Mor poemele

Vio Petre

Mor clepsidrele de teamă că nisipu-a-ncremenit

Într-o clipă de tăcere şi secundele-au murit

Răstignite-n primăvara ce-a rămas în iarna grea

Vor secundele să plece, timpul meu, vreau, să mai stea...

Nu se vede nicio lună, soarele-a uitat de noi

S-au amestecat în gloata de minciună şi noroi

E un haos peste lume şi dincolo de pământ

Doar cenuşa se răsfiră dusă-n ceruri de cuvânt...

El, Cuvântul, strai de doliu poartă astăzi, (eu la fel)

A rămas pe-o coardă ruptă, într-un cânt de menestrel;

Nu-şi găseşte nici perechea, nici poemu-n care-a stat-

Casa lui s-a rupt în două, versul ei s-a sfărâmat...

Un deşert e-n noi şi-n toate, şi-s furtuni fără sfârşit

Mor clepsidrele de teamă, timpul a înnebunit

Se împiedică troheii, iambii sar într-un picior

De tristeţe moare rima şi poemele ne mor...

Mor poemele şi singuri ne întoarcem în pământ

Ici şi colo mai scânceşte printre lacrimi, un cuvânt...