Darling Lilly (25)

Michael Connelly

Pierce îşi reprimă starea în care se afla, se agăţă de partea de sus a frigiderului şi se ridică, luptându-se să îşi recapete echilibrul şi să-şi stăpânească greaţa. Inspiră adânc, şi după câteva minute îşi revenise. Apoi se îndepărtă de frigider şi îl studie, ascultând zumzetul liniştit. Era timpul pentru o sesiune de lucru AE. Analiză şi evaluare. Atunci când în laborator interveneau necunoscutul şi surpriza, se oprea şi trecea la modul de lucru AE. Ce vezi? Ce ştii? Ce înseamnă asta?
Pierce privea un frigider aşezat într-o cameră de depozitare care – potrivit înregistrărilor biroului – era închiriată de el. Frigiderul conţinea cadavrul unei femei pe care n-o întâlnise niciodată, dar a cărei moarte îi va fi pusă în cârcă. Ceea ce ştia era că toate astea îi fuseseră înscenate cu grijă şi meticulozitate, în spatele tărăşeniei se afla Wentz. Ceea ce nu ştia era motivul.
Hotărî să nu se lase obsedat de posibilul motiv. Nu încă. Pentru a ajunge la el, avea nevoie de mai multe informaţii. Dacă ar fi putut dezmembra înscenarea ca să-i studieze toate părţile componente, poate că ar fi avut şansă să descopere cine şi de ce se afla în spatele ei.
Plimbându-se prin micul spaţiu din faţa frigiderului, începu cu lucrurile care-l conduseseră la descoperirea înscenării. Cardul de acces şi cheile lacătelor. Fuseseră ascunse, sau cel puţin camuflate. Oare pentru ca el să le găsească? Se opri din mers, se gândi câteva secunde, şi hotărî că nu. Avusese noroc când observase că cineva intrase în maşina lui. În consecinţă, trase concluzia că avea deja un avantaj. Ştia ceea ce nu ar fi trebuit să ştie. Ştia despre cadavru, despre frigider şi despre camera de depozitare. Ştia unde se află capcana înainte de a călca în ea.
Următoarea întrebare era: dacă nu ar fi descoperit cardul de acces şi nu ar fi găsit cadavrul? Se gândi îndelung. Langwiser îl avertizase despre o percheziţie iminentă a poliţiei. Cu siguranţă că Renner şi colegii lui nu ar fi lăsat niciun pai nemişcat de la locul lui. Ar fi găsit cardul de acces, şi acesta i-ar fi condus la spaţiul de depozitare. I-ar fi verificat cheile, şi le-ar fi identificat pe cele ale lacătelor. Apoi ar fi descoperit adevărul şi Pierce ar fi trebuit să se apere de o înscenare aparent perfectă.
Simţi cum i se urca sângele la cap, dându-şi seama cât de aproape fusese de dezastru. Dar scăpase, fie şi pentru moment. Acum înţelegea perfect cât de completă şi atentă fusese înscenarea. Se baza pe ancheta poliţiei. Anticipa acţiunile lui Renner. Şi se baza pe el. Pe măsură ce începea să înţeleagă, simţea cum transpiraţia îi inunda trupul. Avea nevoie de aer. Confuzia şi supărarea care-l cuprinseseră – poate şi uimirea cu care percepea planul atât de elaborat – se transformau în mânie, într-o furie fără limite.
Înţelese în sfârşit că înscenarea – înscenarea care-l avea pe el drept ţintă – se bazase pe propriile lui mişcări, pe propriul lui trecut, şi pe probabilitatea acţiunilor determinate de acel trecut. Asemeni substanţelor chimice pe un eşantion de silicon, elemente care era de aşteptat să se comporte într-un mod previzibil, să creeze legături după un model prestabilit.
Făcu un pas înainte şi deschise din nou frigiderul. Trebuia să o facă. Trebuia să vadă din nou, pentru ca şocul să-l lovească în faţă ca un duş rece. Trebuia să acţioneze de o manieră imprevizibilă. Avea nevoie de un plan şi de un cap limpede pentru a-l elabora.
Pierce ţinu capacul frigiderului cu o mână, iar pe cealaltă şi-o duse la gură. Moartea o surprinsese pe Lilly Quinlan într-o poziţie care o făcea să pară un copil. Încercă să-şi aducă aminte înălţimea şi greutatea pe care ea le introdusese în anunţul de pe pagina de web, dar ziua în care le citise părea atât de îndepărtată încât nu-şi putu aminti.
Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul şi deplasarea schimbă modul în care lumina de deasupra cădea peste frigider, îi atrase privirea ceva ce strălucea în părul ei şi se aplecă să vadă. Cu mâna liberă, încercă să-i dea la o parte de pe faţă părul îngheţat. Descoperi urechea, de al cărei lob era atârnat un cercel. O cupă de argint în care se afla un strop de chihlimbar cu o frunză de argint dedesubt îşi întoarse mâna, astfel încât chihlimbarul să prindă mai mult din lumina ce venea de deasupra capului său. În chihlimbar văzu o mică insectă, care cu multă vreme în urmă fusese atrasă de hrană, dar căzuse în una din capcanele mortale ale naturii.
Pierce reflectă la soarta insectei şi brusc îşi dădu seama ce trebuia să facă: trebuia să o ascundă. S-o ascundă pe Lilly. S-o mute. Să împiedice să fie descoperită de Renner sau de oricine altcineva.
În timp ce se gândea la asta din piept îi scăpă un suspin. Totul i se părea ireal, bizar. Trebuia să ascundă un cadavru îngheţat, în aşa fel încât să anuleze orice legătură dintre acesta şi persoana lui. Era o sarcină aproape imposibilă.
Închise repede frigiderul şi îl încuie, de parcă s-ar fi temut că ceea ce se afla în el ar putea ieşi vreodată ca să-l urmărească.
Ştia că trebuie să mute frigiderul. Nu avea de ales. Renner se apropia. Era posibil să găsească spaţiul de depozitare chiar şi fără indiciile care erau cheile şi cardul de acces. Cel care pusese la cale totul putea să dea un telefon anonim. Trebuia să o mute. Dacă Renner ar găsi frigiderul, totul s-ar fi dus de râpă. Amedeo Tech, Proteus, viaţa lui, totul. Ar fi deveni şi el o insectă într-un chihlimbar.
Pierce se aplecă şi puse mâinile pe colţurile din faţă ale frigiderului. Se lăsă pe el, pentru a vedea dacă-l poate mişca. Frigiderul alunecă pe ultimii cincisprezece centimetri care-l mai despărţeau de peretele din spate al spaţiului de depozitare fără să opună prea mare rezistenţă. Avea roţi, deci putea fi mutat. Dar unde anume?
Era nevoie de o soluţie rapidă, de un loc care să asigure un minimum de siguranţă pe termen scurt, până când va găsi soluţia definitivă. Părăsi boxa şi o luă cu paşi repezi pe coridor căutând cu privirea o boxă descuiată, neînchiriată. Trecu de hol şi ajunse la jumătatea celeilalte aripi a clădirii când găsi o uşă care nu avea lacăt în balama. Pe uşă scria 307. Lumina din partea dreaptă a uşii nu indica nici verde, nici roşu. Alarma părea inactivă, probabil pentru că boxa nu era închiriată. Pierce se aplecă, dădu balamaua la o parte şi deschise uşa. Înăuntru era întuneric. Găsi întrerupătorul şi trase de el. Când lumina se aprinse constată că spaţiul era identic cu cel închiriat pe numele lui. Verifică peretele din spate şi descoperi o priză electrică. Găsise ceea ce căuta. Alergă pe coridor, înapoi la boxa 331. Se duse în spatele frigiderului şi smulse ştecherul din priză, aruncă firul peste aparat şi împinse cu toată forţa. Frigiderul se deplasă către coridor relativ uşor. În câteva secunde, îl scosese din camera de depozitare.
Rolele frigiderului erau aşezate în linie, astfel încât să uşureze mişcarea înainte şi înapoi prin spaţii strimte. Pierce trebui să se aplece şi să împingă cu toată puterea pentru a-l face să ia curba către coridor. O dată ce reuşi să-l îndrepte în direcţia potrivită, împinse mai tare şi lada grea începu să se mişte cu viteză. Nu parcursese nici jumătate din drumul către boxa 307 când auzi liftul punându-se în mişcare. Împinse din toate puterile, dar rolele erau mici şi limitau viteza de deplasare.
Pierce tocmai trecea prin faţa liftului când zumzetul din interiorul puţului încetă. Îşi ascunse faţa şi continuă să împingă, aşteptând să audă uşa unuia dintre lifturi deschizându-se, lucru care nu se întâmplă. Aparent, liftul se oprise la alt etaj. Expiră zgomotos, uşurat şi epuizat. Când ajunse în faţa boxei 307, uşa de la casa scărilor se izbi de perete şi un om păşi pe coridor. Pierce tresări şi înjură cu voce tare.
Bărbatul, îmbrăcat în salopetă de zugrav, gâfâia când se apropie de Pierce. Părea că ascensiunea pe scări îl lăsase fără suflu.
— Tu ţineai liftul? întrebă el bine dispus.
— Nu, zise Pierce. Am fost aici, sus.
— Întrebam doar. Ai nevoie de o mână de ajutor?
— Nu, mă descurc. Doar îl…
Zugravul nu-i luă în seamă răspunsul şi i se alătură. Îşi propti palmele pe partea din spate a frigiderului şi arătă cu capul către uşa deschisă a boxei.
— Acolo?
— Da. Mersi.
Împinseră împreună, şi frigiderul se mişcă repede în curbă şi apoi în boxă.
— Gata, zise zugravul, respirând greoi, şi îi întinse mâna; Frank Aiello.
Pierce i-o strânse. Aiello băgă mâna în buzunarul cămăşii şi scoase o carte de vizită pe care i-o dădu lui Pierce.
— Dacă ai nevoie de vreo lucrare, sună-mă.
— Bine.
Zugravul privi frigiderul, de parcă abia atunci observa despre ce era vorba.
— Chestia asta e al naibii de grea. Ce ai acolo, un cadavru îngheţat?
Pierce se strădui să râdă şi clătină din cap.
— De fapt, e gol. Doar îl depozitez.
Aiello întinse mâna şi încercă lacătul de pe frigider.
— Ca să te asiguri că nu fură nimeni aerul din el, nu?
— Nu, eu… ştii cum e cu copiii care se tot ascund unde nu trebuie. De aceea, l-am ţinut întotdeauna încuiat.
— Probabil că e o idee bună.
Pierce se întorsese. Lumina îi cădea pe faţă şi zugravul observă dâra de copci ce-i cobora pe nas.
— Cred că te-a durut.
— E o poveste lungă, spuse Pierce.
— Nu-mi plac poveştile de soiul ăsta. Aminteşte-ţi ce ţi-am zis.
— Adică?
— Dacă ai nevoie de un zugrav, mă suni.
— A, da. Am cartea ta de vizită.
Îl privi pe Aiello ieşind din încăpere şi îi ascultă paşii îndepărtându-se pe coridor, întrebându-se dacă comentariul cu cadavrul din frigider fusese întâmplător sau Aiello nu era ceea ce părea a fi.
Pierce auzi clinchetul unor chei, şi apoi scârţâitul unei uşi verticale care se ridica. Probabil că Aiello avea şi el un spaţiu de depozitare. Aşteptă, şi după câteva minute auzi cum uşa este închisă. Curând, urmă zumzetul liftului. Aiello cobora cu liftul, în loc să o ia pe scări.
După ce se asigură că era din nou singur pe etaj băgă frigiderul în priză şi aşteptă până auzi compresorul pornind. Apoi îşi scoase cămaşa din pantaloni şi folosi poalele pentru a şterge suprafaţa frigiderului şi a cablului electric. Când fu sigur că şi-a şters urmele, ieşi cu spatele din boxă şi trase uşa în jos. O închise cu lacătul de la cealaltă boxă şi şterse încuietoarea şi uşa.
În timp ce se îndepărta de boxă, îndreptându-se spre casa liftului, îl cuprinse un sentiment de vinovăţie şi de frică.
Ştia că se afla încă departe de a fi în afară de pericol. Mutarea frigiderului fusese o măsură de urgenţă. Trebuia să afle ce se întâmpla cu el, şi de ce. Trebuia să găsească un plan care să-i salveze viaţa.
33
Pierce descuie uşa şi intră în apartament, tremurând de frică şi de furie. Era conştient că trebuia să găsească singur o cale de ieşire din acel tunel întunecat. Îşi promise că se va ridica de la podea şi o va face luptând.
Ca pentru a sublinia această hotărâre, trase un pumn veiozei pe care Monica Purl o comandase şi o aşezase lângă vechea lui canapea. Lovitura lui o proiectă în perete, abajurul delicat se prăbuşi şi becul se sparse. Lampa căzu pe podea, ca un boxer ameţit de o lovitură.
— Na, la dracu!
Se aşeză pe canapea, dar se ridică imediat. Era plin de energie. Tocmai ascunsese un cadavru – victima unei crime. A sta jos i se părea cel mai puţin înțelept lucru cu putinţă. Şi totuşi, ştia că trebuia să o facă. Trebuia să se aşeze şi să analizeze situaţia. Trebuia să gândească asemeni unui om de ştiinţă, nu ca un detectiv. Detectivii gândesc linear. Trec de la un indiciu la altul şi apoi reconstituie imaginea. Uneori, indiciile alcătuiesc o imagine greşită.
Pierce era un om de ştiinţă. Ştia că trebuia să aplice metodele care se dovediseră întotdeauna viabile. Trebuia să abordeze problema în felul în care abordase şi rezolvase întrebarea cu privire la percheziţia maşinii. De la bază. Trebuia să găsească părţile logice, locurile în care se intersectau firele, să scoată carcasa şi să studieze modul de construcţie, arhitectura. Era necesar să abordeze subiectul din unghiuri cu totul noi. Viaţa este un experiment ce se desfăşoară în condiţii dinainte stabilite, ca o îndelungă reacţie chimică, pe cât de previzibilă pe atât de emoţionantă. Dar înscenarea aceasta era ceva diferit. Se petrecuse în împrejurări controlate. Reacţiile fuseseră presupuse şi aşteptate. Ştia că în acest lucru se afla răspunsul. Asta însemna că era ceva ce putea fi demontat.
Se aşeză şi scoase caietul din rucsac. Era gata să scrie, să atace. Primul subiect al cercetării atente fu Wentz. Un bărbat pe care nu-l cunoştea, pe care-l întâlnise doar în ziua în care fusese atacat. Un om pe care-l considerase iniţial pionul central al înscenării. Întrebarea era: de ce ar fi ales Wentz să-i însceneze o crimă tocmai lui?
După câteva minute, în care studie problema şi o privi din unghiuri diferite, Pierce ajunse la un model logic simplu.
Concluzia 1: Nu Wentz îl alesese pe Pierce. Nu exista nicio legătură logică şi niciun indiciu care să sugereze asta. Chiar dacă în clipa de faţă existau animozităţi, cei doi bărbaţi nu se întâlniseră niciodată înainte ca înscenarea să se afle deja în curs de desfăşurare. Pierce era sigur de asta. Această concluzie îl conduse pe Pierce la presupunerea că Wentz fusese trimis de altcineva.
Concluzia 2: în înscenare exista o terţă persoană. Wentz şi gorila pe care o numise Doi Metri erau doar unelte, doar nişte angrenaje din mecanismul înscenării. În spatele lor se afla altcineva.
Pierce se întreba de ce avea nevoie o terţă persoană pentru a construi cadrul? Înscenarea era complexă şi se baza pe mişcările previzibile ale lui Pierce, într-un mediu în mişcare. Ştia că, în condiţii controlate, mişcările moleculelor sunt previzibile. Dar ale lui? Căută răspunsul şi ajunse la o concluzie în legătură cu el şi cu terţa persoană.
Concluzia 3: Isabelle. Sora lui. Înscenarea era orchestrată de cineva care-i cunoştea trecutul şi intuia cum s-ar comporta în condiţii date. Telefoanele primite de Lilly de la clienţi erau elementele incitante ale experimentului. Respectiva persoană ştia că el va reacţiona şi va insista să afle adevărul gândindu-se la sora lui. Deci, acel cineva ştia ce-l bântuia, ştia despre Isabelle.
Concluzia 4: Nu i se dăduse din greşeală numărul lui Lilly Quinlan.
Concluzia 5: Monica Purl era implicată. Ea se ocupase de instalarea telefonului şi tot ea ceruse acel număr care declanşase cursa.
Pierce se ridică şi începu să se plimbe. Această ultimă concluzie schimba toate datele problemei. Dacă Monica era implicată, atunci înscenarea avea legătură şi cu Amedeo. Asta însemna că făcea parte dintr-o conspiraţie de un nivel mai înalt. Nu era vorba despre a-i pune lui Pierce o crimă în spate, ci despre altceva. Lilly Quinlan avea acelaşi statut ca şi Wentz – fusese o unealtă a înscenării, o spiţă a roţii. Fusese ucisă pentru a se putea ajunge la el.
Lăsând la o parte oribila constatare, Pierce se aşeză şi îşi puse cea mai simplă întrebare. De ce?
De ce era el ţinta înscenării? Ce voiau?
Răsuci problema pe toate feţele. Ce s-ar fi întâmplat dacă înscenarea ar fi fost încununată de succes? Privind în perspectivă, el ar fi fost arestat, judecat şi – cel mai probabil – condamnat. Ar fi fost condamnat la închisoare, poate chiar la moarte. Pe termen scurt ar fi fost scandalul şi marginalizarea. Maurice Goddard şi banii lui ar fi dispărut Amedeo Technologies s-ar fi prăbuşit.
Dar de ce să se deranjeze? De ce un complot aşa de complicat? De ce să o omoare pe Lilly Quinlan şi să facă un plan care se putea prăbuşi în orice moment? De ce nu-l omorâseră pe el? Ar fi fost mai simplu. El ar fi dispărut, Goddard ar fi plecat şi Amedeo s-ar fi prăbuşit.
Concluzia 6: Ţinta nu e el, şi nici Amedeo. Trebuia să fie alta.
Ca om de ştiinţă, Pierce savura imaginile relevante din câmpul vizual al microscopului, momentul când lucrurile se ordonau, când moleculele se combinau într-o ordine naturală, într-un fel în care el ştia că o vor face. Era magia pe care el o descoperea în viaţa de zi cu zi.
Brusc, totul îi deveni clar. Fu un moment în care zări trecător imaginea generală şi pricepu ordinea naturală a lucrurilor.
— Proteus, şopti el.
Voiau Proteus.
Concluzia 7: înscenarea era menită să-l bage pe Pierce într-o încurcătură atât de mare încât să renunţe la ceea ce îşi doreau ei, la proiectul Proteus, să-l cedeze în schimbul libertăţii, în schimbul vieţii sale.
Pierce recapitulă. Trebuia să fie sigur. Trecu totul în revistă şi rezultatul la care ajunse fu Proteus. Se aplecă înainte şi îşi trecu mâinile prin păr. I se făcuse greaţă. Nu din cauza certitudinii că Proteus era adevărata ţintă. Pusese lucrurile cap la cap. În sfârşit, avea imaginea de ansamblu şi în centrul ei se afla o persoană care îi zâmbea, cu ochi frumoşi şi strălucitori.
Concluzia 8: Nicole.
Ea era veriga lipsă. Ea făcea legătura între toate cele întâmplate. Cunoştea secrete despre proiectul Proteus fiindcă i le spusese el – la naiba, i le demonstrase! De asemenea, îi cunoştea trecutul, povestea întreagă şi adevărată despre Isabelle pe care nu o mai spusese nimănui în afară de ea.
Pierce clătină din cap. Nu-i venea să creadă, şi totuşi acesta era adevărul. Ştia că funcţionează. Probabil că ea se dusese la Elliot Bronson sau poate la Gil Franks, conducătorul Midas Molecular. Sau la AMAPCA. Nu avea nicio importanţă. Era clar că ea îl vânduse, că fusese de acord să fure proiectul sau să-l întârzie până când ar fi fost reprodus şi înregistrat la biroul de patente de alt competitor.
Încrucişă braţele la piept şi căzu pe gânduri. Avea nevoie de un plan. Trebuia să-şi verifice cumva concluziile şi apoi să acţioneze în funcţie de reacţii. Era timpul pentru AE, timpul pentru experimente.
Exista o singură modalitate de a face asta. Se va duce la ea şi o va pune să se confrunte cu faptele, pentru a obţine adevărul.
Ridică receptorul şi sună la biroul lui Jacob Kaz. Era spre sfârşitul zilei de lucru, dar avocatul de patente era încă la birou şi răspunse imediat.
— Henry, ai fost fantastic azi, spuse el în loc de salut.
— Nici tu n-ai fost mai prejos, Jacob.
— Mulţumesc. Cu ce te pot ajuta?
— Pachetul e gata de plecare?
— Da. E gata de mult Am terminat azi-noapte. Trebuie doar să-l înregistrăm. Plec cu avionul sâmbătă, îmi vizitez fratele din sudul Marylandului, poate trec şi pe la nişte prieteni de-ai mei din Baileys Crossroads şi luni la prima oră sunt acolo ca să le depun. Aşa cum îi spuneam lui Maurice azi, planul nu s-a schimbat.
Pierce îşi drese vocea.
— Trebuie să schimbăm planul.
— Da? De ce?
— Jacob, vreau să pleci cu un zbor de noapte în seara asta şi să le înregistrezi mâine la prima oră.
— Henry, eu… o să fie puţin cam scump să plec cu un zbor de noapte. De obicei zbor la clasa business. Şi asta e…
— Nu-mi pasă cât costă. Vreau să te urci în avion în seara asta. Sună-mă dimineaţă, imediat ce patentele sunt înregistrate.
— S-a întâmplat ceva, Henry? Pari un pic…
— Da, ceva e în neregulă, Jacob. De-aia vreau să pleci în seara asta.
— Despre ce e vorba? Poate îţi sunt de vreun ajutor.
— Poţi să mă ajuţi urcându-te în avionul ăla şi înregistrând patentele mâine, la prima oră. Deocamdată nu-ţi pot spune mai mult. Du-te acolo, înregistrează-le, şi apoi sună-mă, indiferent cât de devreme.
— Bine, Henry, aşa o să fac.
— Când se deschide biroul de înregistrări?
— La nouă.
— Bine, atunci vorbim după şase, pe fusul meu orar. Şi, Jacob?
— Da, Henry?
— Nu spune nimănui că pleci în seara asta. Bine?
— Hm… şi Charlie? A zis că poate mă sună deseară să revedem unele probleme de ultimă…
— Dacă te sună Charlie, nu-i spune că pleci în seara asta. Dacă sună după ce pleci, spune-i soţiei tale să-i comunice că a trebuit să ieşi în oraş cu un client. O urgenţă, sau ceva de genul ăsta.
Kaz tăcu o vreme.
— Nu-l suspectez pe Charlie, însă în clipa asta nu pot avea încredere în nimeni. Înţelegi?
— Da, înţeleg.
— Bine, acum te las ca să poţi suna la compania aeriană. Mulţumesc, Jacob. Sună-mă din Washington.
Pierce închise. Se simţea prost că stricase imaginea lui Charlie în ochii lui Kaz, dar nu putea să rişte. Deschise o linie nouă şi sună pe telefonul direct al lui Charlie.
— Sunt Henry.
— Tocmai am fost până la tine în birou să te caut.
— Sunt acasă. Ce e?
— M-am gândit că poate vrei să-ţi iei la revedere de la Maurice. Se întoarce mâine la New York, dar a zis că vrea să vorbească cu tine înainte de a pleca. O să te sune dimineaţă.
— Bine. Ai încheiat afacerea?
— Am ajuns la un acord de principiu. O să semnăm contractele la sfârşitul săptămânii viitoare.
— Cum a ieşit?
— Am obţinut douăzeci, dar pe o perioadă de trei ani. Pentru început vom primi două milioane, şi apoi câte un milion la fiecare două luni. El devine preşedinte al consiliului de administraţie şi îşi primeşte cele zece procente. Procentele vor fi şi ele eşalonate conform unui program. Primeşte un procent pentru investiţia iniţială, şi apoi câte unul la fiecare patru luni. Dacă se întâmplă ceva şi se retrage mai devreme, rămâne numai cu procentele acumulate. Ne păstrăm opţiunea de a le răscumpăra în termen de un an.
— Bine.
— Doar bine? Nu te bucuri?
— E o afacere bună, Charlie. Atât pentru noi, cât şi pentru el.
— Eu sunt foarte bucuros. Ca şi el, de altfel.
— Când primim primii bani?
— Perioada de scadenţă e de treizeci de zile. O lună, şi apoi toată lumea primeşte o mărire de salariu, bun?
— Da, bine.
— Deci, unde ai dispărut? întrebă Condon.
— Acasă.
— Acasă? De ce? Credeam că o să…
— Am avut treabă. Ascultă, Maurice sau Justine te-au întrebat ceva despre mine? Au mai pus vreo întrebare despre accident?



va urma