joi, 6 august 2015

Blindatele morţii (4)


Sven Hassel




Un soldat are arme pentru a le folosi. Aşa spune regulamentul.
Iar un soldat trebuie să respecte regulamentul.
De altfel, cei mai buni fac ca el să fie aplicat.
Aceasta era eterna litanie a locotenent‑colo­nelului von Weisshagen, care adora regula­mentul.
Dar care totuşi a considerat dezagreabil să‑i fie găurită cascheta de un glonţ bine ochit.
În noaptea aceea, cazarma a fost în sărbă­toare.


UN FOC DE ARMĂ ÎN NOAPTE


Vreme de opt zile cursese pe noi sudoarea şi sângele la instrucţia cu noile tancuri, pe acel teren mizerabil de la Sennelager. În mod sigur cel mai urât dintre câmpurile de manevră germane. Se spunea frecvent, în armată, că Sennelager, lângă Paderbonn, nu putuse fi inventat decât de un demon pentru a mări suferinţele oamenilor. Şi pro­babil că era adevărat, căci ai fi putut căuta mult şi bine înainte de a găsi un amestec mai sumbru de nisipuri, mlaştină, crânguri de mărăciniş, toate mai triste şi mai singuratice decât deşertul Gobi.
Sennelager fusese deja blestemat de toţi cei din armata imperială care trecu - seră pe acolo înainte de a cădea în '914. În timpul inflaţiei o sută de mii de voluntari ai celui de‑al doilea Reich au ajuns să regrete meseria de şomer la ve­derea acestui peisaj. Iar noi, sclavii ― soldaţi ai celui de‑al treilea Reich, îl blestemam mai mult decât toţi ceilalţi laolaltă. Căci toţi subofiţerii Imperiului nu puteau fi decât nişte copii faţă de sadicii armatei pe care îi aveam noi acum drept comandanţi.
Tot la Sennelager erau executaţi şi foarte numeroşii oameni condamnaţi de Consiliul de război al Comanda­mentului superior al Rinului. Dar, cum spunea Bătrânul, moartea. În acest loc îngrozitor, nu putea să aibă decât chipul mântuirii.

Pe scurt, la întoarcerea în cazarmă. Pluto şi cu mine am fost desemnaţi să facem de gardă la arest, cu căşti şi puşcoace, în timp ce camarazii mai norocoşi plecau în oraş să‑şi înece în bere mizeriile de pe câmpul de instrucţie.
Porta trecu legănându‑se prin faţa noastră, râzând cu gura până la urechi de puteai să‑i vezi cei trei dinţi rătă­ciţi prin ea. Armata, bineînţeles, îi făcuse cadou o proteză, dar el o ţinea în buzunar, bine învelită în cârpe cu care îşi curăţa arma înainte de raport. Pentru masă, despacheta totul cu grijă şi punea cele două părţi ale protezei de o parte şi de alta a farfuriei; după ce‑şi halea porţia şi tot ce mai putea să adune, îşi curăţa proteza cu cârpa, o reîm­pacheta conştiincios şi punea totul în buzunar.
 ― Grăbeşte‑te să laşi poarta deschisă când se‑ntoarce taica, strigă el, căci de‑abia aştept să dorm pe ţambal la setea‑n gât pe care o am!... Pe curând, gaşcă de lichele, şi aveţi grijă să nu‑şi ia picioarele la spinare cazarma voastră împuţită de prusaci.
 ―  Ce chiulangiu! mârâi Pluto. O să se facă criţă, iar noi trebuie să ne distrăm cu nişte amărâţi de recruţi. Nici măcar nu poţi să faci cu ei o carte!
Stăteam la cantină în faţa supei de urzici, eterna "Ein­topf" de care eram sătui, dar care‑ţi înşela foamea. Într‑un colţ, câţiva recruţi se umflau în pene din cauza uniformei pe care o purtau. Sărmanii! O să‑şi dea duhul în curând într‑o companie de marş, ca să nu mai vorbim de front.
Sergentul Paust era şi el acolo. Împreună cu câţiva subofiţeri, şi sorbea lacom, bolborosind în halbă. Când ne descoperi echipaţi în faţa gamelelor, rânji:
 ― Ei, golanilor! E bine în gardă? Mulţumiţi‑i lui mandea. M‑am gândit c‑aveţi nevoie de odihnă... Fiţi mul­ţumiţi că n‑o să fiţi mahmuri mâine.
Nici un răspuns de la noi. Sprijinindu‑se cu pumnii ştrânşi, pe masă, sergentul se ridică pe jumătate şi‑şi apro­pie de noi botul prusac.
 ― Să aud răspunsul, hai! Regulamentul ordonă că subordonaţii trebuie sa răspundă superiorilor. Nu suntem pe front aici... Suntem civilizaţi! Băgaţi‑vă asta‑n cap!
Ne îndreptarăm leneşi şi răspunserăm:
 ― Da, sergent, suntem mulţumiţi să facem de gardă!
 ― Aveţi târtiţa grea, porcilor! Vă vindec eu la instruc­ţie mai repede decât credeţi. Dădu din mână a lehamite: Repaus, staţi jos!

Îi şoptii lui Pluto:
 ― Rahatul ăsta face mai multe fiţe ca un ta‑major!
Pluto rânji:
 ― Adevăratele bestii, tablagii ăştia de la regimentală! În ce hazna ne scăldăm! Mă sufoc, hai s‑o‑ntindem!
Cum ajunserăm în faţa uşii, Paust urlă:
 ― Hei, voi! Eroi obosiţi, nu ştiţi că‑n regulament scrie să‑ţi saluţi superiorii? Nu facem nici un rabat aici! Cine v‑a trimis pe capul meu?
Tremurând de furie ne‑am oprit, am pocnit din călcâie şi vocea insolentă a lui Pluto răsună:
 ― Soldat Eickenşi soldat Hassel cer permisiunea de a părăsi încăperea pentru a se prezenta la postul de gardă!
Cu un gest graţios. Paust îşi ridică halba spre bot:
 ― Rupeţi rândurile!
Afară, Pluto înjură din toate puterile, turbat. Termină cu o băşină dirijată spre uşa închisă a cantinei.
 ― O să spunem în curând „Trăiască frontul!", Bă­trâne, căci dacă mai zăcem pe aici îl fac bucăţele pe Paust.
Tolăniţi în corpul de gardă, am început să răsfoim re­vistele porno pe care ni le recomandase Porta.
 ― Ia priveşte bucile astea, zâmbi Pluto, arătându‑mi fotografia unei femei. Dacă aş găsi o târfă ca asta! Aş sta doar cu ştangă sus!
―  Mersi. Nu‑i genul meu. Mie‑mi plac mignonele. Uite, îmi place mai mult asta. Una ca ea la fiecare şase luni şi aş putea să trec prin războiul de treizeci de ani.

Comandantul gărzii, subofiţerul Reinhardt, se uită cu gura căscată la revistele noastre.
 ― Dumnezeule! Unde le‑aţi găsit?
 ―  Unde crezi! hohoti Pluto. Se dau la biserică. Por­tăreasa are un teanc sub Biblie.
 ―  Nu fi insolent! urlă Reinhardt în faţa veseliei noastre.
Dar îşi descreţi fruntea rapid. Îl apucară căldurile răs­foind revistele pline de poziţii exotice. L‑ar fi lăsat cu gura căscată chiar şi pe Van de Velde, dacă ar fi desco­perit biblioteca portabilă a lui Porta.
 ― Dumnezeule! Mârâi Reinhardt, nu pot să aştept ter­minarea gărzii ca să mă duc la femei. O vezi pe‑asta de aici, cu trei tipi? Nu‑i explodează fundul ca o bombă? Nu‑ţi vine să crezi! Trebuie să‑ncerc mâine cu Grete.
 ― Fâs! spuse Pluto condescendent, asta nu‑i nimic. Uită‑te mai bine aici, băiete! O făceam la paisprezece ani, poţi să mă crezi!
Pe mutra de ţăran a lui Reinhardt apăru o uimire tâmpă. Îl privea încremenit pe uriaşul hamburghez.
 ― La paişpe ani! Glumeşti! Când ai făcut‑o prima dată?
 ―  La opt ani şi jumătate. Şi cu o femeie măritată. Ca bacşiş că i‑am cărat o duzină de ouă. Ajunsesem să o fac de trei ori pe zi, atât de mult îmi plăcea! Mai târziu, timp de doi ani, am fost asociatul patronului unui bordel. Poţi să mă crezi, nimic nu‑i mai bun ca o târfă bine antrenată. Chiar dacă sunt femei măritate, sătule de soţi. Sunt şi mai şi! Ca să nu vorbim că te scutură ca o capră care a băut rachiu.
 ―  Taci! urlă Reinhardt. Tot uitându‑mă la astea, nu mai rezist. Dacă domnul are atâta experienţă, înseamnă că poţi să‑mi agăţi una ca asta!
 ― Nu‑i imposibil, dar serviciu contra serviciu: zece batoane de opiu şi o sticlă de alcool franţuzesc. Nu poşircă nemţească.
 ― Merge, spuse Reinhardt. Dar dacă‑ţi baţi joc de mine, îţi stâlcesc mutra!
 ― Bine, dacă n‑ai încredere, spune‑o. Şi descurcă‑te singur, răspunse Pluto indiferent, ca şi cum opiumul şi băutura nu l‑ar fi pus pe jăratec.
Continuă să răsfoiască, nepăsător, paginile revistei pornografice. Reihardt se în­vârti ca o fiară în cuşcă, răsturnă cazarmamentul unui re­crut şi‑l notă pentru indisciplină în timpul serviciului de gardă. Veni într‑un sfârşit şi ne cuprinse amical pe după umeri.
 ― S‑a făcut, băieţi. Fără nici o supărare. Devii suspi­cios în cazarma asta împuţită. O haită de pungaşi puşi pe escrocherii. Cel puţin, voi ăştia de pe front, sunteţi băieţi de ispravă!
 ―  Cine te obligă să zaci aici, dacă te‑ai săturat? re­marcă Pluto, care se scobea în nas, ştergându‑se apoi pe scaunul lui Reinhardt care se făcea că nu vede. Dacă vrei la fete, n‑ai decât să spui, e loc destul!
 ― Mă gândeam, spuse Reinhardt. Nu poţi să stai li­niştit în mizeria asta de oraş. Nu‑i vina mea că am ajuns aici. De la sfârlezele care te‑arată cu degetul până la târ­fele din bordel şi tinerele hitleriste, e de necrezut ce poţi să auzi! Apropo de fată... te ocupi, s‑a făcut?
 ― De acord, dar primo, arvuna, spuse Pluto, întinzân­du‑şi mâna hrăpăreaţă.
 ― O să‑ţi capeţi batoanele, afirmă Reinhardt. Îţi jur! Cum se va termina garda. Şi băutura, mâine, când o să trec pe la o cunoştinţă din oraş. Dar tu, tu poţi să aranjezi afa­cerea pentru mâine seară, spune‑mi?
Pluto luă un aer plictisit.
 ― O să ai puicuţa şi mâine seară o să faci tot ceea ce vrei. Vă priveşte! Că jucaţi cărţi sau vă hârjoniţi, puţin îmi pasă!
Recruţii, cei mai mulţi n‑aveau optsprezece ani, pri­veau chiorâş, roşind, jenaţi de aceste durităţi verbale care pentru noi alcătuiau o conversaţie banală. Am fi fost uimiţi dacă ne‑ar fi considerat imorali. Să te culci cu o femeie era la fel de banal ca a face parte din plutonul de execuţie de la Sennelager. Ambele lucruri ne lăsau indi­ferenţi, după ce trecusem prin teribilul tăvălug al armatei.
Noaptea căzuse de mult peste cazarmă. Ici şi colo, câte un recrut adormise în spatele ferestrelor sumbre, plân­gând încetişor. Dorul de casă, frica sau atâtea alte motive... În ciuda uniformei şi a briciului cazon pe care nu‑l folo­sise, un copil.
Pluto şi cu mine trebuia să patrulăm în lungul zidului ce înconjura cazarma. Trebuia să verificăm dacă toate porţile erau închise după ora zece seara şi dacă lăzile de muniţie, aflate în spatele terenului de instrucţie, erau în ordine. Dacă întâlneam pe cineva pe teritoriul cazărmii, trebuia să‑l somăm şi să‑i verificăm actele, chiar dacă‑l cunoşteam.
Ofiţerii făceau adesea glume proaste; lăsându‑se opriţi pentru a vedea dacă ordinele sunt respectate, iar, printre ei, în special comandantul, locotenent-colonelul Weisshagen, pentru care era distracţia favorită. Era un bărbat scund, mereu cu monoclul la ochi. Ţinuta sa era un bun exemplu de cochetărie prusacă: tunică verde croită ju­mătate nemţeşte, jumătate ungureşte, foarte scurtă, ca la cavalerie. Tot aşa, pantaloni de călărie gri, lucioşi, aproape albi, cu bazoane de piele pe fund; iar cizmele negre, foarte înalte, încât te întrebai cum de‑şi mai poate îndoi picioarele!

Dicauza cizmelor şi a pantalonilor, soldaţii îl pore­cliseră „cur încălţat". Cascheta, ca acelea ale mărimilor din partid, strălucea de ghirlande brodate şi avea un lanţ greu de argint drept cureluşă. Mantaua lungă, cu reverele mari, era din piele neagră. Purta la gât crucea „Pentru merite", bacşiş din celălalt război, în care servise în garda împăratului, de unde păstrase, contrar tuturor regu­lamentelor, însemnele de pe epoleţi.

Se puseseră pariuri dacă avea sau nu buze. Gura era o tăietură dreaptă ce‑i brăzda mutra brutală, desfigurată de o cicatrice. Dar ochii erau cei care dominau întregul: ochi albaştri oţeliţi, care‑i îngheţau de spaimă pe cei că­rora li se adresa micuţul comandant cu vocea lui de ca­tifea. Ochi reci, neîndurători, care te goleau, te ucideau, zdrobeau orice împotrivire. O cobră avea ochi îngereşti faţă de cei ai locotenent‑colonelului von Weisshagen, co­mandant al batalionului disciplinar din Regimentul 27 tancuri.
Din timpuri imemorabile nu fusese văzută vreo fe­meie în compania lui von Weisshagen, iar cele pe care le întâlnea încremeneau sub privirea lui, şocate. Dacă ar fi părăsit vreodată armata, ar fi ajuns fără îndoială paznic într‑o închisoare de „duri", căci omul care să‑l înfrunte nu se născuse.

Mai era un lucru remarcabil la W. Tocul re­volverului era mereu deschis, pentru a avea la îndemână mauserul negru albăstrui, cu aspect veninos. Ordonanţele lui ― avea două ― spuneau că nu se desparte niciodată de un revolver Walther 7,65, încărcat cu şase cartuşe ex­plozive. Cravaşa ascundea o lamă lungă şi fină, gata să iasă din teacă. Se ştia urât şi‑şi lua toate precauţiile îm­potriva eventualilor imbecili atât de nebuni să‑l atace.

Bineînţeles, nu văzuse niciodată frontul: relaţiile lui sus-puse serveau la ceva. Câinele său roşcat, Baron, era înmatriculat pe lista companiei şi fusese de mai multe ori degradat în faţa întregului batalion. Acum era degradat şi închis într‑o celulă a corpului de garda pentru că se ascunsese sub biroul stăpânului.
Adjutanţii asudau de frică atunci, când, la telefon, vo­cea blândă a lui von Weisshagen le semnala o greşeală. Căci puteai să fii sigur, în cinci minute colonelul afla to­tul. Erau chiar zile în care ne întrebam dacă nu vede prin zid. Pedepsea întotdeauna cu maximum prevăzut în miile de articole cu care cel de‑al treilea Reich împă­nase dreptul militar.

Clemenţa era pentru el un semn sigur de decadenţă. Adora să dea ordine imposibile subordonaţilor. Aşezat la biroul său de mahon, îl fixa pe cel aflat în poziţie de drepţi în faţa sa, pentru a‑i arunca scurt: „Tu, ăla de colo, sări pe fereastră!"
Nefericit cel care ezita să fugă la fereastră ca să în­cerce să se arunce de la etajul trei. Vocea scundului ofi­ţer răsuna în ultima secundă: „Bine. Pleacă de la fe­reastră".
Sau intra într‑o încăpere, fără zgomot, ca o pisică (cizmele sale aveau tălpile de cauciuc). Cu o voce dulce arunca: „Staţi în mâini."

Cel care nu reuşea era notat cu grijă într‑un carnet cenuşiu pe care von Weisshagen îl ţinea mereu în buzu­narul din stânga de la piept. Caligrafia folosind ca pu­pitru spatele nefericitului care încasa opt zile de exer­ciţii de pedeapsă.
Vorbind în şoaptă, ne plimbam posomorâţi prin ca­zarmă. Pluto avea în colţul gurii o ţigară pe care la ne­voie o putea ascunde oricând în gură.

Trase un şut în încuietoarea unei lăzi de muniţie şi constată, cu bucurie, că aceasta se deschide. Ce scandal urma să se işte în Compania a 4‑a. Dacă am fi putut pune un fitil aprins... Ce foc de artificii ar fi făcut cazarma sărind în aer! La acest gând vesel, Pluto izbucni în râs, trezind ecourile nopţii albastre. Înconjurând terenul de instrucţie, îşi aruncă departe în iarba uscată chiştocul şi privirăm în tăcere luminiţa cu acelaşi gând secret... Aceeaşi speranţă că se va întâmpla ceva.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu