Agatha Christie
Doamna Welman îi spuse nepoatei sale.
— Mă bucur foarte mult pentru tine şi Roddy, Elinor.
Elinor îi zâmbi:
— Ştiam că te vei bucura, mătuşă Laura.
După o clipă de ezitare, bătrâna spuse:
— Ţii... cu adevărat la el, Elinor?
Sprâncenele subţiri ale lui Elinor se înălţară.
— Bineînţeles.
Laura Welman adăugă repede:
— Trebuie să mă ierţi, draga mea. Ştii, eşti atât de rezervată. E greu de ştiut ce gândeşti şi ce simţi. Când amândoi eraţi mult mai tineri, mă gândeam că începuseşi să ţii... prea mult la Roddy...
Din nou sprâncenele lui Elinor se ridicară.
— Prea mult?
— Da. Nu-i înţelept să ţii prea mult la cineva. Uneori, fetele foarte tinere chiar asta fac... M-am bucurat când ai plecat în Germania să-ţi termini şcoala. Pe urmă, când te-ai întors, păreai foarte indiferentă faţă de el... şi, ei bine, mi-a părut rău şi de asta! Eu sunt o bătrână obositoare, greu de mulţumit! Însă, întotdeauna, mi-am închipuit că aveai o fire poate prea tumultoasă... firea celor din familia noastră. Nu e o mare fericire pentru cel care o posedă... Dar, cum spuneam, când te-ai întors din străinătate, atât de indiferentă faţă de Roddy, mi-a părut rău de asta pentru că, întotdeauna, am sperat să fiţi împreună. Acum sunteţi, aşa că totul e perfect! Şi chiar ţii la el?
Elinor spuse cu gravitate.
— Ţin destul la Roddy şi, în acelaşi timp, nu prea mult.
Doamna Welman dădu din cap a aprobare.
— Atunci, cred că veţi fi fericiţi. Roddy are nevoie de dragoste... dar nu de-o pasiune violentă, nu-i place. O fire posesivă l-ar face să se depărteze.
Elinor spuse din toată inima:
— Îl cunoşti bine pe Roddy!
— Dacă Roddy ţine la tine puţin mai mult decât ţii tu la el... ei bine, nu poate decât să fie bine.
Elinor spuse apăsat:
— Lista de sfaturi ale mătuşii Agatha. „Fă-ţi prietenul să bâjbâie încontinuu! Nu-l lăsa să fie prea sigur de tine!”
Laura Welman rosti repede:
— Eşti nefericită, copilă? Ceva nu merge?
— Nu, nu, e în regulă.
— Tocmai te gândeai ca am fost cam... meschină? Draga mea, eşti tânără şi sentimentală. Mă tem însă că viaţa este destul de meschină...
Elinor răspunse cu o uşoară amărăciune:
— Presupun că aşa este.
— Copila mea... eşti nefericită? Ce se întâmplă?
— Nimic... absolut nimic. Se ridică şi se duse la fereastră. Pe jumătate întoarsă, spuse:
— Mătuşa Laura, crezi ca dragostea este întotdeauna un lucru plăcut? E o fericire?
Chipul doamnei Welman deveni grav.
— În sensul la care te referi, Elinor... nu, probabil că
nu... Faptul de a iubi cu pasiune pe cineva întotdeauna îţi aduce mai multă amărăciune decât veselie, însă, oricum, Elinor, n-ai putea exista fără experienţa asta. Cine nu a iubit cu adevărat, nu a trăit cu adevărat...
Fata dădu din cap.
— Da... dumneata înţelegi... ai ştiut cum e...
Se întoarse repede, cu o privire întrebătoare.
— Mătuşă Laura...
Uşa se deschise şi intra sora O’Brien.
— Doamnă Welman, a venit doctorul.
Doctorul Lord era un tânăr de treizeci şi doi de ani. Avea părul de culoarea nisipului, o faţă fermecător de urâtă şi pistruiată, şi o remarcabilă bărbie pătrată. Ochii îi erau pătrunzători, de un albastru deschis.
— Bună dimineaţa, doamnă Welman.
— Bună dimineaţa, doctorule Lord. Aceasta e nepoata mea, domnişoara Carlisle.
Pe chipul transparent al doctorului Lord înflori cea mai făţişă admiraţie. Rosti „îmi pare bine”, şi luă mâna pe care Elinor o întinse cu atâta gingăşie, de parca s-ar fi temut ca ar putea să se spargă.
Doamna Welman continuă:
— Elinor şi nepotul meu au venit să-mi ridice moralul.
— Splendid! spuse doctorul Lord. Exact de ce aveţi nevoie! Prezenţa lor vă va face cum nu se poate inai bine, doamnă Welman,
Continua s-o privească pe Elinor cu o admiraţie evidentă.
Îndreptându-se spre uşă, Elinor spuse:
— Poate am să vă mai văd înainte ca să plecaţi, doctore Lord.
— Oh... ăă... da, desigur.
Elinor ieşi, închizând uşa după ea. Doctorul Lord se apropie de pat, cu sora O’Brien agitându-se în urma lui. Doamna Welman îi făcu cu ochiul:
— O iei de la capăt cu trucurile dumitale, doctore? Puls, respiraţie, temperatură? Ce impostori sunteţi voi, doctorii!
Sora O’Brien oftă.
— Oh, doamnă Welman. Ce lucruri v-aţi găsit să spuneţi unui doctor!
Cu o clipire şireată, doctorul spuse:
— Doamna Welman m-a citit, soră. Oricum, doamnă Welman, am să-mi fac numărul. Necazul cu mine e că niciodată n-am învăţat bunele maniere.
— Manierele dumitale sunt perfecte. De fapt eşti destul de mândru de asta.
Peter Lord chicoti şi spuse:
— Asta o susţineţi dumneavoastră!
După câteva întrebări de rutină, doctorul se lăsă pe speteaza scaunului şi-i zâmbi pacientei sale.
— Bun, spuse el. V-aţi revenit splendid.
— Deci, am să mă ridic şi am să umblu prin casă în câteva săptămâni?
— Nici chiar aşa de repede.
— Nu, într-adevăr. Impostorule! La ce bun să trăieşti aşa, întins, şi îngrijit ca un bebeluş?
— La ce bun să trăieşti, oricum? Asta-i adevărata întrebare. Am citit odată despre drăguţa aia invenţie medievală, Micul Paradis. Nu puteai sta nici în picioare, nici şezând, nici culcat în colivia aia. Ai gândi că un condamnat la aşa ceva va muri în câteva săptămâni. Nici vorbă! Un om a trăit şaisprezece ani într-o cuşcă de fier, a fost eliberat, şi a trăit până la adânci bătrâneţi.
— Care-i morala? întrebă doamna Welman.
— Morala este că ai instinctul de a trăi. Nu trăieşti pentru că ai motiv sa trăieşti. Oamenii care, cum spunem noi, „ar fi mai bine să moară”, nu vor să moară! Oamenii, care aparent au pentru ce trăi, se lasă copleşiţi de viaţă şi se sting pentru că nu au puterea să lupte.
— Continuă!
— Nu mai e nimic de adăugat. Dumneavoastră sunteţi una din cei care vor, cu adevărat, să trăiască, orice aţi spune! Iar dacă trupul dumneavoastră vrea să trăiască, în zadar creierul vrea să schimbe ordinea lucrurilor.
Doamna Welman schimbă brusc subiectul.
— Cum îţi place aici, prin părţile astea?
Peter Lord zâmbi.
— Mi se potriveşte de minune.
— Nu e puţin plicticos pentru un tânăr ca dumneata? Practica la ţară nu ţi se pare neinteresantă?
Lord scutură din capul său blond.
— Nu, îmi place munca mea. Ştiţi, îmi plac oamenii şi bolile obişnuite, de zi cu zi. Nu mi-ar plăcea să scormonesc după bacilii ciudaţi ai vreunei boli necunoscute. Îmi plac pojarul şi vărsatul de vânt, şi aşa mai departe, îmi place să văd cât de dificil reacţionează organismele la ele. Să văd dacă nu cumva pot îmbunătăţi tratamentul lor. Necazul cu mine e că n-am absolut nici o ambiţie. Am să stau aici până au să-mi crească mustăţile şi oamenii vor începe să spună: „Bineînţeles, doctorul Lord e la noi dintotdeauna şi e un bătrânel simpatic; însă metodele lui sunt foarte demodate şi poate c-ar fi mai bine să-l chemăm pe tânărul cutărică despre care se spune că e foarte la zi...”
— Hm! făcu doamna Welman. S-ar părea că ţi-ai înregistrat toate astea pe bandă.
Peter Lord se ridică.
— Ei bine, trebuie să plec…
— Cred că nepoata mea vrea să-ţi vorbească. Apropo, ce părere ai despre ea?
Doctorul Lord se făcu brusc stacojiu. Se înroşi până la sprâncene.
— Eu... oh! arată foarte bine, nu-i aşa? Şi... ăă... îmi închipui că e... ăă... foarte deşteaptă şi aşa mai departe.
Doamna Welman se amuza, îşi zise în gând: „Doamne ce tânăr e...”
Tare, spuse:
— Ar trebui să te însori.
Roddy admira grădina. Traversase peluza deasă, apoi o luase pe aleea pietruită şi intrase în grădina împrejmuită de zid. Era bine păzită şi aranjată. Se întrebă dacă el şi Elinor aveau să locuiască la Hunterbury într-o zi. Presupuse că da. Lui i-ar fi plăcut. Prefera viaţa la ţară. În privinţa lui Elinor era puţin îndoit. Probabil ca ei i-ar fi convenit mai mult să locuiască la Londra...
Cu Elinor era destul de dificil să ştii cum stai. Ea nu lăsa să se vadă mare lucru din ceea ce gândea şi simţea. Asta îi plăcea la ea... Ura oamenii care îşi expuneau gândurile şi sentimentele în faţa ta, care păreau siguri de faptul că erai dornic să le cunoşti mecanismul interior. Rezerva era întotdeauna mult mai interesantă.
Elinor era cu adevărat perfectă. Nu avea nimic care să te enerveze sau să te jignească. Era o încântare s-o priveşti, să-i vorbeşti... cea mai fermecătoare companie.
Îşi zise mulţumit: „Sunt al naibii de norocos că o am. Nu-mi pot imagina ce-a găsit la un tip ca mine”.
Căci Roderick Welman, în ciuda firii lui dificile, nu era un înfumurat. Fusese sincer uimit, când Elinor acceptase să se mărite cu el.
Viaţa i se deschidea înainte plină de promisiuni. Presupunea că el şi Elinor se vor căsători foarte curând... adică dacă vroia şi Elinor. Poate ea ar vrea să mai amâne puţin. Nu trebuia s-o zorească. La început, va fi un pic mai greu. Totuşi nu era îngrijorător. Spera sincer ca mătuşa Laura să nu moară mult timp de acum înainte. Ea a fost scumpă şi mereu bună cu el, primindu-l acolo în vacanţe, interesându-se, tot timpul, de tot ce făcea.
Îşi alungă gândul privitor la moartea ei (mintea lui refuza, de obicei, orice gând neplăcut). Nu-i plăcea să vizualizeze prea limpede orice era neplăcut... Dar... ăă... după aceea... ei bine, va fi foarte agreabil să trăiască aici, mai ales că vor avea o mulţime de bani ca să păstreze domeniul la înălţime. Se întrebă cât anume îi lăsase mătuşa. Nu că l-ar fi interesat cu adevărat. Pentru unele femei ar fi contat foarte mult, dacă bărbatul sau soţia aveau bani. Nu şi pentru Elinor. Ea era plină de tact şi-nu-i păsa prea mult de bani ca să facă o problemă din asta.
Se gândi: „N-am nici un motiv de îngrijorare... orice s-ar întâmpla!”
Ieşi din grădină prin poarta din spate. De acolo, întră într-o mică pădurice, unde primăvara creşteau narcise. Acum trecuseră, desigur. Dar lumina verde care pătrundea printre copaci era foarte plăcută.
O clipă, îl cuprinse o ciudată nelinişte... o replică la placiditatea lui anterioară. Gândi: „Există ceva... ceva ce n-am... ceva ce vreau... vreau...”
Lumina verde-aurie, moliciunea aerului... ele grăbeau pulsul, îi făceau sângele să clocotească, îl făceau să simtă o bruscă nelinişte.
O fată venea printre pomi spre el – o fată cu părul blond strălucitor şi cu pielea de un roz luminos.
Gândi: „Ce frumos... e nespus de frumos”.
Ceva îl făcu să înţepenească; rămase foarte liniştit, într-o imobilitate de gheaţă. Lumea, gândi el, se învârtea, făcea giumbuşlucuri, era imprevizibil şi imposibil şi minunat de nebună!
Fata se opri brusc, apoi înaintă. Veni spre locul unde stătea el, mut ca un peşte, cu gura deschisă.
Ezitând uşor, ea spuse:
— Nu vă amintiţi de mine, domnule Roderick? E mult de-atunci, fireşte. Sunt Mary Gerrard, de la căsuţa portarului.
— Oh... oh... tu eşti Mary Gerrard?
— Da. Fireşte că m-am schimbat, de când nu m-aţi văzut.
— Da, te-ai schimbat. Nu... nu te-aş fi recunoscut.
Stătea uitându-se la ea. Nu auzi paşii din spatele lui. Mary îi auzi şi se întoarse.
Elinor rămase o clipă nemişcată. Apoi spuse:
— Bună, Mary.
— Bună ziua, domnişoară Elinor. Mă bucur să vă văd.
Doamna Welman vă aştepta să veniţi.
— Da... n-am fost aici de mult. Eu... sora O’Brien m-a trimis să te caut. Vrea să o ridice pe doamna Welman şi spune că, de obicei, tu te ocupi de asta.
— Mă duc imediat.
O rupse la fugă. Elinor rămase privind după ea. Mary alerga bine, graţioasă în fiecare mişcare.
Roddy rosti încetişor: „Atalanta...”
Elinor nu răspunse. Rămase liniştită câteva clipe. Apoi spuse:
— E aproape ora mesei. Ar fi bine să ne întoarcem.
Porniră alături spre casă.
— Oh! Vino, Mary. E un film colosal cu Garbo... despre Paris. Şi e o ecranizare după un autor cunoscut. S-a făcut şi o operă cândva.
— Eşti foarte drăguţ, Ted, dar chiar nu vreau.
Ted Bigland spuse supărat:
— N-am reuşit să te fac să ieşi zilele astea, Mary. Eşti altfel... cu totul altfel.
— Nu, Ted, nu sunt.
— Eşti! Cred că e din cauză că ai fost în străinătate, la şcoala aia înaltă şi în Germania. Acum eşti prea bună pentru noi.
— Nu-i adevărat, Ted. Nu sunt aşa.
Mary vorbea cu aprindere.
Tânărul, un exemplar reuşit, se uita cu jind la ea, în ciuda supărării sale.
— Ba eşti. Eşti aproape o doamnă, Mary.
— Aproape că nu-i bine, nu-i aşa? întrebă Mary cu bruscă amărăciune.
— Nu, mă tem că nu, confirmă el, înţelegând la ce se referea ea.
— Oricum, cui îi pasă de asta în ziua de azi? Doamne sau domni, şi toate astea!
— N-ar conta zise gânditor. Şi, totuşi, există un simţământ. Dumnezeule, Mary, arăţi ca o contesă, sau aşa ceva.
— Asta nu spune nimic. Am văzut contese care arătau ca nişte vânzătoare de haine vechi!
— Lasă, ştii tu ce am vrut să spun.
O siluetă statuară de mari proporţii, îmbrăcată cu gust, în negru, venea către ei. Ochii ei le aruncară o privire pătrunzătoare. Ted se dădu câţiva paşi înapoi. Spuse:
— Bună ziua, doamnă Bishop.
Doamna Bishop îşi înclina capul cu graţie.
— Bună ziua, Ted Bigland. Bună ziua, Mary.
Trecu mai departe, o navă în plină mare.
Ted privi cu respect în urma ei.
Mary murmură:
— Uite, ea e, cu adevărat, ca o ducesă.
— Da... are maniere alese, întotdeauna mă face să simt ca mă strânge gulerul.
Mary spuse uşurel:
— Nu mă place.
— Prostii, fata mea.
— E adevărat, mereu îmi vorbeşte tăios.
— Gelozia, spuse Ted atotştiutor. Asta e!
Mary spuse cu îndoială:
— Cred ca ar putea fi şi asta...
— Asta e. A fost ani de zile menajeră la Hunterbury, a dat ordine tuturor, iar acum bătrâna doamnă Welman a făcut o pasiune pentru tine, iar pe ea a dat-o la o parte! Din cauza asta.
— E o prostie din partea mea, dar nu pot suporta să nu mă placă cineva. Vreau ca lumea să mă placa, zise Mary, uşor îngândurată.
— Sigur vor fi femei, care nu te vor plăcea, Mary! Pisici geloase, care gândesc că arăţi prea bine!
— Cred că gelozia e îngrozitoare.
— Poate... dar există. Auzi, săptămâna trecută, am văzut la „Alledore” un film minunat. Clark Gable. Era vorba despre... unul din grandomanii milionari care îşi neglijează nevasta; şi atunci ea s-a prefăcut că îl înşeală. Şi mai era un alt tip...
Mary se mişcă din loc.
— Regret, Ted, trebuie să plec. Am întârziat.
— Unde te duci?
— Mă duc să iau ceaiul cu sora Hopkins.
Ted se strâmbă.
— Ce gusturi ciudate. Femeia asta e cea mai mare bârfitoare din sat! Îşi vâră peste tot nasul ăla lung.
— Cu mine a fost întotdeauna foarte amabilă.
— Oh, nu spun că e rea. Doar că vorbeşte prea mult!
— La revedere, Ted.
Plecă în grabă, lăsându-l privind supărat în urma ei.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu