Blindatele morţii (5)

Sven Hassel

Rondul continua cu paşi măsuraţi. Baionetele prinse la arme luceau cu răutate. Nu făcusem zece paşi când apăru în faţa noastră o siluetă cunoscută: locotenent‑co­lonelul Weisshagen. Învăluit în manta şi cu cascheta pe cap părea o sperietoare de ciori.
Pluto lansă parola: Greisenau!" Linişte câteva secunde. Apoi din nou, strigătul lui Pluto: „Patrula de gardă în serviciu cere, conform regulamen­tului, actele domnului colonel!"
Linişte.
Mantaua de piele foşni. Mâna înmănuşată scoase şi îndreptă către noi ţeava unui revolver în timp ce şoptea dulce:
 ― Şi dacă aş trage?
În aceeaşi clipă focul tras de Pluto izbucni ca un ful­ger. Smulse cascheta colonelului şi, înainte ca acesta să‑şi revină, avea baioneta mea în piept şi patul puştii lui Pluto îi zbura revolverul din mână. Vocea acestuia, din urmă se auzi mângâietoare:
 ― Sus mâinile, domnule colonel, sau trag!


Eram gata să izbucnesc în râs. Doar militarii se pu­teau purta atât de imbecil. Apăsam baioneta în pieptul colonelului ca să subliniez seriozitatea ameninţării noastre:
 ― Uf!... exclamă el, ameninţător, mă recunoaşteţi. Ia‑ţi baioneta şi continuaţi‑vă patrularea. Mâine să faceţi raport despre focul tras.
 ―  Nu vă cunoaştem, colonele. Ştim doar că în timpul serviciului am fost ameninţaţi de o armă şi că, după re­gulament, am tras un foc de avertisment.
Fără milă, Pluto continuă:
 ― Suntem obligaţi să vă ducem la corpul de gardă.
Îl împinserăm încet spre corpul de gardă pe colonelul care înjura, dar ne făcurăm că nu înţelegem. Fu obligat să înainteze.

Intrarea noastră provocă un adevărat tărăboi. Rein­hardt, care dormea întins pe o masă, căzu pe jos, se ridică, luă poziţia de drepţi, făcu cei trei paşi regula - mentari spre colonel şi cu o voce tremurând de emoţie, strigă:
 ― Să trăiţi! Subofiţerul Reinhardt aflat în timpul serviciului de gardă, rapor - tează. Garda este formată din douăzeci de oameni, cinci în posturi fixe, doi în patrulă. În post sunt patru oameni: un soldat din Compania a 3‑a cu două zile de arest, un trăgător de pe tanc şi un soldat din Compania a 7‑a cu şase zile, toţi trei pentru că au întârziat după stingere, şi un câine‑soldat, cu trei zile, pentru că s‑a ascuns sub un birou. Nimic special de sem­nalat domnului locotenent‑colonel, încheie Reinhardt sta­cojiu.
Von Weisshagen îl întrebă înţepat:
 ― Cine sunt eu?
 ― Sunteţi comandantul batalionului de refacere din Regimentul 27 disciplinar de tancuri, locotenent‑colonel von Weisshagen.

Pluto, cu un aer uimit, îşi lătră raportul:
 ― Soldatul de rangul I Eicken, şeful patrulei de ca­zarmă compusă din doi oameni, raportează comandantului gărzii: l‑am arestat pe locotenent‑ colonel pe terenul de instrucţie al Companiei a 2‑a. Neprimind răspuns la pa­rolă şi văzând că la somaţie şi la cererea actelor am fost ameninţaţi cu un revolver, aşa cum prescrie regulamen­tul, am tras un foc de avertisment cu o armă model 93, în aşa fel încât cascheta prizonierului a fost smulsă de glonţ. L‑am dezarmat pe prizonier şi l‑am adus în faţa comandantului gărzii. Aşteptăm noi ordine.

Linişte. Tăcere mormânt.
Reinhardt, complet depăşit, se sufoca şi dădea din cap, în timp ce colonelul îl privea pasionat. Pielea de pe ţeasta rotundă a lui Reinhardt se roşea şi pălea rând pe rând: totul se amestecase în el. Colonelul îşi pierdu răb­darea şi cu o voce dulce spuse cu reproş:
 ― Am înţeles că mă cunoaşteţi. Sunteţi comandantul gărzii. Siguran­ţa batalionului este în mâinile dumnea­voastră. Ce ordine daţi? Nu putem să aşteptăm toată noaptea!

Reinhardt era îngrozit. Ochii îi ieşiseră din cap de dis­perare în timp ce fixa pe rând uşa, rastelul cu arme bine aliniate, recruţii drepţi şi încordaţi, perna şi mantaua de pe masă, dovezi nefericite ale somnului său neregula­mentar. Privirea sa se întoarse către locotenent‑colonel şi către noi, care, cu o bucurie neascunsă, aşteptam răs­punsul eroului acelui moment, strivit de mai multă putere decât îşi dorea. Avea în faţa lui un om, în aparenţă alcă­tuit ca toţi ceilalţi, dar, din nefericire, înzestrat cu bro­derii de aur şi argint pe umeri; un om care pentru Rein­hardt era Dumnezeu şi Satana; care avea în mâinile lui viaţa şi moartea şi mai ales... mai ales! puterea de a spune câteva cuvinte care l‑ar fi expediat pe el, Reinhardt, în ceva atât de înspăimântător ca o companie de marş în spatele căreia se profila un front de zăpadă! Destinul său, în acele clipe, depindea de răspunsul pe care urma să‑l dea atotputernicului colonel von Weisshagen, care aştepta cu un surâs batjocoritor pe buze.

Creierul lui Reinhardt începu să macine, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Mugind ca un taur printre vaci, strigă la Pluto şi la mine:
 ― Ce‑i purtarea asta?... Eliberaţi‑l imediat pe colonel, şleahtă de imbecili! Este ruşinos... Continuă cu un aer radios: Sunteţi arestaţi! Scuzele mele, domnule colonel! spuse el pocnind din călcâie, cretinii ăştia vin de pe front, asta le‑a sucit capul. Ar trebui trimişi în faţa curţii mar­ţiale.
Privirea învăluitoare a locotenent‑colonelului ne hip­notiza. Aventura depăşise toate aşteptările sale... chiar tipul de întâmplare care promitea să devină exemplară.
 ― Deci asta‑i părerea dumitale, subofiţer?
Îşi aranjă neglijent unul dintre revere, luă din mâi­nile lui Pluto revolverul şi cascheta găurită, apoi se apro­pie de masă şi arătă patul improvizat al lui Reinhardt.
 ― Luaţi astea de aici!
Zece mâini se repeziră şi totul dispăru ca prin farmec. Încet, locotenent‑colonelul îşi întredeschise mantaua şi carnetul cenuşiu fu scos din buzunarul stâng. Cu gesturi căutate apăru şi creionul de argint. Carnetul fu pus pe masă puţin înclinat, aşa cum te învaţă la şcoala primară. Scriind, gândea cu voce tare.
 ― Subţer Reinhardt, Johann, de serviciu în cadrul Companiei a 3‑a, în calitate de comandant al gărzii, a fost găsit echipat neregulamentar în timpul serviciu- lui de gardă. Tunica era descheiată, centura şi revolverul nu‑i erau la îndemâ - nă, astfel încât n‑ar fi putut apăra corpul de gardă cu armele ce‑i erau încredin- ţate, aşa cum este or­donat în articolul 10678 din 22 aprilie 1939, privind ser-viciul de gardă. În plus, contravenea grav articolului 793 din aceeaşi dată, dormind pe masa din corpul de gardă. Pe lângă asta, a folosit o manta a armatei ca pătură. În fine, nu a respectat reglementarea 663 din 16 iunie 1941, promulgată de locotenent‑colonelul von Weisshagen, cu privire la identifica - rea persoanelor surprinse pe teritoriul cazărmii după ora 22. Comandantul gărzii nu are dreptul să ia nici o hotărâre cu privire la acest subiect, ci trebuie să‑l anunţe imediat pe ofiţerul de serviciu.

Dintr‑o mişcare se întoarse spre Reinhardt care rămă­sese cu gura căscată de uimire.
 ― Ai vreo observaţie de făcut?
Reinharera mut. Locotenent‑colonelul scoase o ba­tistă albă ca zăpada şi‑şi şterse monoclul. O muscă bâzâia în jurul lămpii. Von Weisshagen se îndreptă şi lătră:
 ― Soldat Eicken şi port‑drapel Hassel, duceţi‑l pe subofiţerul Reinhardt la arest. Este arestat pentru mari lipsuri în timpul gărzii. Povestea o să ajungă la Curtea marţială. Soldatul Eicken este comandantul gărzii până la deşteptare. Patrula a executat corect serviciul de gardă, în spiritul regulamentului.
Fără zgomot uşa se închise după el. Musca încetase să mai bâzâie.
 ― Vino aici, tu! spuse Pluto, vesel, lui Reinhardt. Dacă încerci să fugi, fac uz de armă!

Îl luă, zdrăngănind ameninţător inelul cu chei. Din ce­lula 7 se auzea lătratul câinelui prizonier.
 ― Gura! strigă Pluto. Linişte, după ora zece! şi îl împinse pe Reinhardt înăuntru.
Cu zgomot, descuiasem broasca de la celula 13.
 ― Gol puşcă, prizonier, şi pune‑ţi ţoalele pe pat, co­mandă Pluto care era în al noulea cer.

În câteva clipe marele Reinhardt stătea în faţa noastră gol, un om neînsemnat şi gras, care, despuiat de galoane, redevenise ceea ce era: un simplu agricultor.
 ― Prizonier, apleacă‑te! spuse Pluto, decis să aplice întocmai regulamentul şi imitând urletele răguşite ale ser­gentului Edels.
Studie minuţios fundul pe care îl întinsese Reinhardt, un fund alb şi rotund ca o lună plină.
 ― Prizonierul n‑are nimic ascuns, jubilă Pluto.
Controlă apoi urechile nefericitului, complet descumpă­nit şi mut, şi anunţă cu aroganţă:
 ― Prizonier, nu cunoşti regulamentul igienei perso­nale, stabilit de corpul medical. Porcul nu ştie că trebuie să‑şi cureţe haznaua asta plină! Să scriem: am găsit pri­zonierul într‑o stare de murdărie avansată, cu urechile deosebit de jegoase.
 ―  Chiar vrei să scriu? am întrebat.
 ―  Bineînţeles. Sunt comandantul gărzii, da sau nu? Şi responsabil de arestat?
 ―  Ah, mai taci, idiotule! Aşa n‑ajungi nicăieri! O să scriu dacă semnezi.
 ― Bine, bine, spuse Pluto râzând, nu mai face atâta gă­lăgie!

Carnetul cu adrese al lut Reinhardt fu răsfoit cu cea mai mare atenţie. Fu rândul unui pachet de ţigări, pe care Pluto îl adulmecă sub privirea interesată a prizonierului. Uriaşul acoase un urlet:
 ― Dumnezeule mare! Arestatul are ţigări cu opiu asu­pra lui! Ce facem? Le iau în consignaţie sau le dau la raport? Aş fi curios să văd mutra celor din Curtea mar­ţială. Frate, hotărăşte‑te!
 ―  M‑am săturat! spuse Reinhardt furios. Păstrează‑le, neam de traistă! Şi opreşte‑te din puricat!
 ―  Gura, arestat! Respectă gradele. Dacă nu, o să fiu obligat să‑ţi aplic regulamentul special pentru cazuri difi­cile şi‑ţi reamintesc că atunci când îmi vorbeşti iei poziţia de drepţi. Bagă‑ţi asta‑n dovleac!
Râzând mereu, Pluto îşi puse ţigările în buzunar, apoi adună într‑un sac obiectele prizonierului, în afară de len­jerie şi uniformă. Îi întinse inventarul pe care îl alcătuisem.
 ― Semnează aici! Aşa n‑o să avem probleme când o să ieşi.
Reinhardt încercă să verifice lista, dar Pluto i‑o tăie scurt:
 ― Nu eşti în sala de lectură. Semnează şi mişcă! Şi atârnă‑ţi cârpele în afara uşii, ca să respectăm ordinele.

Reinh stătea posac, gol ca Adam, sub mica fereas­tră a celulei.
 ― Ei, arestat, roagă‑te până la deşteptare, încheie Pluto, triumfător.
Ieşi din celulă şi închise uşa cu zgomot. Să aibă în mâna lui cheile celulelor îl făcea nebun de fericire, căci fusese mai adesea prizonier decât temnicer. În bucuria sa, telefonă tuturor subofiţerilor de serviciu din diferitele blocuri ale cazărmii, cerând mii de detalii de care nici un alt comandant al gărzii nu se interesase vreodată.
 ― Ai vocea unuia trezit din somn? (Aceşi era ade­vărul, normal.) Lipsă de disciplină. Să‑mi faci un raport. Trimite‑mi mâine, până la ora opt, situaţia armamentului şi a muniţiei. Cine vă vorbeşte? Comandantul gărzii bineînţeles, drept cine mă iei?

Subofiţerii, înnebuniţi, se aplecau deasupra situaţiilor, având o noapte albă în faţă.
Foarte mulţumit de el, Pluto se răsturnă în scaun, cu picioarele pe masă, şi‑şi reluă lectura pornografică însoţită de ţigări cu opiu, când se auzi un zgomot formidabil.
Doi recruţi năvăliră în corpul de gardă cu o persoană foarte agitată, îmbrăcată cu o rochie de bumbac înflorată, o batistă pe creştet şi bocanci de infanterie în picioare.
 \  Comandant al gărzii, spuse unul dintre recruţi, tră­gătorul tanchist Niemeyer raportează că în cursul patru­lării am arestat această persoană care urina pe peretele Companiei a 3‑a. A refuzat să‑şi dezvăluie identitatea, în schimb i‑a învineţit ochiul trăgătorului Reichert.
Pluto clipi. Îl recunoscusem amândoi pe Porta. Fără să‑l învredniceas­că pe recrut cu o privire, împinse un scaun spre Porta şi‑i spuse cu zâmbetul pe buze.
 ― Vreţi să luaţi loc, doamnă?
 ―  Gura, idiotule! Nu mă călca pe coadă, că‑ţi ard una ca mocofanului ăla! i se răspunse cu totală lipsă de respect comandantului gărzii.

Pluto îl împinse pe Porta pe scaun.
 ― Scuzaţi, doamnă. Doamna a intrat în cazarmă pen­tru a căuta o bucăţică bună? Sunt comandantul gărzii soldat Eicken, mare specialist. Pot să vă ajut, doamnă?
Ridică fusta lui Porta, descoperindu‑i izmenele militare pe genunchii ascuţiţi.
 ― Oh, oh, cochet!... Moda de la Paris pentru dessou­uri? Nu toate doamnele au aşa ceva!

Porta, beat, mort, se ridică:
 ― Dă‑mi pace, amice, sau adu‑mi o bere! Sunt mort de foame!
Recruţii se volatilizară. Porta se puse pe sforăit. Pluto se aplecă la urechea lui şi urlă să‑i spargă timpanul:
 ― La raport!
Porta sări în picioare, tremurând, şi se bâlbâi către zidul alb:
 ― Soldat de rangul I Joseph Porta, prezent!

Izbucniră cu toţii în râs. L‑am cărat într‑o celulă goală şi de‑abia a doua zi am aflat povestea aventurilor sale. Trecuse prin toate tractirurile şi, după spusele lui, se să­turase de femei pentru doi ani! La ultima i se şterpelise uniforma şi cineva îi scrisese pe spate cu vopsea roşie „Porc". Dar cine? I‑ar fi fost greu să spună!
Restul nopţii îl petrecurăm jucând cărţi pe banii sub­ofiţerului Reinhardt, care, spunea Porta „nu va avea ne­voie de ei până la sfârşitul războiului, moment după care nu vor mai valora nimic."
La opt dimineaţa, ofiţerul de serviciu, locotenent Wagner, a fost gata să leşine la istorisirea uneia dintre nopţile cele mai bogate în evenimente pe care le cunos­cuse vreodată cazarma. Punctul slab, pentru el, era că nu auzise focul de armă, ceea ce dovedea fără tăgadă, fie că dormea, fie că ieşise fără învoire.

Îl cunoştea suficient pe locotenent‑colonelul von Weis­shagen pentru a fi sigur că, deja de câteva ore bune, acesta aştepta raportul pe care, în asemenea circumstanţe, ofiţe­rul de serviciu ar fi trebuit să i‑l aducă la timp. Aşa cum doi şi cu doi fac patru, viitorul şef al companiei de marş urma să se numească locotenent Wagner.

Cu gura căscată, analiza tragedia în toată splendoarea ei. Nu‑şi putu opri un mârâit sălbatic când Pluto, zâmbind, îi aminti de laudele locotenent-colonelului la adresa pa­trulei şi, scrâşnind din dinţi ca un cal care muşcă dintr-o sfeclă îngheţată tun, ieşi din încăpere.


va urma