ORBITOR (24)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sora mi-a pus pijamaua în braţe şi m-a condus, împingîndu-mă uşor de ceafă, către una dintre uşile cu geam, pe la mijlocul cori­dorului, unde o fetiţă stătea în prag. Din prima clipă am văzut pe faţa ei atîta răutate şi ostilitate, încît nu m-am putut gîndi decît la Aura, nepoata naşei bătrîne, care mă zgîria pe faţă de cîte ori părinţii ne puneau, pe mine, pe Marian şi pe ea, să ne jucăm. Am intrat pe lîngă ea şi am mai văzut, în mijlocul camerei, stînd în fund şi pieptănînd o păpuşă delabrată, altă fetiţă, semănînd izbitor cu prima, şi care m-a privit şi ea destul de nemulţumită. Sora nu mi-a mai spus nici o vorbă. M-a dezbrăcat, mi-a tras pantalonii şi bluza de pijama pe mine şi mi-a arătat pătuţul meu, căci în cameră se aflau doar trei pătuţuri de fier alb, cu tăblii de jur-împrejur (una din ele se lăsa-n jos ca să te poţi sui în pat), o masă şi trei scaune, ca şi două chiuvete cu oglindă şi etajeră pe un perete. Pe peretele opus uşii erau ferestre imense dincolo de care, de la-nălţimea noas­tră ― creştetul ne venea sub pervaze ― se vedea numai cerul. Cînd femeia în alb a ieşit din cameră spunîndu-ne doar "Să fiţi cu­minţi!", toată atenţia mea s-a-ndreptat spre cele două mici coloca­tare ale odăii mele.

Cea pe care o văzusem prima, în uşă, se numea Caria. Era puţin mai mare ca mine, trebuie să fi avut deja şase ani. Pe faţa ei rău­tatea, pură, geometrică, abstrasă complet din relele pe care le făcea zilnic, era atît de pronunţată, încît părea o trăsătură fizică, o pieliţă pe ochi, un neg sau un al doilea nas. Te gîndeai că i-ar fi putut fi extirpată printr-o operaţie simplă, locală, pentru ca apoi faţa fetiţei să rămînă una obişnuită. Caria avea ochii oblici şi întunecaţi ca ai pisicilor, cu ceva zbanghiu în ei, şi un rîs de femeie coaptă care-i lipea pe faţă, ca-ntr-un colaj artistic, buzele ei viitoare de la trei­zeci de ani, încălecate, vinovate şi făţarnice, translucide ca pielea cu fire de sînge a rimelor. Ea era şefa între cele două fetiţe, ea inven­tase "tichitana" şi, de-a lungul săptămînii, cele mai multe vînătăi, înţepături şi zgîrieturi le-am căpătat de la ea. Chiar din primele clipe cînd am rămas singur cu fetele, Caria a tras un scaun lîngă chiuvetă, s-a suit pe el şi a înşfăcat periuţa mea de dinţi pe care sora o pusese-n pahar, alături de celelalte două. A azvîrlit-o pe co­vor cu o ură care m-a încremenit, căci n-o mai întîlnisem niciodată la nimeni. Mereu fusesem cel mai mic şi mai răsfăţat oriunde lo-cuisem, trecut din braţe-n braţe, îndopat cu bomboane, biscuiţi şi rahat, furate de Victoriţa de la creşa unde lucra, iar copiii făcuseră întotdeauna roată în jurul meu, la vilă şi la bloc, ca să le spun poe­zii, pe "Unchiul Stiopa Miliţianul" şi pe "Olenka s-a făcut mare", admirîndu-mă cît de curat eram şi cum îmi sticleau codiţele aurii... Nu cunoşteam ostilitatea, şi nici măcar cînd tata mă apuca pe neaşteptate, mă imobiliza şi mă ţinea de nas, iar mama îmi vîra-n gură o lingură cu doctorie, silindu-mă să-nghit fierea din ea şi plez-nindu-mă peste cap dac-o lăsam să-mi curgă pe la colţurile gurii în timp ce zbieram şi mă zbăteam, nu mă îngrozea decît brutali­tatea situaţiei, căci ştiam că părinţii mă iubesc şi vor să-mi facă bine. Dar ce avusese Caria cu biata mea periuţă de dinţi? Şi de ce cu mine nu vorbea, ci doar ţipa să plec de unde se jucau ele? De ce, mai tîrziu, îmi dărîma cuburile şi-mi rupea jucăriile? îmi venea să plîng cînd mă gîndeam la asta, aşa cum mai tîrziu plîngeam mereu după ce mă băteam cu alţi băieţi, indiferent dacă-i răzbeam eu sau mîncam bătaie.

Bambina, în afara ochilor ei cenuşii şi maţi ca de beton, semăna la faţă cu Caria. Doar că răutatea crescută cărnos pe faţa primeia devenea aici o pieliţă subţire ca o băşică de peşte, învelindu-i egal, lucios, toată faţa. Bambina nu era impulsivă ca prietena ei, ci per­versă şi calculată. Membrele, ca şi trunchiul, le avea filiforme, brune ca de ţigăncuşă. Niciodată nu privea pe cineva drept în ochi, iar cînd apărea sora se transforma brusc în cea mai cuminte fetiţă: de oriunde-ar fi fost, cînd se-auzeau paşii atît de uşor de recunoscut după ţocăitul tocurilor înalte, ea se repezea la masă, se-aşeza şi începea să se joace cu păpuşa, în linişte, cu picioarele lipite, cu coatele pe lîngă corp, încît căpăta mereu laude. Sora-i zicea numai "îngeraş", dar eu îmi dădusem seama de la-nceput cu cine am de-a face, tot datorită periuţei mele, pe care-o luasem de pe jos şi, după ce o spălasem, o pusesem deocamdată pe cearceaful scrobit al pătuţului meu. Ieşind pe culoar ca să-i văd pe ceilalţi copii, m-am legănat cu uşa cîtva timp şi-apoi am intrat iar în marea grotă albă. Am surprins-o atunci pe Bambina muindu-mi peria de dinţi în oliţa plină de pipi. Nici atunci nu m-am gîndit să le pîrăsc pe fetiţe la sora care ne-ngrijea, atît de uluitoare mi se părea purtarea lor. Amîndouă aveau părul zbîrht ca nişte furii şi-şi petreceau ziua bătînd ore-n şir cu tocul papucilor în zidul care ne despărţea de camera vecină, trăgînd de panglica lată de pînză tare, ieşită dintr-o fantă din perete, cu care se ridicau şi se lăsau în jos jaluzelele la ferestre şi mai ales jucîndu-se cu nişte păpuşi hidoase, de cîrpă, cu capul de ipsos, cum erau pe atunci, pe care le băteau cap în cap pînă le ciobiseră întreaga faţă, zicînd că sînt soldaţi sau boxeri. Seara îşi făceau frică, spunîndu-şi una alteia că peste noapte păpuşile vor veni să se răzbune, aşa că, înainte de culcare, le legau în-făşurîndu-le în şnururi şi sfori şi făcîndu-le noduri grotesc de mari. Eu stăteam mai mult pe hol sau la fereastră. Pînă-n ultima zi n-am avut jucăriile mele, iar cele două-ncepeau să urle numai dacă mă vedeau privind spre jegoasele lor păpuşi. Îmi mai plăcea să ridic şi să cobor tăblia de metal a pătatului meu, să umblu pe hol ca să-i privesc pe ceilalţi copii din saloanele de lîngă noi (deşi nu aveam voie de fapt să ieşim pe hol) sau să privesc minute-n şir faianţa cu flori bleumarin de sub chiuvete, pînă ce începeam să văd dublu şi florile vecine se contopeau ― erau inşi ― ca să capete un ciudat relief. Eu însumi aveam atunci senzaţia că dispar din realitate ca să pătrund în acel nespus de adînc cîmp de irişi, să mă plimb printre ei fără corp şi fără mişcare, să fiu eu însumi acea lume-n care nu mai existau decît florile intens albastre, plutind în aer la distanţe egale, în sus şi-n jos, înainte şi-napoi, la nesfîrşit. Uitam cu totul de mine, pînă ce cine ştie ce papuc aruncat în cap sau brînci care mă făcea să mă izbesc cu obrazul de sifonul chiuvetei mă readucea în salon.

Izolarea mea de fetele în pijamale decolorate era totală, de parc-am fi fost din lumi diferite, mai ales datorită neputinţei mele de a le-nţelege. Cea mai mare parte a timpului ele vorbeau pe o limbă necunoscută, care nu era compusă doar din sunete, ci şi din gesturi, din atingeri şi chiar din mirosuri (cînd vreuna din ele, în momente ale discuţiei pe care ajunsesem să le prevăd, strica deodată aerul), şi pe care o performau cu o viteză şi-o precizie de necrezut. Mult mai tîrziu, citind despre vollapiik şi esperanto, mi-am adus aminte cum vorbeau Caria şi Bambina, şi mi-a trecut prin minte să numesc limba lor, în care se-amestecau sunete obişnuite cu bizare glotale, cu semne ca ale surdomuţilor şi cu atitudini ca ale schizofrenilor catatoni, "tichitană", pentru că practic cel mai frecvent "cuvînt" ce se făcea auzit era "tichitan" sau "tikitan", însoţit de o holbare a ochilor şi un gest de smulgere a ceva din piept cu nişte gheare imaginare.

Mesele de seară erau aproape magice. Sora stătea cu noi, pe un scaun pliant, şi pe măsuţă era aprinsă o veioză cu lumină foarte slabă, aşa-ncît nu scotea din întuneric decît farfuriile şi feţişoarele noastre apropiate. Pînă şi figura surorii, al cărei piept alb şi masiv răsărea ca un aisberg în lumină, rămînea în penumbră. Pe farfurii am avut în fiecare seară acelaşi unic fel: semăna cu o meduză tre­murătoare, aproape complet translucidă, prin pielea căreia se des­luşeau mai întunecate, de culoarea ambrei, organe interne. Cînd înfigeai în ea linguriţa, meduza zvîcnea şi se strîngea de durere. Eram siliţi s-o mîncăm toată, în ciuda gustului ei fad, de cremă de zahăr ars prea puţin îndulcită. Dacă nu cumva piftia aceea tremu­rătoare era vreun soi de medicament, înseamnă că întreaga săptă-mînă n-am primit nici un fel de medicaţie. Dar se poate să fi fost, căci erau singurele momente cînd sora stătea cu noi pînă la sfîrşit, pînă la ultima-nghiţitură. De multe ori una dintre fetiţe, mai ales Bambina, vărsa aplecîndu-se, umplînd covorul cu o pastă-mbrîn-zită, dar sora chema imediat, fără o vorbă, femeia de serviciu, care aducea altă meduză pe farfurioară şi curăţa pe jos. Ca mai tîrziu, în infirmeria de la Voila, a cărei nebunie a fost prevestită parcă de cea din "Emilia Irza", copilul nu scăpa pînă cînd nu golea farfuria, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să stea toată noaptea la masă. Trăgîndu-le de limbă, pe neobservate, despre ciudatul lor fel de a vorbi, sora află o poveste mai curînd mimată decît spusă în cu­vinte. Caria visa din cînd în cînd acelaşi vis, în care, goală şi cu părul cîrlionţat atîrnîndu-i pînă-n josul feselor ("şi aveam şi ţîţe de femeie mare", arătase ea rotindu-şi degetele în dreptul pieptului), umbla printr-un vast palat de marmură albă, cu portic, galerii şi statui, cu mozaic lucios întinzîndu-se pe podele şi conturînd un desen de neînţeles, şi deodată palatul plin de perspective nesfîrşite, lipsit de orice mobilier sau picturi, translucid ca săpat în sare, se umplea de fluturi multicolori şi leneşi. Caria rătăcea prin sălile încremenite pînă cînd, în centrul uneia dintre ele, descoperea un monument funerar din cristal, care scînteia în toate culorile curcu­beului, înăuntru se afla o fiinţă moale, cu o anatomie complexă şi delicată, cu orificii umede pe marginile pîntecului cenuşiu, cu o faţă schiţată vag, avînd în mijloc o trompă scurtă, la capătul căreia creştea şi scădea o mare boabă de lapte. Pieliţe încreţite, ca un scrot, se ridicau încetişor, şi fiinţa aceea deschidea ochi de om (Caria închidea aici pleoapele şi-apoi le descleia cu o încetineală nefireas­că, pînă ce ochii-i deveneau două globuri holbate parcă de o groază paralizantă; în acelaşi timp făcea, cu ghearele mîinii stingi, gestul de a-şi smulge inima, cu tot cu vene, din piept). Atunci statuile se însufleţeau, coborau de pe socluri, se adunau în jurul mormîntului şi-ncepeau să vorbească-ntre ele în limba aceea ne­obişnuită, pe care Caria o deprinsese la capătul a foarte multe vise identice şi pe care, ca să aibă cu cine exersa-n timpul zilei, i-o trans­misese şi Bambinei. În ciuda tuturor vicleniilor asistentei medicale, Caria nu suflă o vorbă despre ce vorbeau statuile între ele.

Tot acest vis fetiţa ni-l proiectase într-un fel direct în creiere, de parcă noi înşine l-am fi visat, căci vorbele şi gesturile ei erau doar ca nişte sclipiri vesperale pe crestele negre ale valurilor: eliptice, incolore, dizolvate curînd în atmosfera de rugăciune de la masa de seară. După ce terminam de mîncat, ne duceam fiecare-n pătuţul lui, ca-n fiecare noapte, şi ne ghemuiam sub cearceafuri. Camerele erau în spital mult mai înalte decît cele din casele în care locuisem pînă atunci, iar sus de tot aveau globuri albe, uriaşe, agăţate-n tavan prin tije lungi de metal. Înainte să adorm, aţinteam privirile pe unul dintre ele, care plutea ca o lună ceţoasă în întunericul cafeniu. Mă uitam ţintă la el pînă cînd aveam impresia că-ncepe să oscileze... la dreapta... la stînga... din ce în ce mai amplu... cu tot cu imaginea minusculă a pătatului meu răsfrîntă-n curbura lui... Într-o parte... În alta... pînă ce mă cufundam, oftînd, în somn, ca să visez feţele rele ale fetiţelor, mîinile lor dărîmîndu-mi construc­ţiile din cuburi...
Asemenea decorurilor, zilele erau şi ele pe-atunci incomparabil mai vaste decît cele de azi. Treceau eternităţi de lumină proaspătă, glacială, între scularea din somn, dimineţile, şi masa de prînz, cu schimbări fluturătoare de aur şi umbră, după cum norii curgători acopereau şi dezveleau soarele în marile ferestre cu canaturi albe. Trăsăturile fetiţelor, barele de metal ale pătaturilor, albastrul in­tens al inşilor de sub chiuvetă, fiecare detaliu al hidoaselor păpuşi: cojiţele de carton lucios, impregnat cu ipsos, pe care le era desenat nasul sau ochii, străluceau viu, se detaşau viguros, tridimensional, unele pe fondul altora, de parcă nu ochii mei le vedeau, ci o im­personală camera lucida, tăioasă şi necruţătoare, incendiind cu un fel de conştientă abstractă cele mai neînsemnate amănunte. Total ardea şi se rotea în culori şi desene de început de lume. Din locu-şorul meu de la fereastră le priveam pe Caria şi Bambina performîndu-şi baletul de mici zeităţi ale distrugerii. Priveam cum degetele lor sticloase sfîşie panglici lungi din cearceafurile păta­turilor, cum îşi leagă cu ele la ochi păpuşile şi cum le execută apoi înfigîndu-le o aşchie de placaj în piept. Mă făceam cît mai mic cînd începeau să ţopăie, dizgraţios ca sălbaticele, aruncînd în mijlocul odăii toate lucrurile pe care puneau mîna. Încercam să intervin cînd se duceau "după pradă" prin celelalte camere şi se-ntorceau tîrînd după ele vreun băieţel mai mic, pe care-l trînteau pe jos, strîm-bîndu-se la el, ciupindu-l, smulgîndu-i fire de păr şi trăgîndu-i călcîie-n coaste. Atunci puneau mîna şi pe mine şi mă zgîriau ca pisicile pe obraz şi pe umeri. Urmau, monoton, ore-n şir de bătut cu pa-pucii-n perete, una lîngă alta, trăncănind în tichitană şi zbuciumîn-du-se, pînă cînd intra sora şi le lua de ciuf pe amîndouă. Atunci se porneau să ţipe şi dădeau vina pe mine: eu eram vinovat de hara­babura din cameră, de gălăgie, de tot. Eu nu le lăsam în pace şi le luam jucăriile.

După-amiezele erau parcă şi mai înalte, ca nişte bolţi ale arhi­tecturii cotidiene. După masa de prînz trebuia să dormim două ore, dar nimeni nu dormea. Cele două se sculau în picioare în pătaturile lor alăturate şi se trăgeau de mîini şi de poalele pijama­lelor, încercînd să se dea jos una pe alta, iar eu priveam fix pe fe­reastră contururile strălucitoare ale norilor, modificarea lor, avansul lor lent către unul dintre canaturile geamului. Priveam cum pro­gresează înserarea de septembrie, glanda pineală de la baza creie­rului meu detecta schimbarea luminii o dată cu anotimpul, pupilele mi se lărgeau şi o tristeţe atavică, blîndă îmi învelea pieptul pe măsură ce se lăsa de seară. Puţin înainte să se-ntanece de tot atmosfera devenea fermecată. Pe pereţi se-ntindeau fîşii de roşu lichid, fluorescent, şi aerul din salon căpăta o nuanţă cafenie. Din albastru  deschis,  dreptunghiurile  lungi  ale  ferestrelor deveneau galbene, apoi se stingeau într-un portocaliu nenatural, posomorit, care mînjea total în cameră. Atunci tăcerea şi plictisul deveneau insuportabile, şi din fiecare lucru (abia atunci) începea să emane o duhoare de doctorii, de spital.
Era momentul, aşteptat de mine întreaga zi, cînd Caria şi Bam­bina îşi dezbrăcau pijamalele şi, ca nişte păpuşi mari şi neaşteptat de gracile, se dădeau jos din pătaturi şi-ncepeau să danseze prin salon. Mă ridicam în genunchi şi, cu gura căscată, le priveam cor-puşoarele goale, cafenii-închis în lumina serii, rotindu-se ca doi peştişori într-un bol de sticlă. Din cînd în cînd, prinzînd lumina ferestrelor, ochii le scînteiau, ca să se stingă în clipa următoare.

Se-ntindeau pe jos şi se rostogoleau pe covorul tocit, făceau po­dul, încercau să meargă în mîini, se-apucau de braţe şi se roteau... Ştiam că la ora aceea nu venea niciodată sora (de care ne era grozav de frică), aşa încît coboram şi eu din pătuţ, temător, privindu-le jocul cu un fel de-ncîntare prudentă. Mă uitam curios la piepturile lor subţiri şi la linia fină a păsăricilor pe pubisurile lucioase. La vilă mă mai jucasem de-a doctorul cu Anişoara şi, la subsol, în cămă­ruţa vopsită-n vernil, ne dădusem de multe ori chiloţii jos, dar acum mi se părea altceva, pentru că fetiţele care dansau acum prin camera întunecată nu păreau să încurajeze acea complicitate în pericol şi ruşine a întîlnirilor mele cu Anişoara. Fata vulgară şi proastă de la vilă, care mă-nvăţase să mă joc "de-a injecţia cu chi­loţii jos", mă contemplase dezbrăcat cu un fel de admiraţie visă­toare, pe cînd eu am fost probabil atît de indiferent, încît nici nu-mi amintesc imaginea Anişoarei fără chiloţi, ci doar frica de a nu fi prins de părinţi.
Ce se-ntîmpla acum însă era magie. Nici Carla, nici Bambina nu mai erau ele însele, de parcă acizii serii le dizolvaseră crusta de răutate de pe feţişoare, care le rămăseseră curate şi inexpresive ca nişte măşti benigne. Abia dacă le mai recunoşteam. Cînd se-ntune-case atît de mult încît dansul lor mai era vizibil doar pe fondul ferestrelor: siluete negre şi suple ca statuetele africane, cele două se apropiau de mine, la geam, cu ochii sticlind, şi-mi scoteau şi mie pijamaua. Se lăsau pe spate şi-mi arătau triumfătoare micile fante purpurii dintre pulpe, de parcă în asta ar fi fost ceva glorios şi trufaş. Îşi zîmbeau una alteia confirmîndu-şi puterea exorbitantă, jubilau privindu-mă cum le privesc, dar micul meu sex, dim­potrivă, le readucea în priviri maliţia obişnuită. Mă trăgeau de el, se prefăceau că mi-l taie, şi pîn-la urmă îmi întorceau spatele de parcă nici n-aş fi existat. Apoi ne reîmbrăcam, repede, căci se auzeau deja paşii sorei celei blonde, care ne aducea Ia masa de seară moluscă obişnuită, act perită cu sirop de zahăr ars, şi pe care trebuia s-o mîncăm toată, pînă la ultima linguriţă. În ultima seară am simţit în gură, în timp ce mestecam cărniţa aceea fadă, ceva ca un tub de cauciuc: am scos cu degetele o vînă albicioasă, cu un capăt mai verzui, pe care-am aşezat-o pe marginea farfuriei şi apoi am vărsat. Sora mi-a adus imediat o porţie nouă.


Copiii din celelalte saloane nu erau întregi cum, măcar în apa­renţă, eram noi. Cam fiecare avea cîte-o ciudăţenie care mi-a rămas puternic întipărită în minte. Unul avea degetele mîinilor răşchirate în toate părţile, ca nişte labe de crustaceu. Din camera altuia putea mereu, înţepător, a urină şi a arţar. O fiinţă subţire şi retrasă, cu trăsături şterse, ţipa ca din gură de şarpe cînd Carla şi Bambina, după o pîndă îndelungată, o apucau şi-o tîrau în camera noastră. Se luptau cîte-o jumătate de oră cu copilul ce se zvîrcolea ca o lipitoare, pînă ce reuşeau să-i tragă-n vine pantalonii de la pijama, ca să-i mai privească o dată, ca pe o floare rară, mugurele complicat, despre care n-ai fi putut spune dacă-i de băiat sau de fată. Era acolo şi o fetiţă, dulce şi vioaie, rîzînd fericită şi intrînd în vorbă cu toată lumea, ale cărei palme ieşeau direct din umeri, ca nişte aripioare, fără mijlocirea braţelor. Toată lumea îi admira părul lung pînă la brîu, ca de păpuşă blondă, şi strălucirea ochilor al­baştri, încă vreo doi copii aveau sechele cumplite de poliomielită. Toţi purtau aceleaşi pijamale decolorate, cu animale, legate cu şireturi de cîrpă ca dosarele.