptorul. Conectase noul telefon abia de cincisprezece minute şi deja primise două apeluri pentru o persoană pe nume Lilly.
Puse telefonul pe podea şi privi apartamentul aproape gol. Nu avea decât canapeaua veche din piele neagră pe care stătea, cele şase cutii cu haine din dormitor şi noul telefon, care era pe cale să devină o problemă.
Nicole păstrase totul – mobila, cărţile, CD-urile şi casa de pe Amalfi Drive. De fapt, nu le păstrase: i le dăduse el pe toate. Preţul vinovăţiei sale de a fi lăsat lucrurile să o ia razna. Noul apartament era drăguţ, elegant şi sigur, o adresă de primă mână în Santa Monica. Totuşi avea să-i lipsească locuinţa de pe Amalfi, ca şi femeia care locuia în ea.
Privi în jos, spre telefonul de pe covorul bej, întrebându-se dacă ar trebui să o sune pe Nicole şi să-i spună că se mutase de la hotel în apartament şi să-i dea numărul cel nou. Apoi clătină din cap. Îi trimisese deja e-mail-ul cu toate informaţiile. Dacă ar fi sunat-o, ar fi însemnat să încalce regulile stabilite de ea, pe care promisese să le respecte în ultima noapte petrecută împreună.
Telefonul sună din nou. De data asta se aplecă şi verifică ecranul de identificare a apelului. Apelul venea tot de la Casa Del Mar. Era acelaşi tip. Pierce se gândi să-l lase să sune până intra serviciul de mesagerie vocală pe care îl primise împreună cu noul număr de telefon, dar se răzgândi şi ridică receptorul.
— Uite ce e, omule, nu ştiu care e problema, dar ai un număr greşit. Nu e nimeni aici pe nume…
Omul de la celălalt capăt al firului închise fără să spună un cuvânt.
Pierce întinse mâna după rucsac şi scoase blocnotesul galben pe care asistenta lui scrisese instrucţiunile pentru mesageria vocală. Monica Purl se ocupase de telefon în locul lui, el fiind ocupat toată săptămâna la laborator cu pregătirea prezentării pentru săptămâna următoare. În fond pentru asta existau asistentele personale.
Încercă să citească notiţele în lumina din ce în ce mai slabă a zilei. Soarele tocmai se scufundase în Pacific şi el nu avea încă lămpi în camera de zi a noului apartament. Majoritatea apartamentelor noi aveau lumini îngropate în tavan, dar nu şi acesta. Apartamentele fuseseră recent renovate, dar clădirea era veche, iar tavanele prefabricate nu aveau lumini îngropate. Pierce nu se gândise la asta când închinase şi acum trebuia să-şi cumpere lămpi.
Citi instrucţiunile despre folosirea serviciului de identificare a apelurilor şi caracteristicile directorului de memorie. Constată că Monica îi luase ceea ce se numea „pachet convenabil” – identificare a apelurilor primite, aşteptare de apeluri, deviere de apeluri, tot ce se putea în materie de apeluri. Pe pagină notase că deja trimisese noul număr de telefon persoanelor care erau pe lista lui de e-mail-uri cu prioritate. Erau aproape optzeci de oameni pe listă, oameni care îl puteau contacta la orice oră, aproape toţi asociaţi în afaceri dintre care pe unii îi considera prieteni.
Pierce apăsă pe butonul care permitea efectuarea convorbirii şi formă numărul pe care i-l lăsase Monica pentru a-şi accesa şi seta programul de mesagerie vocală. Apoi urmă instrucţiunile oferite de o voce electronică pentru a crea un număr-parolă. Se hotărî pentru 21.09.02 – ziua în care Nicole îi spusese că relaţia lor care dura de trei ani s-a încheiat.
Se hotărî să nu înregistreze un mesaj de întâmpinare personalizat. Prefera să se ascundă după vocea electronică impersonală care anunţa numărul şi-l îndruma pe cel care suna să lase un mesaj. Era impersonală dar, la urma urmelor, şi lumea exterioară era la fel. Nu avea timp să facă personal toate lucrurile.
Când termină de setat programul, o altă voce electronică îi spuse că avea nouă mesaje. Pierce fu surprins de numărul lor. Telefonul fusese pus în funcţiune dimineaţa. Apoi, plin de speranţă îşi spuse că unul dintre mesaje putea fi de la Nicole. Poate chiar câteva dintre ele. Brusc, se văzu înapoind toată mobila pe care Monica o comandase pentru el prin Internet, şi cărând cutiile de carton în casa de pe Amalfi Drive.
Din păcate niciun mesaj nu era de la Nicole şi nici măcar de la asociaţii sau prietenii lui. Doar unul îi era adresat – un mesaj de „bine aţi venit în sistem” spus de vocea electronică deja familiară. Următoarele opt mesaje erau pentru Lilly, fără a se menţiona un nume de familie. Aceeaşi femeie pentru care recepţionase deja trei apeluri. Toate mesajele erau de la bărbaţi. Cei mai mulţi dintre ei lăsau nume de hotel şi numere la care să fie sunaţi. Câţiva dintre ei lăsau numere de celular sau ceea ce spuneau că ar fi o linie privată de birou. Câţiva menţionau că aveau numărul ei de pe net sau de pe site, fără a intra în amănunte.
Pierce şterse mesajele apoi dădu pagina blocnotesului şi scrise numele Lilly, pe care îl sublinie în timp ce se gândea la diverse alte lucruri. Se părea că Lilly – oricine ar fi fost – renunţase la număr. Compania de telefoane îl pusese din nou în circulaţie şi apoi i-l alocaseră lui. Judecând după lista care conţinea numai nume de bărbaţi, după numărul de apeluri de la hoteluri şi tonurile încărcate de anticipaţie şi emoţie din vocile pe care le ascultase, Pierce îşi zise că Lilly era probabil o prostituată. Sau o damă de companie, dacă exista vreo diferenţă. Brusc, fu cuprins de curiozitate şi nedumerire, de parcă ar fi aflat un secret pe care nu trebuia să-l ştie. Se simţea ca atunci când deschidea camerele de securitate la serviciu şi urmărea pe monitorul său ce se petrecea pe coridoare şi în locurile comune ale sediului.
Se întrebă cât timp nu mai fusese folosit numărul de telefon înainte de a-i fi alocat lui. Numărul mare de apeluri într-o singură zi indica faptul că numărul de telefon se mai afla pe site-ul menţionat în câteva dintre mesaje.
— Aţi greşit numărul, spuse cu voce tare, deşi arareori vorbea singur când nu se afla în faţa unui monitor de calculator sau prins în vreun experiment de laborator. Dădu pagina înapoi şi se uită la informaţiile pe care Monica le scrisese pentru el. Indusese şi numărul de la serviciul de relaţii cu clienţii al companiei de telefoane. Ar fi trebuit să sune pentru a cere schimbarea numărului, dar nu era dispus să trimită şi să primească din nou informaţii prin e-mail pentru asta.
Dar mai era ceva ce îl oprea să ceară schimbarea. Era intrigat. Recunoştea asta. Cine era Lilly? Unde se afla? De ce renunţase la numărul de telefon, dar îl lăsase pe site? Exista o fisură în logica lucrurilor. Cum îşi ţinea în funcţiune afacerea, dacă site-ul direcţiona un număr greşit către baza de date cu clienţi? Nu putea. Ceva era în neregulă, iar Pierce voia să ştie ce şi din care motiv.
Era vineri seara. Hotărî să lase lucrurile aşa cum erau până luni. Avea să sune atunci în legătură cu schimbarea numărului.
Pierce se ridică de pe canapea şi porni, prin camera de zi goală, către dormitorul principal, unde lângă un perete erau aliniate cele şase cutii de carton cu hainele lui, iar lângă cel opus se afla un sac de dormit. Nu mai folosise sacul de dormit de aproape trei ani – de la o călătorie pe care o făcuse la Yosemite împreună cu Nicole. Pe atunci avea timp să mai facă unele lucruri. Asta era înainte ca viaţa lui să înceapă să aibă un singur obiectiv.
Ieşi pe balcon şi privi oceanul de un albastru rece. Se afla la etajul al doisprezecelea. Priveliştea se întindea de la Venice, în sud, până la şirul de munţi care sfârşeau în mare la Malibu, în nord. Soarele dispăruse, dar pe cer încă mai erau dâre de portocaliu şi purpuriu. Briza marină era rece şi tăioasă. Îşi băgă mâinile în buzunarele de la pantaloni. Degetele mâinii stângi i se strânseră în jurul unei monede şi o scoase. O monedă de zece cenţi. O altă amintire a ceea ce fusese viaţa lui.
Luminile de neon de pe roata mare aflată pe cheiul Santa Monica erau aprinse şi clipeau. Asta îi aminti de un moment petrecut cu doi ani înainte, când compania închinase întregul parc de distracţii de pe chei pentru o petrecere organizată cu ocazia sărbătoririi aprobării primului lot de patente ale companiei în arhitectura memoriei moleculare. Fără bilete, fără cozi, fără să trebuiască să te dai jos dacă îţi plăcea. El şi Nicole stătuseră în una dintre gondolele aurii ale roţii cel puţin o jumătate de oră. Şi în acea seară fusese frig, şi se strânseseră tare în braţe, urmărind apusul soarelui. Acum nu se putea uita la apusul de soare sau la chei fără să se gândească la ea. Apoi îşi dădu seama că închiriase un apartament a cărui privelişte era compusă exact din lucrurile care aveau să-i amintească de Nicole.
Puse moneda de zece cenţi pe buricul degetului şi o proiectă în aer privind-o cum dispare în întuneric. Dedesubt era un parc, o fâşie verde între clădiri şi plajă. Observase deja că noaptea se strecurau acolo oameni fără adăpost și dormeau sub copaci. Poate că unul dintre ei avea să găsească moneda căzută.
Telefonul sună. Se întoarse în camera de zi şi văzu micul ecran strălucind în întuneric. Apelul venea de la hotelul Century Plaza. Stătu puţin pe gânduri, apoi ridică receptorul.
— O căutaţi pe Lilly? întrebă.
Urmă un moment lung de tăcere. Pierce auzi zgomotul unui televizor în funcţiune.
— Alo? Apelul ăsta e pentru Lilly?
În sfârşit, răspunse o voce de bărbat:
— Da. E acolo?
— Nu e aici momentan. Pot să vă întreb cum aţi obţinut acest număr?
— De pe site.
— Care site?
Omul de la celălalt capăt întrerupse convorbirea. Pierce ţinu un moment receptorul la ureche, apoi închise. În timp ce traversa camera pentru a-l pune la loc, în suportul lui, sună din nou. Pierce apăsă butonul de deschidere fără să se mai uite la ecran.
— E un număr greşit, spuse.
— Stai, Einstein, tu eşti?
Pierce zâmbi. Nu era o greşeală. Recunoscu vocea lui Cody Zeller, unul dintre cei care figurau pe lista lui de priorităţi. Zeller îl numea adesea Einstein, una din poreclele din facultate pe care Pierce încă o mai suporta. Zeller era mai întâi un prieten, şi abia apoi un partener de afaceri. Consultant de securitate a computerelor, el proiectase numeroase sisteme pentru Pierce de-a lungul anilor, pe măsură ce compania acestuia creştea şi se muta în spaţii din ce în ce mai mari.
— Îmi pare rău, Code, spuse Pierce. Am crezut că e altcineva. Numărul ăsta nou de telefon e apelat de o grămadă de oameni. A fost al altcuiva.
— Număr nou, locuinţă nouă, asta înseamnă că eşti din nou liber şi singur?
— Se pare că da.
— Omule, ce s-a întâmplat cu Nicki?
— Nu ştiu. Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Îţi spun eu ce s-a întâmplat, zise Zeller. Prea mult timp în laborator şi nu suficient de mult între cearşafuri. Te-am avertizat în privinţa asta, amice.
Zeller râse. Avusese întotdeauna un fel al lui de a privi o situaţie şi a face abstracţie de fleacuri. Râsul îi spuse lui Pierce că Zeller nu era prea afectat de situaţia lui. Zeller era necăsătorit şi Pierce nu-şi aducea aminte să fi avut vreodată o relaţie de mai lungă durată încă din facultate le promisese lui Pierce şi prietenilor lor că nu intenţiona să practice monogamia în timpul vieţii. În plus, o cunoştea pe femeia în chestiune. În calitatea lui de expert în securitate se ocupa şi de cercetarea pe net a potenţialilor angajaţi şi investitori ai lui Pierce. Din poziţia asta, conlucra îndeaproape cu Nicole James, funcţionarul de informaţii al companiei.
— Da, ştiu, spuse Pierce, deşi nu voia să vorbească despre acest lucru cu Zeller. Ar fi trebuit să te ascult.
— Asta înseamnă că o să poţi să-ţi scoţi planşa din retragere şi să te întâlneşti cu mine la Zuma într-una din dimineţile astea.
Zeller locuia în Malibu şi făcea surf în fiecare dimineaţă. Trecuseră aproape zece ani de când Pierce înfrunta valurile împreună cu el. De fapt, nici măcar nu-şi luase planşa atunci când se mutase din casa de pe Amalfi. Era sus, pe rafturile din garaj.
— Nu ştiu, Code. Încă mai lucrez la proiect. Nu cred că programul meu o să se schimbe prea mult doar pentru că ea…
— În regulă, era doar logodnica ta, nu proiectul.
— Nu asta voiam să spun. Doar că nu cred.
— Dar în seara asta? Vin eu la tine. Dăm o tură prin oraş ca în vremurile bune. Pune-ţi blugii negri, puiule.
Zeller râse. Pierce nu-şi amintea de asemenea escapade. Nu fusese niciodată amator. Purta blugi albaştri, nu negri. Preferase întotdeauna să-şi petreacă noaptea într-un laborator privind într-un microscop decât să fugă după o partidă de sex într-un club cu femei înfierbântate de alcool.
— Cred că trec peste ăsta, amice. Ani o grămadă de lucruri de făcut şi în seara asta trebuie să mă întorc la laborator.
— Hank, omule, e cazul să mai laşi în pace moleculele. O noapte în oraş. Hai, o să te pună pe picioare, o să-ţi pună şi ţie moleculele în mişcare, va fi o schimbare. Poţi să-mi spui tot ce s-a întâmplat cu tine şi cu Nicki şi o să mă prefac că-mi pare rău pentru tine. Promit.
Zeller era singurul om de pe planetă care-i spunea Hank, un nume pe care Pierce îl ura, dar ştia că dacă i-ar fi spus prietenului său să se oprească l-ar fi făcut pe acesta să folosească numele tot timpul.
— Sună-mă data viitoare, bine?
Zeller protestă şi Pierce promise să rezerve o seară din weekend-ul viitor pentru a ieşi în oraş. Nu promise însă nimic în legătură cu surfingul. După ce închise telefonul. Pierce îşi luă rucsacul şi se îndreptă spre ieşire.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu