Ştefan Vlaston
Cei care urmăresc scena politică au aflat că Grecia se află într-o situaţie critică. Negocierile cu FMI şi UE au eşuat, după numeroase încercări şi amânări. Guvernul grec şi partidul de guvernământ, Syriza, nu vor să renunţe la promisiunile din campania electorală, prin care anunţau „gata cu austeritatea” şi redarea demnităţii grecilor.
Nimeni nu vrea austeritate, dar cu o condiţie. Să ai şi banii necesari.
Ori Grecia se află în situaţia inversă. Are datorii de 320 de miliarde euro la creditori externi, pentru că a ridicat salariile şi pensiile la un nivel nesustenabil, a “dat” 14 salarii şi 14 pensii pe an, din bani pe care nu-i avea, dar îi împrumuta, ascunzând deficitele bugetare ale ţării.
Toate încercările de a reveni la macrostabilitate economică au eşuat după ce poporul grec a adus la conducere, prin alegeri, coaliţia de extremă stângă Syriza, condusă de Alexis Tsipras. Care nu pricepe că fără bani proprii, sau împrumutaţi dacă prezinţi garanţii de returnare, nu se poate renunţa la austeritate.
Tsipras a cerut anularea unei părţi importante din datorii sau eşalonarea ei pe termen nedefinit. Fără garanţia că economia Greciei va reveni la potenţialul care să-i permită returnarea datoriei. Bineinteles că fost refuzat categoric.
Mic istoric
Între 1974 şi 1980, Grecia a trecut la o politică de deficite moderate, sub cota recomandată la nivel teoretic de 3% din PIB anual.
În perioada 1981 – 2013, s-au acumulat, an de an, deficite considerabile, de peste 3% din PIB. De aici nivelul extrem de înalt al datoriei publice la care s-a ajuns în prezent.
Până în 2001, devalorizarea drahmei a ajutat plăţii datoriilor.
Odată cu trecerea la euro, acest instrument financiar nu a mai putut fi folosit. Grecia a fost cea de a doua ţară în cadrul NATO din punct de vedere al cheltuielilor militare ca procentaj în PIB, după SUA.
În 1993, raportul dintre datoria publică şi PIB ajunsese deja la 94%, în condiţiile în care economiştii FMI au definit un raport maxim sustenabil de către economia ţării de 120%.
În lipsa unui acord privind restructurarea datoriei ţării, raportul “The Economic Adjustment Programme for Greece”, publicat de Comisia Europeană în octombrie 2011 estima un nivel de 198% din PIB, datorie pentru anul 2012.
O explicaţie majoră o constituie procentajul relativ ridicat de persoane ”self-employed” – adică proprii lor angajaţi şi depun o declaraţie de venituri pe propria răspundere – situat la circa 32% faţă de o medie de numai 15% la nivelul UE.
Grecia a ascuns deficitele sale bugetare, beneficiind în acest sens de consultanţa băncii Goldman Sachs.
Criteriul de la Mastricht, de 60% datorie publică nu a fost îndeplinit, dar Grecia a fost admisă în Zona Euro, exact în anul în care a depăşit pragul de 100% datorie publică raportată la PIB.
Între 2009 şi 2013, PIB-ul Greciei a scăzut cu circa 25%, dar povara angajamentelor luate în vremurile bune în ipoteza unei creşteri economice care se va perpetua pe termen nedefinit a determinat expandarea catastrofală a datoriei publice.
Şi Uniunea Europeană e cu spatele la zid
Nu poate explica contribuabililor din ţări bogate că grecii au trăit bine atâţia ani din banii lor, din împrumuturi pe care acum nu le mai pot restitui.
Mai mult, molima s-ar putea extinde, dacă UE închide ochii acum. Alte ţări, Spania, Italia, Portugalia, ar fi tentate să repete scenariul grec şi să beneficieze de ştergerea măcar a unei părţi din datorii.
De aceea UE şi în special Germania, sunt în situaţia de a tăia în carne vie. Nici nu vor să audă de concesii, în măsura în care guvernul grec nu vrea nici el să audă de austeritate.
Se pare că de săptămâna viitoare băncile greceşti se vor închide, oricum nu mai au lichidităţi, după exodul masiv de capital.
Ieşirea Greciei din zona euro şi trecerea la monedă proprie, la drahme, este aproape sigură.
În aceste condiţii, datoriile tot trebuie plătite, altfel se vor închide toate liniile de finanţare, inclusiv cele comerciale, că fără bani “serioşi”, euro sau dolari, nu-ţi vinde nimeni resurse energetice sau altfel de mărfuri şi servicii.
Învăţăminte pentru România
România era în 2010 într-o situaţie asemănătoare. Devenise nefinanţabilă, împrumuturile se făceau pe termen scurt şi la nişte costuri ameţitoare. Însuşi Victor Ponta a recunoscut acest lucru în două rânduri, inclusiv necesitatea restructurărilor.
Fără curajul “nebun” al preşedintelui Traian Băsescu şi al guvernului Boc, România era acum în situaţia Greciei. E drept, acele tăieri de venituri i-au costat “sinuciderea” politică. Dar au făcut ce era necesar pentru ţară.
Toţi criticii acelor măsuri, în frunte cu oamenii politici care i-au demonizat pe Boc şi Băsescu, n-au oferit măsurile alternative care să fi evitat tăierile de venituri din mai 2010.
Ce-au făcut grecii este ca şi cum România ar fi continuat timp de mai mulţi ani politica dusă în 2008, când pomenile electorale au depăşit cu mult capacitatea economiei de a furniza creştere economică.
În România, a fost nevoie de şase ani pentru a reechilibra economia după excesele făcute într-un singur an!
Analistul Andrew MacDowall, specializat în pieţe emergente şi corespondent al publicaţiei Financial Times, spune că ţara noastră a înregistrat unele beneficii ca urmare a măsurilor dure luate în 2009-2010, dar atrage atenţia că acestea ar fi fost mai puţin severe dacă guvernele anterioare ar fi fost mult mai responsabile.
Se referea la guvernul Tariceanu, care a aruncat creşterea economică în pomeni electorale, a “duduit” la dublu pensiile şi salariile bugetare din resurse conjuncturale (bula imobiliară, banii “căpşunarilor”, ultimele privatizari-BCR).
Tariceanu are şi acum teoria că o ţară se dezvoltă prin consum, cu deficite oricât de mari, care să ducă la creştere economică. Şi dacă nu? Că nu-i obligatoriu. De unde dai banii înapoi? Nimeni nu te iartă de datorii.
Şi a lăsat în urmă pământ pârjolit şi fântâni uscate: deficit 5,5% din PIB, 2 miliarde euro arierate şi imposibilitatea de a plăti pensiile şi salariile bugetarilor. Adică a lăsat “mortu” în casă lui Boc.
Cristian Socol, consilierul premierului social-democrat Victor Ponta pe probleme economice, susţine că tăierile de pensii şi salarii nu sunt măsuri de natură structurală pentru a depăşi o situaţie de insolvenţă, aşa cum este cazul Greciei.
"Ele nu au reprezentat o soluţie bună nici în cazul României, deoarece au servit doar ca instrumente de depăşire a crizei de lichiditate, iar costurile acestor măsuri au fost mult mai mari decât beneficiile pe termen mediu şi lung. Tăierea salariilor a reprezentat, de fapt, un împrumut făcut de la toţi bugetarii şi care a fost returnat doar unora dintre ei (despăgubirile plătite ulterior bugetarilor ce au dat în judecată statul depăşesc sumele economisite la buget)”, mai spune Socol.
Aşa, şi de la cine trebuia să se împrumute statul, când nimeni nu mai avea încredere în potenţialul de rambursare al ţării?
Şi Japonia are o datorie publică imensă, dar la proprii cetăţeni, poate sta liniştită, nu o să-i „ia gâtul”, că nu e în interesul lor. Paralela aceasta între România şi Grecia, de care văd că fug toţi ca dracu de tămâie, ar demonstra că demonizarea conducerii din 2010 e total falsă şi făcută doar în scopuri politicianiste.
Aşa a păţit şi Balcerowicz în Polonia, a salvat ţara din criză, l-au înjurat toţi, după care i-au ridicat statuie.
Este momentul să reflectăm la responsabilitatea conducătorilor, să reconsiderăm ce s-a făcut bine şi ce s-a făcut rău în economia României ultimilor ani.
Cu ochii şi gândul la soarta Greciei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu