miercuri, 4 februarie 2015

Interviu Lucian Boia, despre regii României. (I)


Magda Grădinaru






Monarhia a fost o poveste de succes a României, dar în ultimii ani se constată o anumită vulnerabilizare a Casei Regale, cauzată de implicarea în politică și chiar în politica partizană, spune istoricul Lucian Boia. Povestea monarhiei, începută cu venirea principelui străin Carol I, trecută prin crearea miraculoasă a României Mari și identificată cu vârsta de aur a României se termină abrupt, odată cu abdicarea din 30 decembrie 1947. S-a românizat Carol I? Ar fi putut Regele Mihai să își negocieze textul actului de abdicare? Într-un dialog purtat la jurnalistan.ro, Lucian Boia face portretul fiecăruia dintre cei trei suverani, oprindu-se asupra felului în care aceștia au fost înregistrați în conștiința publică, neocolind, însă, controversele: ce drept aveau românii asupra Transilvaniei în 1918, cât de puternic era Ionel Brătianu și dacă regina Maria ar fi fost ea însăși un rege mai bun decât Ferdinand, sunt doar câteva dintre ele.


Magda Grădinaru: 
În volumul recent publicat de editura Humanitas, spuneți că fiecare regim îi educă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează? Care au fost valorile pe care monarhia le-a transferat asupra societății românești?
Lucian Boia: Valorile monarhiei sunt în general valorile societății românești din epocă sau în orice caz ale elitei românești. Sunt legate de procesul de occidentalizare, de modernizare. Monarhia a însemnat o deplasare a României spre valorile occidentale, liberale, democratice. Cam astea sunt valorile, în linii mari.

Amintiți vorbele spuse de Petru Groza Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, că noul regim îi va învăța pe oameni să îl iubească, chiar dacă până atunci își iubiseră regii. A reușit comunismul să se facă iubit?
În 1990, românii au ales un neo-comunist


Lucian Boia: 
E cinic, dar e destul de mult adevăr. Fiecare sistem politic și fiecare regim îi educă și nu mă feresc să spun manipulează pe oameni într-un sens sau altul. Oamenii au învățat odată cu Carol I să aprecieze, să iubeasca monarhia, să se simtă atașați de monarhie, dar după aceea comunismul a întors-o, i-a făcut pe oameni obedienți față de regimul comunist și apoi i-a făcut să se obișnuiască de-a binelea cu regimul comunist. Am văzut că după ieșirea din comunism, după decembrie 1989, la primele alegeri, cele din 1990, 85 % au votat cu Iliescu, un soi de neo-comunist în fond.


Magda Grădinaru: 
Cum vă explicați această opțiune pentru un regim opresiv care tocmai căzuse?


Lucian Boia: 
Se explică prin tot ce a reușit până la urmă comunismul. A schimbat complet societatea românească, a distrus vechea elită, a ridicat o nouă elită și folosesc cuvântul elită în sensul tehnic, nu neapărat de valoare, a spălat creierele, i-a învățat pe oameni, a spus corect Petru Groza în felul lui, să fie de partea noilor structuri.


Magda Grădinaru: 
După 1990, românii au redescoperit destul de timid monarhia. În ultimii ani, însă, asistăm, potrivit ultimelor sondaje, la o creștere semnificativă a celor care se declară monarhiști. Care să fie explicația?


Lucian Boia: 
A fost inițial un grup retrâns, cei care printr-o tradiție culturală, o tradiție de familie străbătuseră cu ideea monarhică deceniile de comunism. Numai că ei au fost o minoritate destul de scăzută. După aceea, s-au adăugat și alții, odată cu nemulțumirile, cu frustrările tot mai mari pe care le-a provocat mersul României după 1989, așa că procentul doritorilor de monarhie, după ultimele sondaje, ar fi depășit chiar 30%.


Carol I: Românii doreau un rege român, dar nu pe deplin românizat



Magda Grădinaru: 
Porniți de la teza că România nu a avut un singur regim monarhic, că au existat regimul lui Carol I, al lui Ferdinand,al lui Mihai I. Să aruncăm o privire asupra fiecăruia dintre suverani. Cum i-a reținut conștiința publică? Este Carol I perceput ca fiind un rege român?


Lucian Boia: 
Asta este o întrebare la care e greu de răspuns prin da sau nu. Sigur că este rege al României, asta înseamnă că este român. În același timp, a rămas german, e și german, și român, e un rege altfel decât supușii lui. Asta am schițat și în cartea mea. A venit aici cu valori și comportamente care erau prea puțin prezente în societatea românească: disciplină, rigoare, punctualitate, spirit de organizare, exact ceea ce cam lipsea românilor. El și-a asumat exact ce trebuia să își asume. Sigur că și-a asumat identitatea spațiului românesc, dar așezându-se totuși deasupra celorlalți. A fost un simbol. Asta s-a și dorit: românii au dorit un principe străin, nu au dorit un principe străin care să se românizeze pe de-a întregul, cum se spune. Au dorit pe cineva care să devină român, că odată ce ești rege al României ești cât se poate de român, dar în același timp să își păstreze distanța față de societatea românească.


Klaus Iohannis, un beneficiar al mitului germanului



Magda Grădinaru: 
Facem o mică paranteză. A funcționat acest mit al germanului în cazul recentei alegeri a lui Klaus Iohannis în funcția de președinte?


Lucian Boia: 
Da, un anume rol cu siguranță că a jucat. Știți ce se întâmplă cu Carol I? După eclipsa din perioada comunistă, după un număr de ani și după 1989, când nu era atât de prezent în imaginarul istoric al românilor, a urmat o revenire rapidă a lui Carol I și acum e într-adevăr perceput ca una dintre marile personalități ale istoriei românești, statuia lui e prezentă în fața Palatului Regal. Există legat de Carol I, dar nu numai de Carol I, mitul acesta al germanului, care înseamnă rigoare, disciplină, organizare, eficiență, exact ceea ce lipsește românului.Sigur că asta a contat într-o bună măsură și în cazul lui Klaus Iohannis.


Magda Grădinaru: 
Așa poate fi explicat eșecul campaniei contra-candidatului Victor Ponta, centrată pe ideea de român ca origine etnică?


Lucian Boia: 
Da, a fost o campanie incorectă din acest punct de vedere, insistența pe etnie, pe alteritatea celuilalt, au fost niște lucruri nu prea potrivite cu epoca în care ne aflăm și cu valorile pe care pretindem că le promovăm.


Ionel Brătianu l-a eclipsat pe Ferdinand



Magda Grădinaru: 
Să ne întoarcem la suveranii României. Ferdinand, regele României Mari, pare a avea cea mai timidă prezență în memoria socială. Să fie de vină eclipsarea pe care i-a adus-o personalitatea puternică a Reginei Maria?


Lucian Boia: 
În consțiința publică e destul de bine plasat. S-a aflat în fruntea României când s-a făcut România Mare, este Ferdinand Întregitorul. Locul lui în simbolistica noastră istorică este foarte important. El a făcut România Mare. Eu nu vreau să îl micșorez în niciun fel, dar nu vreau nici să cad în goana asta a mitologizării. Am încercat în cartea mea, poate l-am mai coborât un pic și pe Carol I: bun, el e atât de sus, încât simți nevoia. În ceea ce-l privește pe Ferdinand, am arătat că se petrece totuși o schimbare odată cu venirea lui Ferdinand în ceea ce privește puterea efectivă, nu cea simbolică, care bineînțeles că rămâne regelui. Dacă vrem să dăm un răspuns mai documentat și mai riguros, la întrebarea cine a făcut România Mare, răspunsul e complicat și complex. România Mare au facut-o mulți. Dacă vrem să alegem personalitățile cele mai active și mai influente, cred că acestea sunt două, și anume Ionel Brătianu și Regina Maria. Sigur că Regele Ferdinand este în frunte, dar spre deosebire de Carol I, Ferdinand avea o fire foarte nehotărâtă, nu era făcut să conducă, cum se spune.


Magda Grădinaru: 
Cine îl punea în umbră?


Lucian Boia: 
Ionel Brătianu este cel care ia cârmele după 1914, asta e clar. În același timp e o schimbare puternică care se petrece în 1914. Cât timp e Carol I rege, stă în umbra lui Carol, apoi e clar că el este cel care conduce politica României, iar nu Ferdinand. Dacă regele Ferdinand la începutul războiului gândea cum gândea și Carol I, vedea România alături de Germania, de Puterile Centrale și a trebuit multă insistență din partea lui Brătianu, dar mai ales a Reginei Maria, până la urmă Ferdinand a ajuns să se decidă spre soluția despre care știm că a fost aleasă. Asta nu înseamnă că ceilalți nu aveau deloc dreptate, am arătat și în cartea mea Germanofilii și în cea despre primul război mondial. Dreptatea e un lucru complicat în istorie. Erau ambele scenarii posibile, intrarea în război alături de Antanta sau alături de Puterile Centrale. Până la urmă lucrurie au ieșit bine pentru România așa cum s-au petrecut. Puteau să iasă rău.


Regina Maria, salvată de comuniști de uniforma de infirmieră



Magda Grădinaru: 
Scrieți că, într-un fel, primul război mondial a fost războiul Reginei Maria.


Lucian Boia: 
Spun în prefața Jurnalului Reginei Maria, pentru că e Jurnalul ei. A fost războiul Reginei Maria și pentru rolul ei foarte important, dar raportat la viața și destinul Reginei Maria, a fost marele eveniment al vieții ei, care a făcut-o să se ridice foarte sus în istoria românească.


Magda Grădinaru: 
Contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotențiar al Franței la București din epocă, îi face un portret elogios Reginei Maria. Spune că, dacă am fi fost în Grecia Antică, i s-ar fi ridicat o statuie. De ce nu are Regina Maria o statuie?


Lucian Boia: 
La asta nu m-am gândit, dar aveți dreptate. Mulți nu au statui. Suntem o țară foarte săracă în statui, niciodată nu am avut prea multe, comuniștii au dărâmat puținele sau o parte dintre cele care existau și apoi românii nu s-au îngrijit de acest aspect. Sigur că Regina Maria ar fi meritat o statuie. Are o mică reprezentare în grupul acela al Eroilor Sanitari, de la Piața Operei, pe care comuniștii nu l-au descifrat, adică nu au văzut-o pe Regina Maria. Este acolo o femeie în costum de infirmieră, este ea, Regina Maria. Sigur că ar merita o statuie. Ea este cea care a contribuit în mod foarte important la intrarea României în război în 1916 și care a ținut cu strășnicie sus steagul aceasta al credinței în victoria finală, în care la un moment dat nimeni nu mai credea. Să ne înțelegem, România a fost totuși înfrântă în primul război mondial.


Magda Grădinaru: 
În Jurnalul care acoperă perioada primului război mondial, apărut zilele acestea la Editura Humanitas, Regina Maria scrie, nu fără un oarecare năduf, că și-ar fi dorit să fi fost ea rege. Poate nu ar fi fost un rege bun, notează, dar cu siguranță s-ar fi făcut ascultată. Ar fi fost un rege mai bun?


Lucian Boia: 
Era o femeie plină de calități, hotărâtă, perseverentă, sigur carismatică, era irezistibilă, toți, cu puține excepții, o apreciază. E ceva aproape general, știa să îi câștige pe oameni, se impunea în fața lor. Era, de asemenea, o femeie foarte ambițioasă. Da, e dezamăgită de comportamentul lui Ferdinand, care era nehotărât. Regina Maria considera în primele luni de război, când România înregistra primele insuccese, că trebuie să se ducă pe front, să se pună în fruntea oștii, să îi încurajeze.


Magda Grădinaru: 
Insistă ca fiul ei, Carolal II-lea, să plece pe front, să fie în mijlocul oamenilor, să facă liantul cu poporul. Să fi înțeles mai bine decât Ferdinand psihologia poporului?


Lucian Boia: 
Nu știu cât de bine a înțeles psihologia, dar ține de temperamentul ei. Ea este o persoană foarte activă, înțelege să se implice. A mers efectiv pe front, a mers în tranșee. E prezentă peste tot și e foarte curajaosă. Vorbesc și de curajul moral, dar și de cel fizic, până la limita inconștienței. Îi îngrijea pe bolnavi, când erau epidemiile de tifos era printre bolnavi și putea să se îmbolnăvească și să moară în orice moment. A crezut neabătut în victorie. Încă o dată, România a pierdut războiul, avea să îl câștige pentru că l-au câștigat marii aliații. E o întreagă discuție pe care nu trebuie să o evităm. S-a făcut bine, nu s-a făcut bine că s-a intrat în război în 1916? Părerile au fost atunci împărțite, chiar dacă România majoritară a fost în favoarea intrării alături de Antanta. Însă România a intrat complet nepregătită, asta e o mare răspundere.


Magda Grădinaru: 
Pentru că suntem la primul război mondial, cum ar arătat harta României, astăzi, dacă România ar fi ales Puterile Centrale sau neutralitatea?


Lucian Boia: 
Nu avem nici cea mai mică ideea cum ar fi fost istoria dacă ar fi fost altfel. Cert este că România a intrat în război nepregătită. Sigur, au fost și alte motive,și cooperarea limitată a aliaților, și a rușilor. Să zicem că mersul istoriei era în epocă mai curând în acest sens, al dezmembrării imperiilor multi-naționale și al creării statelor naționale.


Românii aveau un drept etnic, nu și istoric asupra Transilvaniei



Magda Grădinaru: 
Ați creat o ușoară controversă când ați publicat volumul dedicat primei conflagrații mondiale, afirmând că România avea un drept etnic asupra Transilvaniei, nu și unul istoric. Să nuanțăm puțin.


Lucian Boia: 
Drept etnic asupra Transilvaniei, dacă ne referim la modelul statului națiune, sigur că îl aveau, acum nici nu mai discutăm. Trebuie totuși să ținem seama și de caracterul multi-etnic al Transilvaniei. Sigur că românii erau majoritari, dar nu erau singuri, erau și ungurii, și germanii, pe care nu trebuie să îi punem undeva, așa. Ce am aspus am spus referindu-mă la argumentele avansate în epocă. Asupra Transilvaniei, ca să simplificăm lucrurile, exista un drept etnic, dar nu exista un drept istoric în sensul statalității românești sau transilvănene. Transilvania aparținuse de-a lungul istoriei Ungariei, monarhiei habsburgice, în timp ce în Basarabia exista și acest drept etnic, dar și unul istoric, odată ce Basarabia făcuse parte din Moldova. Eu nu spun decât lucruri foarte adevărate, în sensul că Transilvania nu a aparținut României până în 1918. E ceva neadevărat? Și că majoritatea populației era românească. Ce e neadevărat în aceste două teze?


Magda Grădinaru: 
Spuneți că unirea cu Transilvania a făcut bine regățenilor, dar nu e la fel de simplu de judecat cât bine a făcut, în epocă, transilvănenilor.


Lucian Boia: 
Se păstrează și după 1918 niște distincții între Vechiul Regat și Transilvania, care nu trebuie exagerate. Bun, depinde la cine ne referim: la ungurii din Transilvania, la germanii din Transilvania sau la românii din Transilvania. Cert e că românii din Transilvania au dorit unirea cu România în 1918, asta nici nu se discută, dar în același timp ar fi dorit să li se recunoască în mai mare măsură particularitățile lor istorice și culturale. Ar fi dorit dacă nu autonomia neapărat, o anumită descentralizare administrativă, mai puțin centralism. Politica românească a fost una foarte centralizatoare, începând chiar cu unirea din 1859, când capitala s-a stabilit la București, în defavoarea Iașiului și a Moldovei. A fost ideea asta a statului național unitar, nu numai fără autonomii regionale, dar și cu un grad de centralizare foarte accentuat, după modelul francez.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu