Imposibila neutralitate (XXV)

Gheorghe Grigurcu

Insă antinaţionalismul, atît de luminat şi dc oportun, al lui I. Negoiţescu, nu poate fi egalat,dccît printr-un gest de rea credinţă, cu lipsa de patriotism. Atitudinea substanţial patriotică a criticului e probată, mai întîi dc toate, aşa cum reaminteşte el însuşi, prin stămitoarca şi bogata Iui activitate închinată creaţiei literare a poporului său, valorilor acestuia, carc, pentru a fi cficicnt cultivatc, se cuvin puse într-o perspectivă europeană, sincronizată cu valorile lumii. Conscmnînd „grozăvia acelor ani dc după 1974, cînd cultura noastră a fost silnic desprinsă de contextul ci european firesc, valorile tradiţiei naţionale falsificate sau chiar respinse şi aruncate în urîta groapă a neantului, iar orice efort de creaţie autentică supus unei puternicc presiuni de înstrăinare sau înăbuşit în faşă”, exegetul
defineşte sentimentul dc patrie indirect, prin denunţarea contrafacerilor odioase pe care le-a suferit acesta în răstimpul dictaturii.
Scriitura sa dobîndeşte aici conotaţii patctic-protestatâre, expresii ale unui patriotism subiacent, ca o pînză de apă detectabilă doar prin urmările ei fertilizante: „Cuvintele patrie şi patriotism au devenit monedă curentă a precupeţclor literare:
dar o monedă falsă, căci nu are acoperirea în aur a sentimentelor
adevărate. Adevăratul patriotism nu constă în declaraţii si proclamaţii, pe cît de pompos festive, pe atît de găunos stereotipe, în plicticoase şi zgomotoase comemorări, care se succed
atît de abuziv încît sleiesc sensibilitatea naţiei, căreia i s-a
făcut lehamite de această literatură de parastas”. Mai mult,
verva se învîrtoşează într-o diatribă suculentă, într-o succesiune
de imagini aţîţate ale decăderii. Lealitatea contemplativă şi
rezervat-speculativă a criticului virează astfel spre zona combatantă, în maniera cea mai energică, nimicitoare a obstacolelor, verbul fiind prevăzut cu explozibil. Frazele transcriu izbucnirile sentimentului său de curată indignare intelectuală: „Iată
cum memoria voievozilor şi martirilor, a bărbaţilor de seamă,
a creatorilor de cultură, care, cu toţii, au dat suflet poporului
nostru, este zi de zi, ceas, de ceas, veştejită, stoarsă ca o lămîie,
sub forma efemeră a paginii de ziar”. Modalităţii necontenit
sărbătoreşti a propagandei comuniste i se oferă următoarea
chibzuit-revoltată analogic: „Să ne închipuim ce s-ar întîmpla
dacă toate terenurile agricole din ţară ar fi transformate în
parcuri de agrement: nu numai că n-am mai avea cu ce să ne
hrănim, dar sensul şi frumuseţea activităţii umane ar dispărea
într-o uriaşă masă de grotesc”. Fariseismul cultului tradiţiei e
fulgerat prin imaginea unui cimitir profanat, care ne smulge o
compasiune vecină cu exasperarea: „Actuala noastră administraţie
literară are tendinţa de a propune tradiţia ca pe un neîntrerupt parc de statui, ceea ce ar face din literatura română un conglomerat de monumente mutilate: căci operele clasicilor apar în ediţii trunchiate”. Naţionalismul ccauşist, ce implică o „autarhie culturală funest pauperizată”, duce la tragicul paradox al distrugerii sentimentului naţional românesc pe măsura înscenării lui paroxistice. Cu o tăioasă intuiţie, exegetul îl fixează în plasticitatea abstractă a aberaţiei: „Naţionalismul grosolan şi pustiitor, impus azi românilor de către un duşman perfid şi iresponsabil în acelaşi timp, dă în fine rezultate:
românii se simt apatrizi în propria lor patrie”. Declarîndu-se
„un vechi preţuitor al valorilor istorice şi culturale ale poporului
maghiar”, care a rîvnit „întotdeauna la o prietenie reală şi
durabilă între români şi maghiari, atît pe linie internaţională,
între ţările noastre, cît şi pe linie naţională, adică în problemele
legate de prezenţa importantă a ungurilor în Transilvania”, I.
Negoiţescu ripostează, într-un text datat 19 august 1989, împotriva
şovinismului reînviat de dictatură, dar şi în perioada
postrevoluţionară, a acelui penibil extremism care tinde a ne
scoate din ritmul integrării în civilizaţia Europei finalului de
mileniu, a ne azvîrli înapoi în climatul unor uri întunecate,
emanaţii ale unui trecut ce neapărat trebuie depăşit. Propoziţiile
sale salubre şi perfect civilizate, cu un nobil substrat umanist,
care îi pot irita pe actualii troglodiţi cu condei de la publicaţii
precum „România Mare” şi „Totuşi iubirea”, nu ne îndoim că
vor obţine adeziunea spiritelor răspunzătoare dc azi şi de mîine:
„Noi (...), prin maghiarii ardeleni şi, prin comunitatea lor, cu
cei din Ungaria, avem şansa de a convicţui în strînsă legătură
cu un popor de o veche şi nedezminţită vocaţie europeană.
Prin maghiarii din mijlocul nostru sîntem şi noi mai europeni.
Să-i cultivăm dcci, acordîndu-le toată prietenia noastră! Să
luptăm ca să li se recunoască toate drepturile ce li sc cuvin
într-o lume civilizată, pentru a cărei civilizaţie tocmai ci luptă
cu exemplar devotament”. în sfîrşit, precum la un înalt examen
de onestitate intelectuală şi civilă, criticul nu se dă în
lături ca, în conformitate cu raţiunea încredinţărilor sale, să se
rostească dezaprobator faţă dc un efcct echivoc, rezonînd în
timp, pînă la noi, pe care l-a avut gazetăria înverşunat arhaizată
şi xenofobă a lui Eminescu: „Fiindcă ideile politice ale lui
Eminescu - deşi el le-a promovat cu bună credinţă şi cinstit,
şi nu le-a înţeles în sensul în carc au fost preluate apoi, după
el - , ideologia lui politică (şi pentru faptul că a fost atît de
pasionant de frumos formulată) a jucat un rol nefast în evoluţia
ulterioară a României, şi în special în secolul al XX-lea, încît
s-a ajuns pînă la această aberaţie, că, în mod justificat, chiar şi
Ceauşescu poate revendica o legătură cu ideologia politică a
lui EminescuL.” E de mirare că o astfel dc opinie n-a fost
încă vînată şi huiduită de mercenarii intereselor unui conservatorism
multilateral dezvoltat! Dar clasicii nu pot fi cinstiţi cu
adevărat decît prin înlăturarea poncifclor, a frazelor solemn
didactice, prin scufundarea lor în fluxul unor consideraţii pe
cît posibil spontane, libere, ceea ce constituie încă o lecţie a
Occidentului liberal pc carc trebuie să ne-o însuşim. Nu pentru
prima oară autorul Engramelor ne demonstrează necesitatea
unui atare comportament, carc să ne scutcască dc provinciala
închinare în faţa unor fetişuri, de protocolul pioaselor, însă
defel inofensivelor banalităţi.

Bineînţeles, I. Negoiţescu e unul din autorii cei mai autorizaţi
a vorbi despre colaboraţionism. Nu doar pentru că întreaga
sa activitate a fost probă, lipsită de concesii (cu excepţia
unui mic articol de „renegare” din „România literară”, literalmente
smuls cu forţa unui om încătuşat şi ameninţat, supus
torturii psihice), ci şi pentru că ne pune la curent, în maniera
unei transparenţe nu dc toate zilele, cu procesul devenirii sale,
cu etapele structurării unei conştiinţe. Iniţial, mentalitatea sa
era, precum a majorităţii confraţilor, cea a unei profesionalităţi
corecte, oarecum indiferente la problemele, ce sc acumulau
neliniştitor, ale societăţii româneşti: „Istoria putea să treacă
alături de noi, deasupra noastră, căci noi, scriitorii, ne consideram
legaţi numai dc literatura cc o practicam şi dc condiţiile
practicării ei, astfel că se cuvenea să nc restrîngem la interesele
breslei din care tăceam parte: cenzură, hîrtie, paşaport, economia
fondului literar, birocraţia anticulturală”. Cu timpul, îşi
dă seama că acest calcul a fost greşit. Căci partidul comunist,
„birocratic şi stăpîn al vieţii”, „cel mai marc adversar al naturii
şi al celor naturale”, tocmai asta urmărea, reduccrca la tăcere,
îngenunchierca intelectualilor, „un raport dc umilire, ca dc la
stăpîn la sclav, ca de la exploatator la exploatat (spre a folosi
limbajul marxist). Partidul, care conduce ţara, umileşte pe
cetăţenii ei pentru a-i stăpîni mai uşor, iar scriitorii, ca cetăţeni,
se umilesc pentru a se acomoda puterii deşănţate a partidului.
O umilinţă şi o acomodare menite a face din scriitori cetăţeni
fără conştiinţă civică”. îl trezeşte la realitate atitudinea lui Paul
Goma, care a constituit o excepţie. Sesizînd cu promptitudine
semnificaţia „extraordinară în statul comunist” a Chartei 77
şi solidarizîndu-se cu ea, prozatorul „a încălcat raportul do
umilire, a rupt lanţurile care leagă pe toţi scriitorii români”. 1.
Negoiţescu aderă la mişcarea Goma, adresîndu-i promotorului
ei o scrisoare dc admiraţie: „îmi era imens de ruşine de tăcere;i
noastră, a scriitorilor români. Persecuţiile absurde, şi tocmai
de aceea mai umilitoare, la care fusesem supus, afectau tocmai
calitatea mea de scriitor, o calitate pentru care eram orgolios”.
Cu mare sinceritate însă, criticul îşi înfăţişează poziţia, îşi
divulgă fară nici o cruţare de sine ceea ce consideră a fi fosl
limitele şi insuficienţele sale de înţelegere din acel momcnl,
îşi transcrie meandrele rcacţiilor: „Desigur, ceva mocnea în
mine, aşa cum mocneşte permanent, conştient sau inconşticnl,
fără să izbucnească însă, în toţi umiliţii. Dar hotărîrea de ii
adresa o scrisoare publică dc admiraţie lui Goma a fost bruscă”.
Ca şi, mai lămuritor: „Trebuie să mărturisesc că din păcate
nici eu nu l-am înţeles în acea vreme, deşi îl admiram - şi deci
n-am făcut atunci ceea cc era absolut necesar: să ader alături
de el la Carta 77 şi să combat pentru ea”. Asemenea eşantioane
ale confruntărilor din forul său interior ni-1 fac pe autor apropial
pe o cale simpatetică şi, în consecinţă, foarte credibil în privinţu
aprecierilor pe care le face asupra unor colegi de breaslă. Ele
exprimă o reacţie a ethosului contrariat, lezat de peisajul vasl
al „rinocerizărilor”, al valorilor literare maculate prin compromis.
E de prisos a insista în direcţia sensului lor de responsabil i
tate patriotică implicită. Cu cît azi se ridică voci, nu neapărat
de proastă calitate, grosolan părtinitoare şi repulsiv demagogice,
precum cele din coloanele „României Mari”, care cei
„înţelegere”, clemenţă şi, dacă se poate, uitarea păcatelor, cu
atît interesul unor asemenea aprecieri sporeşte. Pe lîngă faptul
că prescrierea reclamată ar constitui o mistificare în actele
istoriei literare, ea ar însemna şi un atentat la conştiinţa literaturii
care s-ar vedea astfel lipsită de imunitate, expusă oricînd
pericolelor unei noi contaminări. Avem prilejul a repeta aici
convingerea noastră că oportunismul ceauşist n-ar fi fost posibil,
măcar la dimensiunile pe care le-a avut, dacă s-ar fi tras
cu consecvenţă toate concluziile asupra oportunismului realist-
socialist din perioada Dej, dacă unor scriitori şi critici pătaţi
de la început nu li s-ar fi acordat un statut de onorabilitate
după 1965, ca şi cum totul ar fi fost în regulă. După cum virulentul
oportunism actual, de la adaptarea subtilă a „diplomaţilor”
gen E. Simion şi M. Sorescu, pînă la agresiunea neruşinată
a vechilor slugi ale dictatorului, ce par a nu mai avea
nimic de pierdut, ducîndu-şi apucăturile ciocoieşti la o treaptă
paroxistică, oportunism ilustrînd mari pofte de carieră, intrate
într-o nouă fază, „liberalizată”, nu s-ar fi produs fară indiferenţa
crasă cu care a fost tratată „epoca de aur”, inclusiv la prima
întrunire a scriitorilor de după revoluţie. Să cităm, aşadar, cîteva
propoziţii revelatoare ale lui I. Negoiţescu, cu o dublă valenţă,
de temoignage şi de judecată critică obiectivă. Mai întîi
cele referitoare la vîrfurile colaboraţionismului, între care
„monştrii aparatului administrativ: Dodu Bălan, Ion Brad,
Vasile Nicolescu, Ion Ghişe (sic! în realitate îl cheamă Dumitru!),
Nicolae Dragoş sau ticăloşii sortiţi să pună beţe în roate
activităţii noastre specifice, chiar din sînul profesiunii literare,
de la impostori ca Mihnea Gheorghiu şi Dinu Săraru, la cinici
lipsiţi chiar şi de conştiinţă profesională, ca Eugen Barbu şi
Adrian Păunescu, a căror mentalitate e identică cu a proprietarilor
şi chiaburilor din romanele realist-socialiste”. Tonul e
mînios în pornirea sa justiţiară, într-un cadru în care consideraţiile
asupra sumbrelor figuri alternează cu cele asupra unor
diferenţieri epocale: „între epoca nulă şi sinistră a lui Beniuc
şi Paul Georgescu şi cea mormîntală şi fetidă a lui Ion Gheorghe
şi a lui Ion Lăncrăjan, se intercalează acea epocă în care se
cuprinde anul 1977 şi în care lupta între bine şi rău părea posibilă
mai ales datorită apărării intereselor profesionale”. Nu ne
vom opri asupra unor portrete în apă tare, în genere previzibile,
precum cel al lui Mihai Beniuc, care a lăsat „o imagine cum
nu se poate mai detestabilă”, pentru a face loc altora, reprezentând
autori ambigui, asupra compromisurilor cărora nu există
un consens şi deseori nici informaţii satisfăcătoare în circulaţie
publică. Profitori ai regimului uzurpator, deoarece s-au înscris
în rîndul apologeţilor lui celor mai fervenţi, ei au manevrat la
un moment dat elementele unui oarecare dezacord, ale unor
rezerve, nu fară fluctuaţii abile, ce, adesea, i-au apropiat din
nou de interesele puterii comuniste. Superficialitatea ori naivitatea,
ori atitudinea aşijderea interesată înclină acum a le estompa
umbrele, a le acorda o faţă artificios luminoasă, festivistă
precum textele pe care le-au produs la comandă oficială. I.
Negoiţescu previne o astfel de interpretare unilaterală. în unele
dintre paginile în chestiune el ni se descoperă din nou apropiat
de E. Lovinescu, cel ce asocia curent sancţiunea estetică cu
cea moralistă, trecîndu-i pe scriitori prin prisma unei sagace
percepţii asupra omenescului lor, aşa cum i s-a înfăţişat nemijlocit.
Iată-1, bunăoară, în viziunea autorului Scriitorilor moderni,
pe Geo Bogza, în clipa în care îi solicită sprijinul pentru
acţiunea Goma: „Mi se părea curios că el, viteazul ziarist de
stânga din România burgheză, nu mai era capabil astăzi, sub
comuniştii pe care el îi ajutase să se înstăpînească, de o atitudine
răspicată faţă de situaţiile de nedreptate flagrantă din ţara
noastră. Citind scrisoarea mea, mi-a spus: te aprob întru totul,
domnule Negoiţescu, şi aş iscăli şi eu textul dumitale dacă nu
l-ai fi adresat lui Paul Goma. Cine e acest Goma? E uşor de
înţeles stupoarea mea la aceste cuvinte, care dovedeau cît de
puţin avea de-a face omul din faţă-mi cu Charta 77, cu răbufnirea
cetăţenească a adepţilor lui Paul Goma. La despărţire, în
semn de rămas bun, demobilizatorul Geo Bogza a adăugat, cu
tristeţea lui îndeajuns de teatrală: «Nu se poate face nimic,
domnule Negoiţescu»”. Defetismul autorului Ţării Oltului ca
şi cel al companionilor săi este explicat necruţător: „Un Geo
Bogza, ca şi un Jebeleanu, oricît ar fi ei de cumsecade şi de cu
bun simţ, sînt copleşiţi de acelaşi fanatism: ei continuă şi azi
să creadă în viitorul comunismului şi consideră îngrozitoarea
perioadă actuală doar ca o etapă amendabilă pe calea realizării
oribilei lor utopii”. Ca şi: „Istoria îi va judeca aspru şi micul
lor talent nu va fi în măsură să-i apere”. Cu o logică imbatabilă,
I. Negoiţescu destramă o posibilă apărare a acestor opozanţi
atît de relativi: „Nu în numele literaturii au combătut odinioară
Bogza şi Jebeleanu fascismul. Dezertarea lor de astăzi corespunde
însă, din păcate, profesionalismului ineficient în care,
ca scriitori, ne zbatem, asistînd umili şi neputincioşi nu numai
la distragerea societăţii, dar şi la pieirea literaturii pe care
zadarnic ne-am străduit să o promovăm”. Despre îndrăznelile
cu voie de la „conducere” ale unui glorios romancier aflăm
următoarele: „Nu este, din capul locului, de presupus că Marin
Preda şi-a scris romanul (Delirul) căutînd să ducă de nas
partidul. Nu este de conceput aşa ceva. Sînt convins că subiectul
i-a fost sugerat de partid. Sau, dacă el însuşi a făcut propunerea
de a scrie un roman în care să apară Antonescu, partidul a
acceptat, pentru că asta şi vroia. Aici nu este un punct cîştigat
de Marin Preda faţă de partid. Dimpotrivă, e un punct cîştigat
de partid faţă de Marin Preda”. Afirmaţii, indiscutabil, de bun
simţ, corespunzînd realităţii, ori măcar foarte verosimile. Savuroasă,
ca o mică scenă a simptomelor arivismului precaut şi infidel, este relatarea asupra întîlnirii criticului, în aceleaşi circumstanţe încordate produse de cazul Goma, cu un alt romancier de reputaţie: „Constantin Ţoiu, care mi-era vechi prieten, se făcuse alb ca varul. Am ieşit împreună cu el, dar tot timpul drumului s-a ferit să discute tema; o stînjeneală grea se lăsase între noi.



va urma