Darling Lilly (27)

Michael Connelly

În pragul uşii era Nicole. Avea părul ud şi era îmbrăcată într-un halat pufos care fusese al lui. Nicole i-l făcuse cadou cu ocazia primului Crăciun petrecut împreună, dar el nu îl purtase niciodată. Înfofolită în halatul acela mare Nicole arăta foarte sexy. De obicei, când îmbrăca acel halat după duş însemna că vrea să facă dragoste. Dar nu şi de data asta. Nu mai era cazul. Aruncă o privire la cartea deschisă la serviciile de livrare pizza.
— Eşti incredibil, Henry. După tot ce ai făcut, cobori şi comanzi o pizza de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Înainte aveai conştiinţă.
Se duse la frigider şi îl deschise.
— Ţi-am cerut să pleci.
— Plec, dar nu e ceea ce crezi, Nicole. Încerc să găsesc pe cineva şi ăsta e singurul mod.
Ea scoase o sticlă de apă din frigider şi începu să deşurubeze dopul.
— Ţi-am cerut să pleci, repetă ea.
— Bine, plec.
Făcu o mişcare pentru a se strecura printre ea şi bufetul din bucătărie, dar îşi schimbă brusc traiectoria şi o apucă de umeri, o trase spre el şi o sărută. Ea îl împinse şi vărsă apă pe amândoi.
— La revedere, spuse el înainte ca ea să poată vorbi. Încă te iubesc.
În timp ce se îndrepta spre uşă, scoase cheia de la casă de pe inelul său cu chei şi o puse pe măsuţa aflată sub oglinda de lângă uşă. Apoi deschise uşa, se întoarse şi o privi. Nicole îi întoarse spatele.
36
Breeze se afla pe aleile pietonale din Venice, ceea ce însemna că Pierce trebuia să coboare din maşină pentru a se apropia. În câteva cartiere din apropierea plajei, bungalourile erau construite unul în faţa altuia, fiind despărţite doar de un trotuar. Nu existau străzi. În spatele caselor existau alei înguste care le asigurau proprietarilor accesul la garaje. Faţadele caselor se aflau pe trotuarul comun. În felul acesta puteau fi construite mai multe case pe o bucată mică de teren. Casele de pe arterele pietonale erau la mare preţ.
Pierce găsi un loc de parcare în curba ce ducea spre ocean şi o porni pe jos spre Breeze. Era aproape şapte şi cerul începea să se coloreze în portocaliul închis al asfinţitului. Adresa pe care o luase de la Domino se afla la jumătatea străzii. Pierce păşea agale pe trotuar, de parcă se îndrepta spre plajă pentru a admira apusul. Când trecu pe lângă numărul 909, aruncă o privire ca din întâmplare. Era un bungalou galben, mai mic, cu o verandă largă pe care se afla un şezlong vechi. Ca majoritatea caselor de pe stradă, avea un mic gard decorativ prevăzut cu o portiţă.
Perdelele de la ferestrele din faţă erau trase. Observă că becul de pe verandă era aprins şi luă asta ca pe un semn rău. Se gândi că rămăsese aşa din seara precedentă. Acum, că descoperise locul pe care nu fuseseră în stare să-l găsească nici detectivul Renner nici Cody Zeller, începu să-şi facă griji că Lucy LaPorte a dispărut.
Îşi continuă plimbarea, până la parcarea unde Breeze se termina în Speedway. Se gândi să se ducă după maşină şi să o aducă acolo, dar ajunse la concluzia că ar fi însemnat o pierdere de timp. Rămase în parcare, privind câteva minute soarele care se apropia de orizont, după care porni înapoi către Breeze.
De data asta se plimbă şi mai încet, studiind toate casele. Era o seară liniştită în Breeze. Nu văzu pe nimeni, şi nu auzi pe nimeni, nici măcar zgomotul unui televizor. Trecu din nou pe lângă 909 şi nu văzu niciun semn care să indice că în mica locuinţă exista vreun locatar.
Când ajunse la capătul aleii Breeze, o camionetă albastră de la Domino opri şi parcă la intrarea pe trotuar. Un bărbat scund, de origine mexicană sări din maşină cu un coş etanş pentru transportat pizza şi începu să meargă repede pe trotuar. Pierce îl lăsă să o ia înainte şi apoi îl urmă. Simţea mirosul apetisant al pizzei. Îi era foame. Când bărbatul traversă veranda de la 909, Pierce se opri şi se ascunse după o tufa din grădina vecinului de vizavi.
Bărbatul cu pizza bătu de două ori – a doua oară mai tare – şi părea gata să renunţe, când uşa se deschise. Pierce îşi alesese greşit postul de observaţie, deoarece nu putea să vadă în casă. Apoi auzi o voce, şi ştiu că persoana care răspunsese la uşă era Lucy LaPorte.
— N-am comandat eu asta.
— Sunteţi sigură? Adresa pe care o am eu e Breeze nouă zero nouă.
Bărbatul cu pizza deschise partea laterală a coşului, scoase o cutie plată şi citi ceva de pe o margine.
— LaPorte, normală, cu piper, roşii şi ciuperci.
Ea chicoti.
— Da, eu sunt şi asta comand de obicei. Dar nu şi de data asta. Poate că a fost o greşeală a computerului sau ceva de genul ăsta, şi s-a repetat comanda.
Bărbatul privi în jos către pizza şi clătină trist din cap.
— Ei bine, în regulă. O să le spun.
Puse cutia la loc în coş şi începu să coboare scările. În spatele lui uşa se închise. Pierce îi ieşi înainte cu o bancnotă de douăzeci de dolari în mână.
— Hei, dacă ea nu o aştepta, o iau eu.
Faţa bărbatului cu pizza se lumină.
— Bine, mie-mi convine.
Pierce îi dădu bancnota de douăzeci şi luă pizza.
— Păstrează restul, spuse el.
Faţa omului cu pizza se lumină şi mai tare. O livrare dezastruoasă se transformase într-un bacşiş gras.
— Mulţumesc! Vă urez o noapte bună.
— Sper să fie.
Fără să ezite, Pierce trecu prin portiţa de la intrare şi urcă pe verandă. Bătu la uşă, mulţumind Cerului că nu avea vizor – sau cel puţin el nu vedea niciunul. De data asta, Lucy răspunse după numai câteva secunde. Când îl văzu pe Pierce şi înregistra cicatricele de pe faţa lui, rămase şocată.
— Bună, Lucy. Ai zis că data viitoare să-ţi aduc o pizza. Îţi aminteşti?
— Ce cauţi aici? N-ar trebui să fii aici. Ţi-am spus să nu mă deranjezi.
— Mi-ai spus să nu te sun. Nu am făcut-o.
Lucy încercă să închidă uşa, dar el se aşteptase la asta şi o ţinu deschisă.
— Trebuie să vorbim.
— Nu acum. Pleacă.
— Acum.
Ea cedă şi slăbi presiunea.
— Bine, ce vrei?
— În primul rând, vreau să intru. Nu-mi place să stau afară.
Lucy se retrase şi el intră. Camera de zi, mică, era mobilată cu o canapea, un fotoliu şi o măsuţă de cafea. Exista şi un televizor fixat pe unul din canalele de ştiri şi divertisment de la Hollywood. Mai era un şemineu, mic, în care focul părea că nu mai fusese aprins.
Pierce închise uşa, intră în cameră, puse pizza pe măsuţa de cafea, luă telecomanda şi opri televizorul.
— Urmăream chestia aia, protestă Lucy, care stătea în picioare lângă şemineu.
— Ştiu, spuse Pierce. Ce-ar fi să te aşezi şi să iei o bucată de pizza?
— Nu vreau pizza. Dac-aş fi vrut, aş fi cumpărat-o de la tipul ăla. Aşa m-ai găsit?
Purta blugi tăiaţi şi un tricou verde fără mâneci. Lui Pierce i se păru foarte obosită.
— Mda, aveau adresa ta.
— Ar trebui să-i dau în judecată.
— Lasă-i pe ei, Lucy, şi vorbește cu mine. M-ai minţit. Ai zis că  ţi-au făcut rău, că eşti prea plină de vânătăi pentru a te arăta în lume.
— N-am minţit.
— Înseamnă că te vindeci repede. Aş vrea să ştiu care e secretul…
Lucy nu-i răspunse, dar îşi ridică tricoul. Pe partea stângă, avea vânătăi de un purpuriu intens, iar pe sân altele, mai mici, provocate de degetele agresorului.
— Iisuse, şopti el.
Ea îşi lăsă tricoul în jos.
— Nu minţeam. Sunt rănită. Mi-a stricat şi implantul la unul din sâni, dar nu mă pot duce la doctor până mâine.
Pierce o privi cu atenţie. Era clar că avea dureri şi că era speriată. Se aşeză încet pe canapea. Nu-i mai ardea de pizza. Îi venea să o ia, să deschidă uşa şi să o arunce afară. Şi-o imagina pe Lucy în timp ce era ţinută de doi Metri şi Wentz o bătea. Ştia din propria-i experienţă ce plăcere simţea individul.
— Lucy, îmi pare rău.
— Şi mie. Îmi pare rău că m-am încurcat cu tine. De asta trebuie să pleci. Dacă află că ai fost aici, o să se întoarcă şi va fi cu mult mai rău pentru mine.
— Mda, bine. O să plec, zice Pierce, dar nu se ridică. Nu ştiu, spuse el apoi. În seara asta nu-mi iese nimic. Am venit aici crezând că şi tu eşti implicată. Speram să aflu cine a pus la cale înscenarea.
— În legătură cu ce?
— Cu Lilly Quinlan. Cu uciderea ei.
Lucy se lăsă să cadă încet în fotoliu.
— Sigur e moartă?
Pierce se uită la ea, şi apoi coborî privirea amintindu-şi de ceea ce văzuse în frigider.
— Poliţia crede că eu am făcut-o. Încearcă să construiască un caz.
— Detectivul cu care am vorbit şi eu?
— Mda, Renner.
— O să-i spun că tu încercai să o găseşti, să te asiguri că e teafără.
— Mulţumesc, dar nu o să servească la nimic. El zice că asta făcea parte din planul meu. Te-am folosit pe tine şi pe alţii, am sunat poliţia, şi toate astea pentru a acoperi crima. Zicea că adesea criminalul se deghizează în Bunul Samaritean.
Era rândul ei să vorbească, dar nu o făcu. Pierce citi titlurile unui număr vechi din National Enquirer, aflat pe masă şi îşi dădu seama că pierduse legătura cu lumea. Nu recunoştea nici numele, nici fotografia vedetei de pe prima pagină.
— Aş putea să le spun că am fost pusă să te conduc unde stătea ea, spuse Lucy încet.
Pierce o privi.
— E adevărat?
Ea încuviinţă din cap.
— Dar, jur pe ce am mai scump, n-am ştiut că el îţi înscena ceva, Henry.
— Cine e „el”?
— Billy.
— Ce ţi-a spus să faci?
— Mi-a spus doar că voi primi un telefon de la tine, Henry Pierce, şi că trebuie să aranjez o întâlnire şi să te conduc la Lilly. A zis să fac să crezi că e ideea ta. Asta e tot ce mi-a cerut. N-am ştiut, Henry.
El încuviinţă.
— Nu-i nimic. Înţeleg. Nu sunt supărat pe tine. Trebuia să faci ce ţi-a cerut.
Cântări lucrurile, încercând să-şi dea seama dacă informaţiile pe care le primise erau importante, şi ajunse la concluzia că reprezentau o dovadă clară a înscenării. Din păcate, trebuia să recunoască faptul că, dată fiind sursa acestor informaţii, ele nu aveau să cântărească prea mult în ochii poliţiei, avocaţilor sau juraţilor. Apoi îşi aminti de banii cu care o plătise pe Lucy în seara în care se întâlniseră. Ştia suficient de mult din codul penal ca să-şi dea seama că banii aveau să fie o problemă. Din cauza lor, Lucy putea deveni un martor puţin sau chiar deloc credibil.
— Aş putea să-i spun aceste lucruri detectivului, zise Lucy şi atunci şi-ar da seama că totul a făcut parte dintr-o înscenare.
Pierce clătină din cap, şi brusc îşi dădu seama că era egoist, îl interesa doar modul în care această femeie l-ar fi putut ajuta fără să se gândească măcar o dată la situaţia ei.
— Nu, Lucy. Asta te-ar pune în pericol. În plus… Era pe punctul de a spune că declaraţia unei prostituate nu avea mare importanţă la poliţie.
— În plus, ce?
— Nimic. Doar că nu mă îndoiesc că Wentz îşi va schimba punctul de vedere. Pe lângă asta, ştie că te-am plătit. Ar răstălmăci totul.
Se gândi o clipă şi schimbă tactica.
— Lucy, dacă numai atât te-a pus Wentz să-mi spui, de ce au venit aici? De ce ţi-au făcut rău?
— Ca să mă sperie. Ştiau că poliţiştii vor vrea să stea de vorbă cu mine. Mi-au spus exact ce să declar. A trebuit să urmez un scenariu. Pe urmă m-am hotărât să dispar pentru o vreme. Au spus că în câteva săptămâni totul va reveni la normal.
Câteva săptămâni, îşi zise Pierce. Până atunci piesa se va fi sfârşit.
— Deci, dacă îmi dau bine seama, tot ce mi-ai spus despre ea a făcut parte dintr-un scenariu.
— Nu. N-a fost niciun scenariu.
— Dar povestea că te-ai dus la apartamentul ei şi nu a apărut? Asta a fost inventată doar pentru ca eu să vreau să merg acolo, nu?
— Nu, aşa a fost. De fapt, totul era adevărat. Nu te-am minţit, Henry, te-am manipulat. Am folosit adevărul pentru a te conduce acolo unde voia Wentz să ajungi. Clientul, maşina, toate încurcăturile, totul a fost real.
— Cum adică, maşina?
— Ţi-am mai spus. Spaţiul de parcare era ocupat, deşi ar fi trebuit să fie liber. Pentru clientul meu a fost o adevărată belea. A trebuit să mergem să parcăm şi după aceea să ne întoarcem pe jos şi omul transpira. Nu-mi plac tipii care transpiră. Şi dup-aia, ajungem acolo şi nu răspunde nimeni. A fost ca dracu’.
Pierce îşi dădu seama ce-i scăpase, pentru că nu ştiuse ce să întrebe. Lilly Quinlan nu răspunsese la uşă în acea zi pentru că era moartă în apartament. Dar poate că nu fusese singură. Era o maşină acolo.
— În spaţiul de parcare era maşina ei?
— Nu, cum îţi spuneam, îl lăsa întotdeauna liber pentru client.
— Îţi aminteşti maşina care era acolo?
— Mda, îmi amintesc, fiindcă lăsaseră capota ridicată. Nici eu nu aş lăsa o asemenea maşină cu capota ridicată într-un astfel de cartier. E prea aproape de toate javrele care pierd vremea pe plajă.
— Ce fel de maşină era?
— Un Jaguar negru.
— Decapotabil.
— Asta am spus.
— Cu două locuri?
— Da, maşina sport.
Pierce o privi fără să scoată o vorbă. Se simţea ameţit şi avea senzaţia că o să cadă de pe canapea. Apoi totul îi deveni clar.
— Aurora boreală, şopti el.
— Ce? întrebă Lucy.
Pierce se ridică.
— Trebuie să plec.
— Te simţi bine?
— Acum, da.
Porni spre uşă, dar se opri brusc şi se întoarse către Lucy.
— Grady Allison.
— Ce e cu el?
— S-ar putea să fi fost maşina lui?
— Nu ştiu. Nu i-am văzut niciodată maşina.
— Cum arată?
Pierce văzu cu ochii minţii fotografia de cazier pe care i-o trimisese Zeller. Un gangster, ca nasul turtit şi cu părul dat pe spate şi uns cu gel.
— Destul de tânăr şi foarte bronzat.
— Ca un surfer?
— Aha.
— Poartă coadă, nu?
— Câteodată.
Pierce se întoarse către uşă.
— Nu vrei să-ţi iei pizza?
— Nu cred că pot mânca.

Când Zeller apăru în sfârşit la Amedeo Technologies, era deja ora două. Pierce avea nevoie de timp pentru a pregăti lucrurile, aşa că nu-l sunase pe prietenul lui decât după miezul nopţii şi îi ceruse să vină la sediu pentru că se defectase sistemul de calculatoare. Zeller protestase, motivând că era cu cineva şi nu putea veni decât dimineaţa. Pierce spusese că dimineaţa avea să fie prea târziu, că nu accepta nicio scuză şi că era o urgenţă.
Pierce îi dădu de înţeles că trebuia să vină dacă voia să păstreze intactă prietenia lor şi relaţia de afaceri pe care o aveau. Îşi controla vocea cu greu, pentru că în acel moment prietenia lor era mai mult decât compromisă.
La două ore după convorbirea telefonică, Pierce se afla în laborator aşteptând şi urmărind camerele de securitate de pe monitorul serverului. Era un sistem multiplex care-i permise lui Pierce să-l urmărească pe Zeller parcându-şi Jaguarul negru, şi apoi intrând pe uşa din faţă, unde paznicul îi dădu un card de acces şi îl îndrumă să se întâlnească cu Pierce în laborator. Pierce îl urmări în timp ce cobora cu liftul şi intra în compartimentul etanş. În acel moment, opri camerele de supraveghere şi porni programul de dictare al computerului. Reglă microfonul de deasupra monitorului şi stinse ecranul.
— Bun, zise el. Să-i dăm drumul. E timpul să zdrobim musca aia.
Zeller nu putea să intre decât în compartimentul etanş cu cardul de acces. A doua uşă avea o încuietoare cu panou numeric. Pierce era convins că Zeller ştia combinaţia, de vreme ce era schimbată în fiecare lună şi era trimisă angajaţilor din laborator prin e-mail. Cu toate acestea, după ce traversă compartimentul etanş şi ajunse la despărţitura interioară, Zeller bătu în uşa izolată cu folie de cupru.
Pierce se ridică şi îi deschise. Zeller intră în laborator afişând proasta dispoziţie a unui om deranjat de situaţia în care se găsea.
— Ei bine, Hank, sunt aici. Care e marea nenorocire? Ştii, eram exact pe punctul de a i-o pune uneia când ai sunat.
Pierce se întoarse la scaunul său din faţa serverului şi se aşeză în aşa fel încât să-l poată privi pe Zeller.
— Ei bine, ţi-a luat destul de mult timp să ajungi, aşa că nu mă acuza că te-ai oprit din cauza mea.
— Nici nu-ţi pot spune cât de tare te înşeli, prietene. Mi-a luat atâta pentru că sunt un gentleman perfect şi a trebuit s-o conduc înapoi în Valley. Cum era iar o nenorocită de alunecare de teren în canionul Malibu, am fost nevoit să mă întorc şi să merg până la Topanga. Oricum, a ce miroase?
Zeller vorbea foarte repede. Pierce se întrebă dacă nu cumva era beat, sau drogat sau amândouă la un loc. Nu ştia cum avea să afecteze acest lucru experimentul. Adăuga un element nou, de decor.
— Carbon, spuse el. M-am gândit să coc un lot de circuite cât te aştept.
Pierce arătă cu capul către uşa închisă a laboratorului de circuite. Zeller pocni de mai multe ori din degete în timp ce încerca să-şi aducă aminte ceva.
— Mirosul ăsta… mi-aminteşte de când eram copil… şi dădeam foc la maşinuţele de plastic. Mda, maşinile mele de colecţie.
— E o amintire frumoasă. Du-te în laborator. E şi mai rău. Respiră adânc şi poate o să-ţi aduci aminte întreaga scenă.
— Nu, mersi. Cred că o să trec peste asta pentru moment. Bine, deci am venit. Ce nu merge? Pierce identifică întrebarea ca fiind o replică din filmul Miller’s Crossing al fraţilor Coen, unul din filmele favorite ale lui Zeller. Pierce nu reacţionă, ca şi cum ar fi ştiut replica. În acea seară nu avea de gând să joace acel joc cu Zeller. Se concentra asupra piesei, asupra experimentului pe care îl făcea condiţii controlate.
— Ţi-am spus, cineva a intrat în sistem. Presupusul tău sistem impenetrabil de securitate e un rahat, Code. Cineva ne-a furat toate secretele.
Acuzaţia îl făcu pe Zeller să devină brusc agitat.
— Ho, ho, în primul rând, de unde ştii că cineva fură secrete?
— Ştiu, pur şi simplu.
— Bine, dacă zici. Cred că trebuie să accept asta. Dar de unde ştii că e prin sistemul de date şi nu e gura prea mare a cuiva care vorbeşte sau vinde? Cum rămâne cu Charlie Condon? Am băut de câteva ori cu el. Tipului îi place să vorbească.
— Asta e meseria lui. Eu mă refer la secrete despre care Charlie habar n-are, pe care le ştim doar eu şi încă vreo câţiva, foarte puţini. Oameni din laborator.
Deschise un sertar al biroului pe care se afla computerul şi scoase un mic dispozitiv asemănător unei cutii de releu, la care erau ataşate o mufa pentru curent continuu şi alternativ şi o mică antenă cu fir. Dintr-unul din capetele dispozitivului ieşea un cablu ataşat la o placă de calculator. Pierce îl puse pe birou.
— Am devenit suspicios şi am intrat în fişierele de întreţinere, dar nu am găsit nimic. Apoi m-am dus să mă uit la hardware-ul de la server şi am găsit această placă ataşată. Are un modem fără fir. Cred că e ceea ce în limbajul vostru se numeşte un sniffer.
Zeller se apropie de birou şi ridică dispozitivul.
— În limbajul nostru? Te referi la specialiştii în securitatea computerizată a corporaţiilor?
Răsuci dispozitivul. Era un colector de date. Programat şi ataşat la un cadru de bază, intercepta şi colecta tot traficul de poştă electronică din sistemul de calculatoare şi îl expedia printr-un modem fără fir către o destinaţie prestabilită. În limbajul hackerilor i se spunea sniffer, deoarece colecta totul; apoi hoţul era liber să adulmece prin toate informaţiile şi să adune piesele preţioase.



va urma