Imposibila neutralitate (XXVI)

Gheorghe Grigurcu

Acum, după publicarea romanului său Galeria cu viţă sălbatică, avea renume, era cineva! Altă dată, în vremea stalinismului, cînd eu eram interzis şi mă aştepta închisoarea, căci fusesem demascat în «Scînteia», el - ca simplu traducător - mă ajuta cu curaj să lucrez clandestin. Pe scriitorii români, însă, succesul şi prestigiul îi corupe... Iar dacă partidul îi adoptă în Comitetul Central îşi pierd chiar şi conştiinţa profesională, devenind servitori credincioşi şi linguşitori, ca D.R. Popescu”. (Subsemnatul a cunoscut, în raporturile sale cu autorul în chestiune, membru al abuzivei „conduceri operative” a Uniunii Scriitorilor prezidate de D.R. Popescu, o experienţă similară). Referitor la ultimele zile ale dictaturii ceauşiste, apare o apreciere originală asupra protestului limitat al celor şase dizidenţi-scriitori în favoarea lui Mircea Dinescu.

Un punct de vedere a cărui diferenţiere mîhnită posedă acoperirea
morală a propriilor căutări ale exegetului, a propriilor
sale neajunsuri înfrînte, pe linia clarificării unei posturi militante:
„Dacă cei şase scriitori ar fi dat publicităţii un text prin
care să-şi arate acordul cu ideile lui Mircea Dinescu din interviul
lui, sau cu ideile lui Dan Deşliu din scrisoarea lui către
Ceauşescu şi, în acelaşi timp, şi cu ideile celorlalţi scriitori -
Aurel Dragoş Munteanu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol (sic!
corect este Cangeopol) dacă ei şi-ar fi declarat adeziunea la
ideile politice care au fost vehiculate în textele acestora, atunci
ei ar fi reprezentat un model. Aşa, textul lor, de apărare strict
profesională a lui Mircea Dinescu, oricît de admirabil este,
mai degrabă descurajează decît încurajează”. Intransigenţa lui
I. Negoiţescu are această specială calitate a mărturiei biografice,
a sincerităţii statornice, a umanizării calde. Cîtuşi de puţin
inchizitorială, ea întruchipează un bilanţ existenţial impunător,
pornind de la o intimitate frămîntată, emoţională, interogativă
şi autointerogativă, ce s-a lămurit treptat asupra raporturilor
sale cu sine şi cu lumea apăsătoare în care s-a aflat criticul
pînă la surghiunul său. Punctul de sprijin al conştiinţei literare
a lui I. Negoiţescu e unul interior, comunicabil şi verificabil
ca o spovedanie şi ca un resort liric, „absolut”.

Mesianicul şi mercenarul

Intr-un regim opresiv, figura scriitorului capătă adesea o
trăsătură mesianică. Opunîndu-i-se explicit ori implicit, creatorul
întru cuvînt captează într-însul energiile necesare orientării
spre viitor. Transcende astfel prezentul ingrat, nu doar în
nume propriu, ci şi într-o calitate exponenţială, subliniată în
circumstanţele lipsei de libertate. Fenomenul s-a manifestat
şi în perioada comunismului. Sub incidenţa acestuia, a dobîndit
cîteva note particulare. Intrucît erau mereu deturnate, dacă nu
interzise, o sumă de domenii ale culturii, precum filosofia,
studiul religiilor, sociologia, politologia (nemarxiste), scriitorul
a trebuit, într-un fel, să le suplinească. La fel a încercat să
suplinească şi vidul de informaţie, reconstituind unele imagini
ale istoriei recente şi chiar aruncînd sonde în zonele prohibite
ale prezentului. Eseist cu mize sporite, ziarist şi gînditor politic
mai mult sau mai puţin disimulat, şi-a asumat un rol ce
depăşea strictul perimetru estetic. Un rol cu un substrat soteriologic.
Printr-însul scriitorul viza o mîntuire în virtutea valorilor
nonviolente ale culturii, în opoziţie cu „ideologia mîntuirii
prin violenţă” (Franţiois Fejto) promovată de partidul-stat.
Suferinţele sale şi ale semenilor săi l-au obligat să vaticineze.
Astfel a luat naştere un tip de scriitor aparte, critic social şi
confesor, „cercetător” pluridisciplinar şi pedagog. Amestecul
genurilor, cooperarea procedeelor, toate impulsurile spre conglomerat,
sinteză, ambiguitate ale poeticii moderne susţin
conglomeratul, sinteza, ambiguitatea trebuitoare pentru a
sugera ceea ce instanţele cenzurii opreau a fi rostit de-a dreptul.
Un exemplu caracteristic îl constituic Octavian Paler. Dar şi
Doinaş, Ana Blandiana, Manolescu, Alexandru George, Ileana
Mălăncioiu, Mircea Dinescu, Buzura, Bujor Nedelcovici, ca
şi Goma, Monica Lovinescu, Negoiţescu, Matei Călinescu,
Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu se aşază
pe aceeaşi linie a esteticului coroborat prin necesităţi culturale
şi civice.

Ce a rămas din acest tip de scriitor după decembrie?
Cenzura s-ar zice că a dispărut ca instituţie, dar nu şi climatul
totalitar, care s-a mulţumit cu o remaniere dc cadrc şi cu o
infuzie de „capitalism” adaptat ambiţiilor hegemonice şi cupidităţii
sale. Din care pricină mesianicul a rămas în vigoare.
Nu s-a putut dezechipa, nu şi-a putut limita acţiunca la o sferă
pur contemplativă. A fost nevoit a-şi continua misiunea
cetăţenească aproape în acelaşi mod al mixturii de limbaje, al
compensărilor circumstanţiale, al „pluralismului” activ. Nu
doar ca lampadofor al democraţiei în sine ( cu toate că şi aceasta
e o ipostază nobilă), ci şi pentru a-şi proteja crcaţia. Pentru a
oferi contribuţiei sale specifice - esteticul - mediul dc securitate
de care are nevoie. Pentru a apăra crcaţia în temeiul unor
garanţii etice. Adversarul scriitorului în chestiunc a rămas, ca
şi pînă acum, mentalitatea totalitară, întrupată în autoritatea
dc stat. S-au schimbat doar mijloacele represive ale acesteia.
Nemaiputîndu-se menţine oficial cenzura, s-a trecut la înlocuirea
ei cu noi metode care să atingă acclaşi scop, adică jugularea
conştiinţelor refractare compromisului. Pc dc o parte, aşa-zisa
„cenzură economică”. Adică retragerea sau rcstrîngcrca la un
minim ruşinos a subvenţiilor de stat (partea dc buget afectată
culturii în România e, se pare, cea mai scăzută din Europa),
ceea ce, în absenţa unor mecanisme de sponsorizare de factură
occidentală, îi împinge pe creatori la marginea societăţii. Evident,
există şi excepţii, adică fundaţii, edituri sau publicaţii
retribuite de la buget, în schimbul unui program (uneori camuflat)
de cotrocenizare. Pe de altă parte, puterea inspiră o campanie
împotriva creatorilor neînregimentaţi, de o perfidie ce s-a
exersat de-a lungul deceniilor de comunizare forţată. Inovaţiile
ei sînt demne de interes pentru cei ce urmăresc avatarurile, nu
o dată pitoresc sofisticate, ale crizei comunismului. La început,
esteticul a fost tratat de către comisarii ideologici ca o erezie
pasibilă de cele mai grele pedepse, inclusiv arderea pe rug a
cărţilor şi excomunicarea, dacă nu şi azvîrlirea în temniţă a
autorilor. Tolerat şi discret încurajat ulterior, spre a frîna reacţia
de nemulţumire faţă de racilele crescînde ale sistemului, este
acum proclamat cu ostentaţie agresivă, utilizat ca armă de luptă
împotriva reprezentanţilor săi legitimi. E transformat într-o
formă de cenzură sui generis, corespunzătoare ideologiei de
odinioară. Paradoxal, arta pentru artă devine un slogan tendenţios.
Nu este, totuşi, o noutate absolută. încă acum cîteva zeci
de ani, Edgar Morin se amuza observînd cum antistalinismul
era furat antistaliniştilor de către stalinişti. Furtul esteticului
nu reprezintă decît o variantă a brigandajului ideologic, practicat
pe o scară largă în etapa crepusculară a total itarismelor.
Ceva mai grosolană, trădînd debusolarea comisarilor doctrinei
în faza ei de lichidare, ni se înfăţişează pornirea împotriva...
eticului. Urmaşii celor ce jurau „pe codul eticii şi echităţii
socialiste”, strîmba cartă, încălcată la fiecare pas, a propagandei
ceauşiste, deseori chiar cei ce jurau pe „principiile” acestei
carte şi se băteau cu pumnii în piept pentru a fi cît mai demni
de crezare, se încruntă şi dau semne de nervozitate (de altminteri
lesne de înţeles) cînd vine vorba de condiţia morală a scriitorilor.
De ce adică să vorbim despre moralitate? Ce importanţă
are aceasta? A te ocupa de etic nu înseamnă a eclipsa esteticul?
Logica acestor domni e măcar extravagantă. Să nu ne ocupăm
aici de fuga lor panicată, atît de... dialectică, spre poziţiile
contrare îmbrăţişate cu fanatism, de la tendinţă la gratuitate,
de la ura de clasă la ura naţională, şi să le reamintim doar că
refuzul de a discuta morala include în el însuşi o poziţie morală.
Una nu tocmai măgulitoare...

Insă regimul comunist a modelat şi un alt tip: scriitorul mercenar. La antipodul scriitorului mesianic, acesta e, în pofida pompoaselor declaraţii futurologicc, complet lipsit de simţul viitorului. După cum c lipsit şi de simţul trecutului, refuzînd a-şi însuşi lecţiile istoriei şi folosind tradiţia ca pe un simplu material de pavoazare a faţadei propagandistice. Se identifică pe deplin cu decăderea prezentului „socialist”. Nu e decît o versiune a „omului nou”, acel Parthopitecus, despre care vorbea Zinoviev, decretat de regimul totalitar şi încărcat cu toate tarele lui morale: ipocrizie, arivism, lăcomie, brutalitate, înclinaţie spre linguşire, intrigă, demagogic. O canalic pcrorantă, o lichea drapată în lozincile zilei ori ale orei, gata a le primeni la iuţeală. Dacă scriitorul mesianic, prin forţa lucrurilor,
cuprinzător, „bogat”, pluralist, trepăduşul totalitarismului e
îngust, sărac, reducţionist. Se închistează în dogmă, în „indicaţii
preţioase”, în limba de lemn. Retează cu sadică satisfacţie
legăturile cu marile valori ale trecutului antecomunist, trage
zgomotos obloanele în faţa autorilor occidentali necomunişti,
a inconformiştilor în genere (e semnificativ articolul obtuz al
lui Zaharia Stancu, N-am auzit de Pasternak, apărut în momentul
în care autorul Doctorului Jivago a primit premiul Nobel).
Sacrifică, micşorează, umbreşte, mistifică, spurcă tot ce se
poate. Lexicul său c mizer, metafora anacronică şi plată, scriitura
primitivă. Oracolul său e fals. Dacă nu e ignorant, mercenarul
mimează ignoranţa. Dacă arc gust, mimează prostul gust.
Dacă e talentat, îşi înjoseşte talentul ori şi-l anulează. Univocitatea
sa e stridentă ca un ţipăt de trompetă ori ca un răpăit de
tobă. Dacă mesianicul visează o mîntuire a artei sale şi a poporului
său, mercenarul zace în noroiul concepţiei comuniste
precum într-o demonic joasă, fară scăpare. Nu numai că nu-1
deranjează imixtiunile „forurilor” şi intervenţia foarfecelor
cenzurii, dar se simte protejat de accstca şi le ajută de cîte ori
are prilejul prin practicarea unor „demascări” ale confraţilor
ce se abat de la „linie”. „Morala” sa conţine acel „poliţism”
scriitoricesc, propriu societăţilor concentraţionare, despre care
scria mai demult, cu oroare, Thierry Maulnier. E o făptură
bicisnică, neviabilă, însă cu atît mai înrăită, cu atît mai avidă,
dornică a stoarce cu orice preţ favorurile clipei. O biată efemeră
ce se zbate între geamurile sediilor de partid. Presimte, probabil,
că istoria literară o va refuza şi de aceea amplifică artificiul,
supralicitează compromisul, adînccşte răul. Cazuri tipice:
Mihai Beniuc, A. Toma, Sorin Toma, Ion Vitner, N. Moraru,
Paul Georgescu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Dumitru
Popescu-Dumnezeu, D.R. Popescu. Dar şi alţii, care au încercat
a se redresa, lucru ce nu ne face a uita că prestaţia lor realistsocialistă a fost la fel de virulentă: Eugen Jebeleanu, Geo
Bogza, Marin Preda, A.E. Baconsky, Ov.S. Crohmălniceanu.
Cei care se silesc a extrage din rîndul celor din urmă „modele
morale” ar trebui să mediteze mai întîi la chestiunea dacă un
destin în zig-zag estetic şi moral, chiar atunci cînd a sfirşit „cu
bine” (însă, de regulă, fără mari inconveniente în nici o împrejurare,
mînat de o adaptabilitate „naturală”), merită a fi socotit
„exemplar”, dincolo de contextul în care accentul său pozitiv
avea o semnificaţie mai curînd momentană decît absolută. Şi
în al doilea rînd, la raportul dintre aceşti „exemplari” ai ambiguităţii
şi alternanţei, pe de o parte, şi autorii de seamă care au
suferit pentru consecvenţa lor, care, în felul în carc au creat şi
au trăit, nu riscă a mai suporta avariile relativului etic, pe de
altă parte. Numele lor de victimizare şi lumină se întind de la
V. Voiculescu, Lucian Blaga, Dan Botta, Radu Gyr, Mircea
Vulcănescu, la N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Ion Caraion,
Constantin Tonegaru, Radu Petrescu, Leonid Dimov, Ovidiu
Cotruş, I. Negoiţescu. îi rugăm pe cititorii de bună conştiinţă
să compare o listă cu alta şi să chibzuiască.

Dacă la vremuri noi se cer oameni noi, de ce nu s-ar cere
şi la tertipuri noi? Astfel a judecat, se pare, şi regizorul suprem
al epocii postdecembriste, facînd cu putinţă ivirea unei noi
! generaţii de literatori aserviţi puterii. E drept, au fost racolaţi
şi stîlpii propagandei ceauşiste, aşa cum cultul geniului Carpaţilor
n-a avut nici o dificultate a-şi anexa o sumă de cîntăreţi
ai lui Stalin şi Dej. Dar centrul de greutate al noii echipe stă în
altă parte. Şi anume în persoana acelor autori ce s-au păstrat
mai puţin pătaţi, în dorul unei angajări mai „liberalizate” (cu
aparenţele renovate). Trebuie să recunoaştem alura „ameliorată”
a proaspeţilor mercenari. Ei sînt mult mai stilaţi decît
predecesorii lor. Nu recurg la osanale fără perdea, ă la Adrian
Păunescu. Colindul lor e doar şoptit, sorcovirea lor nu e teatrală,
ci doar insinuantă. Au renunţat la primitivismul proletcultist.
Masca lui Caliban au vîrît-o în buzunar. Arborează o amplă
paletă culturală, sînt europeni, deschişi contactelor chiar cu
asupră de măsură (voiajuri, burse, delegaţii ce se succed într-un
ritm vertiginos). Nu numai că nu refuză tradiţia, dar o aclamă,
o curtează asiduu, se prosternează în faţa ci. Drept care au
primit şi cheile de paznici ai templului. Nu numai că au abando-
nat tendinţa poruncitoare a socialului, dar au înălţat flamura
estetismului cu o suficienţă ce derivă din dorinţa aprigă a unui
monopol. Mustră, trag la răspundere, osîndesc în numele esteti-
cului pasă-mi-te, păgubit prin militantismul democratic ori prin
dorinţa de adevăr a unor confraţi. Univocitatea partinică au
înlocuit-o cu o versatilitate ce îngăduie multe. Sînt lunecoşi,
sofişti, proteici, pe cît de prosperi. Rafinaţi în delicata lor infal
tuare, care nu acceptă polemica, în schimb suportă mirosul
trăsnitor al nespălării morale de-o viaţă, cînd îi strîng mîna cu
efuziune, al bardului de la Bârca. Nişte aleşi. Se fac că nu văd
realul întristător, avînd urechea ciulită doar spre cîrtirea - atît
de enervantă! - a opoziţiei. Ce mai încoace-încolo: oameni de
elită, care se întîmplă a condamna cu asprime „elitismul”. De
la Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleşu la Marin Sorescu şi înapoi, n-au nimic a face cu rudimentarul, repulsivul
Parthopitecus, pe care-1 blamează cu năduf sau cu ironie. Nu
mai că recompensele ministerial-academic-editorial-pecuniare
pe care le dobîndesc, în auzul şi în văzul lumii, nu figurează
(n-au cum să fie în altă parte, oricît ne-am frămînta, oricît am
dori să fie altfel) decît la rubrica impozantă a cîştigului descendenţilor acestuia.



va urma