MIRCEA CĂRTĂRESCU
Şi-n noaptea aceea am adormit simţindu-mi masca facială grea ca de bronz de la atîta sforţare şi contorsionare. A doua zi m-am trezit palid şi buimac. Cînd m-am spălat pe dinţi mi-am dat seama, fără să înţeleg încă, de fapt, cu adevărat, că se-ntîmpla un lucru neobişnuit: apa rece cu care mă clăteam curgea liber din gura mea, deşi strîngeam buzele: buza de sus, în partea ei stîngă, avea muşchiul moale, neputincios şi un pic zvîcnitor. Era ciudat şi aproape amuzant. "Ce dracu", îmi ziceam, şi luam iar apă-n gură, încercînd din răsputeri s-o reţin. Dar cu cît îmi încordam mai tare buzele şi obrajii, cu atît şuvoiul sucit, turbulent, ţîşnea mai puternic prin breşa laxă a buzei de sus. Am ieşit din baie şi, timp de vreo oră, mi-am făcut de lucru, încercînd să nu mă mai gîndesc la ciudăţenia aceea, care, speram, avea să-nceteze o dată şi o dată, ca un cîrcel sau ca o bătaie a pleoapei. Dar anomalia a persistat cu încăpăţînare. Mi-am dat seama că nu mai puteam nici să fluier, iar buza mea, pe acea porţiune de vreun centimetru, acoperită de firave tuleie, era moale asemenea cărniţei scoicilor. Nici atunci nu m-am speriat, dar i-am arătat şi mamei (tocmai venise de la piaţă, trasă-n jos de plasele ei enorme) ce mi se-ntîmplase, zîmbind nătîng, ca şi cînd ar fi trebuit să mă laud cu vreo dexteritate dobîndită de curînd. Mama s-a speriat, şi-a dus mîna ţărăneşte la gură şi-a scos un "aaoleo!" mai mult aspirat. Am plecat repede cu ea la Spitalul de Urgenţă. Era sîmbătă şi la camera de gardă nu era nimeni. Mirosea doar a muşama şi a antibiotice. În cele din urmă a venit o doctoriţă între două vîrste care m-a examinat şi mi-a pus imediat un diagnostic care s-a dovedit corect: pareză facială, probabil periferică, stîngă, supranumită "a frigore", căci nervul care inervează musculatura unei jumătăţi de faţă era secţionat, la nivelul urechii, din cauza frigului excesiv. Ploaia îngheţată care-mi bătuse-n creştet cu o zi în urmă mă dăduse gata. Trebuia neapărat să fiu spitalizat la o secţie de neurologie, ca să-ncep cît mai curînd tratamentul, aşa că doctoriţa, după ce a mai glumit puţin cu mine, mi-a făcut trimiterea la Spitalul Colentina, unde am ajuns în după-masa aceleiaşi zile.
În marele salon de neurologie din corpul IV de clădiri al spitalului de pe Ştefan cel Mare ― clădiri gălbui şi fărîmiţate, cu prora şi pupa ascuţite de verande cu geamuri, încît cu nimic nu aduceau mai bine decît cu nişte galioane spaniole ancorate unul lîngă altul în rada scînteietoare ― puteau fi treizeci de paturi. Populaţia lor, deşi omogenizată de halatele stacojii, pline de rărituri, rosături şi urme de fier de călcat, se diversificase rapid pentru mine, pe măsură ce începeam să-i cunosc mai bine pe pacienţi, fiecare cu boala şi personalitatea şi poveştile lui. Cum pînă luni dimineaţa nu am fost examinat de nimeni, am avut destul timp să urmăresc, pe de-o parte, extinderea progresivă a paraliziei feţei mele, înglobarea lentă ca mersul unui minutar de ceas a comisurii gurii, a muşchiului bărbiei, a pometelui stâng, a pleoapei (pe care apoi n-am mai reuşit s-o închid, timp de luni întregi, decît cu degetul), pînă ce faţa mea ― şi asta se vedea mai ales cînd rîdeam ― devenise cea a unui sinistru arlechin, iar pe de altă parte să intru într-un mic grup de oameni mai tineri, "grădiniţa", cum aveau să ne zică doctoriţa Zlătescu şi asistentele, băieţi cu care apoi, întreaga lună, aveam să jucăm, la măsuţa de pe verandă, nesfîrşite partide de 21 pe chibrituri. Pe ceilalţi i-am cunoscut mai vag: îmi amintesc un fost doctor atins de scleroză în plăci, care stătea mereu visător în vîrful patului său şi, dacă te apropiai de el, scotea de la piept o poză alb-negru înfăţi-şînd un grup eteroclit de persoane, ale căror nume, relaţii de rudenie şi alte detalii erau mereu diferite; un ins care fusese lovit cu o rangă-n cap în timpul unor "incidente cu ungurii", la frontieră, într-un moment istoric pe care nu l-am putut situa nicăieri; un parkinsonian îndopat pînă la refuz cu L-dopa; un barman de la Intercontinental care purta chiloţi de damă, cu fundiţe de satin; un ins antipatic, extrem de gras, puţind mereu a năduşeală şi suferind (cumplit) de sindrom Reiter: avea senzaţia că propriii lui dinţi conspiră împotriva lui, şi-ntr-adevăr nu-şi putea stăpîni impulsul de a-şi muşca limba şi obrajii pe dinăuntru. Mai ţin minte un bătrîn de cel puţin optzeci de ani, complet decrepit, "domnul Ionescu", care se lăuda că "înainte de comunişti" scrisese în "Universul" reportaje despre mizeria socială din România: "îi biciuiam, dom'le, îi biciuiam fără milă! Eram spaima gazetăriei politice, dom'le! Veneau la mine şi Bucşescu, şi Vosganian, şi Lacheris, pînă şi Sa-murcaş a venit o dată la mine la birou, şi-mi cădeau în genunchi, dom'le, şi-mi dădeau milioane, numai să nu scriu despre afacerile lor veroase! Căpuşe, lichele, păianjeni ai regimului corupţiei, aşa le ziceam, dom'le! Şi le aruncam milioanele în faţă!" Moşul, complet chel, cu vine ca nişte varice ieşite pe ţeastă, cu ochii holbaţi fioros şi fălcile edentate în veşnic freamăt, îşi trăgea o clipă sufletul şi relua cu aceeaşi vehemenţă senilă, scuipîndu-ne în timp ce perora: "Îmi trimeteau femei să mă corupă, curtezane, cocote de lux...
Au trecut pe la mine, pe la ziar, cine cu gîndul nu gîndeşti: uite-aici, pe genunchii mei, au stat şi Debora Zilberştain, şi Angelica Du-cote (aia de la grădina Oteteleşanu), şi Mioara Mironescu de la «Bisquit» (ba nu, de la «Gorgonzola»), şi Vetuţa aia de se ducea la ea Eftimiu să-i facă le carnaval de Venice... Toate, dom'le, pe toate le-am avut, da' pamfletele tot le-am scris, mama lor de şnapani! Cînd auzeau de Ionescu parcă auzeau de Satana, dom'le!" Bătrînu-i cunoscuse "ca pe buzunarele mele" pe Camil Petrescu, pe Homer Patrulius ("ăsta a fost singuru' care-a avut geniu, dom'le; zicea Lovinescu: «Ai geniu, dom'le Patrulius, ai geniu!»", pe Minulescu, pe Corduneanu... Din cînd în cînd îl întrerupea sora ca să-i înfigă-n fesă un ac de seringă cu nepăsarea cu care l-ar fi băgat într-un cal mort, sau să-i apuce delicat glandul între degete şi să-i introducă şerpişorul roz al sondei, singurul mod în care domnul Ionescu mai putea să urineze... În fine, de undeva, din încreţiturile amintirii, îmi apare şi un lungan fragil şi palid, un soi de langustă verzuie, stînd mereu la fereastră şi privind în zare. Suferea, am impresia, de o neobişnuită acromegalie. Nu l-am remarcat decît atunci cînd a făcut-o toată lumea, într-o zi de vizită, cînd la cineva a venit o femeie însoţită de-o fetiţă de vreo zece-doi-sprezece ani. Insul nesfîrşit de înalt s-a însufleţit deodată, s-a apropiat de fetiţă ca o fantasmă, a luat-o deoparte, şi, cu gesturi de necromant, i-a vorbit vreo jumătate de oră. "Nu uita să visezi", i-a strigat cu vocea lui stinsă şi croncănitoare cînd mama şi fata au părăsit salonul.
Dar cu inşii-ăştia am avut prea puţin de-a face. Noaptea cîţiva gemeau şi se tînguiau supărător, iar unul scrîşnea din măsele de te-apuca groaza. Apropiaţii mei (la propriu, de altfel, căci "grădiniţa" noastră era grupată pat lîngă pat în preajma uşii de la intrare) erau alţii. Vizavi de patul meu, despărţit de el printr-o noptieră, se afla patul de suferinţă al unui biet ghebos, un cizmar la vreo 55 de ani, al cărui craniu cu pielea de culoarea fecalelor ieşea direct dintr-un torace diform. Un cap de copil în spate şi unul în faţă păreau a-şi forţa drum prin pijamaua de finet. Pe lîngă toate nenorocirile, cocoşatul fusese lovit de hemiplegie chiar în minusculul său atelier de cizmar. Aşa că era singurul din salon complet neputincios, incapabil să se ridice din pat, şi ţinta duşmăniei tuturor, căci împuţea îngrozitor camera, cel puţin o dată pe zi, cînd una dintre surori strecura "ţucalul" sub el şi, după o vreme, îl ducea, acoperit cu hîrtii murdare. Bietului om îi venea să intre-n pămînt de ruşine. Stăteam de multe ori de vorbă cu acest Leopardi chinuit de melancolie. Serile îi scoteam de la mînă ceasul bătrînesc, cu cadranul calcifiat şi cu curea de pînză kaki, i-l puneam în "saltar", iar dimineţile i-l prindeam iarăşi la încheietură. Sprîncenele aces'u om al durerii aveau între ele cute adînci. Nu se mai însenina ni pi decît cînd îi venea familia: o femeie oligofrenă, operată la cap, chiu. În frunte, unde o cicatrice albăstrie, intersectată de suturi, se arcuia pînă intra în păr, şi o fetiţă normală, mîndria cea mare a cizmarului. Trei sferturi din timp vorbea numai despre ea, cît de bine învaţă, cum se joacă...
Într-o dimineaţă, la vizita medicală, domnul Paul, cizmarul, s-a pomenit că nu mai putea vorbi: se bîlbîia, nu-şi mai găsea cuvintele, şi faţa i se împurpurase cum se congestionează de sînge organele ruşinoase. O spaimă teribilă coborîse asupra lui. Doctoriţa încercase să-l liniştească, dar cocoşatul căscă deodată gura spre tavan (ce-aveau dinţii lui de păreau atît de neobişnuiţi? o amplasare vicioasă? depuneri de tartru închipuind, pe fiecare dinte, profiluri de camee, scene religioase, grădini cu poteci ce se bifurcă?) şi slobozi urlete ascuţite, caraghioase, de vulpe prinsă-n capcană. Ţipă aşa şi se zvîrcoli cît îi îngăduia hemipareza, cu faţa sîngerie şi lacrimile curgîndu-i pe tîmple, pînă i-au făcut tranchilizante. Spre seară se-nsenină şi rîdea fericit. Crezuse că, pe lîngă cocoaşă, pe lîngă paralizie, Dumnezeu îl mai bătuse şi cu bîlbîiala. Asta-l scosese din minţi: "Ce-ar fi zis dracii de copii din Smîrdan dacă m-aş fi-ntors din spital şi bîlbîit?" Dar nu fusese decît o spaimă ne-ntemeiată. În dreapta mea stătea un puţoi coşos, cu mutră de oltean cobiliţar, pirpiriu şi complet cretin, jucător de fotbal. Venise doar cu o zi înaintea mea. După o căzătură pe teren, începuse să-i curgă sînge dintr-o ureche. Se trezise noaptea cu perna roşie. Bretonul, ochii mici şi rotunzi, gura fără buze şi acneea ubicuă îi dădeau mina clasică a "netrebnicului" din vechile filme cu cruciaţi şi centuri de castitate. Era în investigaţii, la fel ca tînărul drăguţ şi bine crescut de lîngă el care, pe un fond de deplină normalitate, se culcase-ntr-o seară ca să nu mai poată fi trezit timp de opt zile, cînd deschise ochii vesel şi cu poftă de mîncare. Trecuse de-atunci mai bine de-o lună, creieru-i fusese explorat în nu ştiu cîte rînduri, EEG-ul ieşindu-i de fiecare dată normal. "Nimeni nu ştie ce am", spunea el tuturor cu mîndrie. Discutam cu el literatură, îi recitam entuziast din Tzara şi Voronca, iar el îmi vorbea de Mandiargues şi Beckett. Se amuza să mă facă să rîd, căci atunci (cum boala mea progresase) jumătatea dreaptă a feţei mi se-nsufleţea, colţul gurii se ridica vesel spre ureche, ochiul se îngusta şi sclipea, pe cînd, ca faţa nevăzută a lunii, partea stingă rămînea de piatră, hieratică şi misterioasă. "Parc-ai fi Riga Crypto şi lapona Enigel!" Tot cam de 17-l8 ani era şi singurul epileptic din salon, un băiat de la ţară, mare, cu urechi clăpăuge şi ochii injectaţi. Cît am stat în spital n-a făcut decît o singură criză, dar violentă, năpraznică: a căzut brusc, cu un urlet de tras în ţeapă, în spaţiul dintre şirurile de paturi, şi mişcările clonice au început imediat. Un doctor a sosit repede şi i-a apăsat cu forţă palmele peste gură şi nas pînă convulsiile au scăzut din intensitate şi marele corp în pijama albastră a rămas inert pe podea. Dar pînă atunci nu speriase pe nimeni, dimpotrivă, ne distrase cu nişte poveşti dezlînate, copilăreşti, pierdute în amănunte, despre strigoi care ies din bălţi şi copii născuţi cu căiţă, care cunosc viitorul limpede ca-n palmă. Fotbalistul, hipersomniacul (pe care cred că-l chema George), epilepticul şi cu mine eram "grădiniţa" şi ne petreceam vremea împreună, mai ales jucînd cărţi, în vîrful patului sau pe verandă, spunînd bancuri şi spionîndu-le pe surori. În ultima săptămînă a şederii mele ni se adăugase un puşti de vreo zece ani, ce dorea arzător să fie operat de te miri ce: după apendice îi scoseseră amigdalele şi polipii, iar acum simula (credea doctoriţa) probleme acute cu stomacul. Dacă venea numai vorba de-o operaţie, micul lui ciucure se întărea instantaneu, lucru care-l făcea pe fotbalist să se tăvălească în pat de rîs. Bineînţeles că măgarul avea grijă să "i-o scoale" micului pacient şi de douăzeci de ori pe zi, descriindu-i cu o mulţime de amănunte prosteşti disecţii, rezecţii şi trepanări şi prefăcîndu-se că salivează de plăcere. Dar băieţelul se salva de toate ironiile prin darul lui neobişnuit de jucător de cărţi. Ne desfiinţa, pur şi simplu, la 21. Ne lua zeci de cutii de chibrite. Intuiţia lui desigur miraculoasă îi spunea să se oprească la 14 sau la 15, sau, dimpotrivă, să mai ceară o carte cînd cele din mîna lui însumau 19 şi chiar 20.
Medicaţia mea era pe bază de cortizon. De aceea n-aveam voie să mănînc sărat, dacă nu cumva mi-ar fi plăcut jalnicul substituent al sării de pe fiecare măsuţă din verandă, clorura de potasiu. Mi se mai dădeau şi nişte vitamine, dar, slavă Domnului, nici unele injectabile. Tratamentul mi-l stabilise doctoriţa chiar din prima zi de consultaţie, după ce surorile mă examinaseră pe toate părţile (nu şi în pantalonii de pijama, cum speram şi mă temeam, căci, văzusem dinainte, una dintre rubricile foii de diagnostic privea "aspectul organelor genitale" ― dar surorile scriseseră acolo, din oficiu, "normal"), mă rîcîiseră cu o cheie yale în talpă, îmi vîrîseră nişte vată în ochi şi îmi verificaseră şi celelalte reflexe cu ciocănelul de cauciuc. Examinarea asta mă excitase neaşteptat de tare. Surorile, una blondă, durdulie, şi cealaltă roşcată, purtau halate albe prin care se zăreau cu uşurinţă, mai ales cînd stăteau aplecate, chiloţii şi, cînd purtau, sutienele. Ştiam în fiecare zi (şi comentam împreună cu prietenii mei) culoarea şi chiar desenele ― buline şi floricele ― lenjeriei lor intime. Între nasturi, halatele, călcate ca hîrtia, făceau uneori căscaturi prin care puteai zări rotunzimea sînilor şi, cînd aveai noroc, chiar cîte un sfîrc cu o roată împrejur. Cum aveam 16 ani şi hormonii îşi făceau de cap în sîngele care-mi iriga creierul, n-aveam nici o dificultate să-mi închipui că aveam să le posed pe amîndouă, că vor veni una după alta în patul meu în cîte-o noapte vîrstată de gemete şi scrîşnituri de măsele. Mai era şi a treia soră, "o sfîntă", cum îi tot spunea cocoşatul, o fată cu faţa subţire şi palidă, aproape fără corp, în orice caz fără atribute feminine, care plutea tăcută printre bolnavi, făcînd muncile cele mai respingătoare (vîrîrea sondelor în uretra unor bolnavi, reducerea cîte unui prolaps rectal, cărarea ţucalelor) fără ca pe faţa ei să apară acea grimasă de scîrbă şi dispreţ de pe figurile celorlalte două. După acest prim examen, doctoriţa mi-a stabilit diagnosticul, tratamentul şi chiar un pronostic destul de ambiguu, spus, chipurile, pe un ton de glumă: "Acuma să nu te-aştepţi să te facem din babă ştirbă fată de măritat..."
Vremea, afară, era mizerabilă, ploua mai departe ţîrîit şi stupid, puţinii arbori care se vedeau prin geamurile verandei mai păstrau pe crengi doar cîteva frunze galbene, iar aleile erau negre, ude, ceţoase. Serile citeam, mare parte din timp, mai ales după cină. De două ori pe săptămînă mă duceam la "raze" şi de două ori, în alte zile, la masaj. Făceau parte din tratament. Între timp, paralizia, feţei mele devenise totală. Fiind un caz "frumos" şi tipic, eram adesea vizitat de studenţii de la medicină care-şi făceau veacul prin salonul nostru, în grupe de 7-8, înconjurînd cîte un pat şi stră-duindu-se să pună cîte-un diagnostic. "Priviţi-i faţa", le zicea profesorul după ce se strînseseră în jurul meu. Erau fete drăguţe şi ţipi în bluze de doctori, cu mîneci scurte. "E simetrică sau asimetrică?" "Asimetrică!" strigau mai mulţi, dar, la figura dezaprobatoare a bărbosului, ceilalţi strigau şi mai tare: "Simetrică!" Simetrică!". "Acuma rîzi, băieţaş!", adăuga profesorul, iar eu mă conformam, ca o maimuţă dresată. "Asimetrică!", urlau toţi triumfător. Îmi vîrau apoi vată-n ochi, străduindu-se să detecteze nu ştiu ce reflexe. Cum pleca profesorul, ştiam că pot avea linişte. Băieţii le ciupeau pe fete de fund, se duceau pe verandă şi fumau, glumeau şi chicoteau fără să mai dea nici o atenţie bolnavilor în halate vişinii sau în pijamale cu dungi spălăcite, cu textura aspră ca a zeghelor.
Cînd mergeam la raze, coboram două etaje, străbătînd vaste şi reci holuri, sinistre ca de morgă. Fiecare avea două-trei bănci de vinilin pe care nu stătea de obicei nimeni şi cîte un telefon public agăţat în perete, la care vorbea cîte-o bolnavă sfrijită, în halat cu buline ca un kimono. Pătrundeam pe un culoar întunecos, avînd pe margine cilindri albaştri de oxigen, prindeam cu coada ochiului, prin crăpătura unei draperii de muşama, imagini stinse din infernul sălii de reanimare şi ajungeam, în fine, în cabinetul îngust încărcat de aparatură electrică. Pînă şi eu îmi puteam da seama de bizareria şi ridicolul acestor cutioaie cu butoane de ebonită şi cadrane prinse-n şuruburi zdravene, ca de tanc. În cadrane se mişcau ace în formă de săgeată, avînd pînă şi ampenaj, iar literele şi simbolurile erau scrise de mînă, cu tuş, cu o grafie învechită. Era ca un depozit al cine ştie cărui magazin de depanat televizoare, unde te încurcai în cabluri şi fire, unde nenumărate mufe de tablă îşi aşteptau bananele cu capuşoane de plastic ordinar, unde panouri cu potenţiometre şi voltmetre semănau cu cele ale manipulan-ţilor de tramvai. În faţa unuia dintre ele mă aşezam pe un scaun, iar doctorul, de obicei scufundat în "Sportul", venea, cu figura unui magician sceptic, să-mi aşeze pe tîmple doi electrozi muiaţi în vaselină, pe care mi-i lipea de piele cu leucoplast. Rotea apoi pînă la o anumită gradaţie butonul de ebonită şi se retrăgea în colţul lui, pierind în spatele paginilor cu clasamente şi comentarii sportive. Îmi rămînea o oră de aşteptare şi nelinişte. Vaselina de pe conductori troznea uşor la trecerea curentului electric, ca şi cînd, fierbînd, ar fi făcut băşicuţe. Cu ochii închişi, urmăream în imaginaţie cum fluidul de electroni îmi străbate scalpul, forează osul ţestei şi sfredeleşte foile de pergament gros şi boţit care înfaşă creierul. Se-afundă apoi în măduva complicată şi analgică, tatonează circuite şi structuri, favorizează emisii de neurotransmiţători, stimulează nevro-glnle, trezeşte prinţesele adormite în alcovuri de taină, proliferează căngile de crabi şi sarcopţi fojgăind prin pivniţe, face să vibreze globuri de cuarţ din săli de caolin, mai vaste ca mintea. Violat, umilit, dar în acelaşi timp uns cu un mir straniu, creierul meu îşi desfăcea încetişor labiile întortocheate, irigate de vene, înflorea ca o ţară în care curge lapte şi miere, udată de un Iordan carnivor. Coboram şi eu în peisajul carstic săpat de pîrîul curentului violet. Exploram structuri tragice şi măreţe, propulsate spre înălţime, palate abstrase arzînd în soare ivindu-şi vîrfurile cu giruete dintr-o masă de neuroni, săli cadrilate, cu dale pe care fojgăiau animale transparente şi umede, vîrtejuri de informaţie colorată, gheme de şerpi împletindu-se pe mosoare de jad. Traversam mocirla axo-nilor cu nave uşoare de iridiu, retezam dendrite şi tentacule cu macheta, înfruntam coşmaruri ca nişte uragane năpraznice, îndrăzneam să privesc în ochii unor dumnezeieşti emisari, pînă ce, în sfîrşit, desluşeam în ceţurile albastre limanul mult aşteptat, cohleea urechii opuse ridicîndu-se din stînca temporală ca roata mare a unui parc de distracţii. Deschideam atunci, buimac, pleoapele: ora trecuse. Medicul îmi dezlipea brutal leucoplastul şi-mi lua electrozii, lăsîndu-mă cu tîmplele lucioase. După fiecare şedinţă de raze rămîneam după-amiezele cu ochii-n gol, visător fără să visez la nimic, meditativ fără nici un gînd, dar simţindu-mi viaţa extinsă şi pură ca un enorm cer de vară. Răspundeam prietenilor cînd mă-ntrebau cîte ceva, mîncam dacă venea ora mesei, dar nu eram acolo, şi mai ales simţeam că nu sînt de acolo, că formele colorate din jurai meu, ca şi feroneria vocilor, şi felonia norilor de toamnă, deşi identice cu cele din lumea mea (şi, tocmai pentru oî identice) nu erau decît o mare şi derizorie înscenare. Priveam totul fără să-mi aţintesc nicăieri privirea, globii ochilor mei divergeau, fantoma dreaptă şi cea stîngă se desprindeau încet una de alta, lumea se dedubla şi se topea într-un fel de abur fin, cafeniu-roşcat şi apoi auriu... Pînă cînd rămînea doar auriul, ca de icoană, îremurînd în răcoare şi vid... Reveneau apoi imaginile din salon, dar fără relief şi fără-nţeles, ca o împletitură barocă, la care mă uitam aşa cum, pe cînd eram copil, în după-amiezele cînd mă sileau să dorm, priveam, cu faţa la perete, spătarul canapelei, stofa lui cu desene-nflorate: le vedeam ca sub o lupă, le urmăream toate întortocherile şi bifurcaţiile, observam fiecare diferenţă de nuanţă a culorilor, încît ajungeam să ştiu materialul cum poate numai cel ce-l fabricase îl mai ştia, dar fără să ştiu de ce îl ştiu, de ce mintea mea a recreat bucata aia de stofă, care-mi strălucea acum, tridimensională, în centrul cîmpului vizual, cu fiecare aţişoară şi fiecare milimetru colorat vizibile ca-ntr-o lumină razantă. Oribile sînt imaginile din care tu nu exişti, pe care le-ar fi putut vedea oricine, şi le-ar grefa apoi în mintea, în carnea ta... În fine, după ore şi ore de vid, reveneam în propriile mele senzaţii, îmi regăseam glandele endocrine şi pielea, istoria şi valorile, pijamaua şi cărţile de joc. Rîdeam din nou, cu jumătate de faţă, la bancurile lui George, iar noaptea, înainte de a adormi, rechemam în memorie fesele celor două surori şi le posedam pe la spate, iar şi iar, în cearceaful umed şi cald. Dimineţile îi legam iar ghebosului ceasul la mînă, veneau apoi doctorul şi asistenţii, timpul se autoreproducea cu placiditatea unui nevertebrat inferior, pe trei sferturi umplut cu ouă...
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu